Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Istorie și istorisiri

Istorie și istorisiri

Apărut la Editura Corint în 2015, în colecția Istorie cu blazon și lansat la târgul de carte „Gaudeamus” în același an, în prezența autorului, volumul Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene, semnat de olandezul Jaap Scholten, a trezit interesul cititorilor români (și) datorită subiectului său. Poate mai mult al istoricilor, cunoscătorilor, sau al celor trăitori ori urmași de istorie transilvăneană, dar totuși nu în sensul temerilor autorului. În Prefață la ediția în limba engleză, Jaap Scholten nota: „De teama represaliilor, unii dintre cei intervievați mi-au cerut să nu public această carte în română sau maghiară. Așa că iat-o apărută în versiunea englezească – la o editură din Ungaria.”
La aproximativ doi ani de la această declarație, apare traducerea în limba română, dar nu cred să fi avut cineva de suferit din cauza asta. Cu siguranță trecutul istoric al Transilvaniei este unul zbuciumat de lupte interetnice, și nici acum, trebuie să recunoaștem, subiectul nu e pe deplin închis. Cu toate acestea, poveștile din cartea lui Jaap Scholten sunt mărturii, extrem de valoroase fără niciun fel de îndoială, ale unor politici de mult apuse, iar temerile povestitorilor nu mai pot fi acum îndreptățite.
Versiunea românească beneficiază de o prefață care ghidează cititorul, menită parcă să indice o lumină în care trebuie văzut și înțeles textul. Autorul ei, Dr. Filip-Lucian Iorga, tânăr istoric și publicist român, el însuși descendent al unei vechi familii românești, înrudită cu familii de boieri moldoveni, „îndreaptă” prin notele de subsol, în calitatea sa de coordonator al colecției, unele inadvertențe, exagerări ale realităților istorice strecurate în interpretare. Sigur, acestea nu trebuie să constituie impedimente în fața interesului cititorului român pentru cartea lui Jaap Scholten, care, dincolo de anumite răstălmăciri ale autorului, conține mărturisiri inedite ale unor personaje intervievate în ultimii ani ai existenței lor, reprezintând o societate cu adevărat pe cale de dispariție. Faptul că toți cei întrebați sunt urmași ai unor familii aristocratice nu poate fi decât benefic pentru tema aleasă, pentru că, spune prefațatorul: „(…) descendenții familiilor «nobile și notabile» au mai multe povești de spus decât reprezentanții altor categorii sociale. În același timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memorial este și unul dintre cele mai amenințate cu dispariția. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urmașilor de aristocrați să fie înregistrate, notate și aduse la lumină, până nu este prea târziu.”
Și chiar asta face scriitorul olandez, cei cu care stă de vorbă, atât în Ungaria cât și în România, sunt în mare parte nonagenari, urmași ai marilor familii care au deținut sau nu un titlu nobiliar. Suprinzătoare însă, dacă ne gândim la vârstă, este memoria fantastică a acestora, păstrată, poate tocmai din lipsa altor dovezi palpabile, distruse de regimul opresiv, nu doar intactă, cât, mai ales, vie. Personajele lui Scholten retrăiesc, povestind, toată gloria apusă, tot fastul din sălile de bal de odinioară, dar și durerile, umilințele de tot felul din beciurile securității, sau alte spații întunecate și insalubre în care au fost silite să-și ducă existența după data fatidică de 3 martie 1949. Atunci, în zorii zilei, reprezentanții aristocrației transilvănene au fost încărcați în camioane și duși în domicilii obligatorii, în urma decretului regimului comunist de naționalizare a averilor. Mulți dintre ei au fost arestați, viața le-a fost pusă în pericol, confiscarea proprietăților nefiind cel mai mare rău care li s-a putut întâmpla. Firește, măsura a fost aplicată și în restul țării, familiile nobiliare din Moldova și Țara Românească împărtășind aceeași soartă.
În Tovarășul baron, linia care stabilește timpul devenit istoric, granița dintre atunci și acum este data de 3 martie 1949. Din acel moment lupta celor care au supraviețuit este continuă, dusă pe mai multe fronturi. În primul rând a fost vorba despre rezistență, apoi de păstrarea identității și, în zilele noastre, de recuperarea proprietăților. Sunt mărturii absolut cutremurătoare. De pildă, în Ungaria, o fostă contesă ajunge servitoarea unei activiste de partid, pe care o învață regulile unei conduite rafinate în societate, ceea ce o face, pe respectiva activistă, să fie invidiată în cercurile pe care le frecventa. Mulți aristocrați ajung să-i slujească pe noii îmbogățiți, sau să trudească în condiții foarte grele, în activități solicitante din punct de vedere fizic, fără să le fie permis să-și etaleze cunoștințele și capacitățile intelectuale. Domiciliile obligatorii mai impuneau, pe lângă alte înjosiri, și prezentarea frecventă la Miliție, unde erau chemați și delincvenții de drept comun, pentru a li se constata prezența permanentă în acea localitate. Emma P., una dintre aristocratele care povestesc în cartea lui Jaap Scholten, era batjocorită la fiecare înfățișare de acest fel. Deși era deja cunoscută de milițieni, era întrebată mereu : „La ce categorie ești? Târfe sau contese?”
Sunt în volum capitole cu un puternic impact emoțial asupra cititorului, în care, cu detalii mai mult decât înfiorătoare, sunt descrise torturi inimaginabile pentru o societate civilizată, aplicate în închisorile comuniste de la Sighet, Aiud, sau Jilava, celor considerați dușmani ai poporului, pentru simpla vină de a se fi născut în familii cu averi și titluri nobiliare, și care s-au împotrivit naționalizării. Pagini dureroase care se adaugă altora de acest fel, scrise despre atrocitățile și abuzurile celor cincizeci de ani de regim comunist, nu doar în Transilvania, ci în întreaga Românie, și, de asemenea, ne spun personajele lui Jaap Scholten, în Ungaria.
Am cumpărat cartea cu deosebit interes, nu doar pentru că sunt născută și locuiesc în Transilvania, trecutul acestui ținut fiindu-mi, din acest motiv, mai aproape de suflet, dar și pentru naționalitatea autorului ei. Sunt interesată de povești ale vremurilor apuse, am cunoscut și am stat de vorbă și eu cu o urmașă a unei familii de nobili maghiari, cu foste proprietăți și conac în zona în care locuiesc. Mă interesează așadar la modul cel mai obiectiv trecutul nostru comun, români și maghiari deopotrivă. Sunt puține scrieri de acest fel, nepărtinitoare unora sau altora. Un scriitor olandez, care a călătorit deseori în România pentru a se documenta în vederea scrierii acestei cărți, și care spune în introducere (o porțiune ce poate fi citită în reclama unei librării virtuale) despre Transilvania că este „una dintre cele mai frumoase regiuni din Europa”, nu putea fi bănuit, credeam eu, de subiectivitate. Am aflat însă că soția lui Jaap Scholten este urmașa unei familii cu titlu nobiliar din Ungaria, înrudită cu mai multe familii de aristocrați transilvăneni, iar, la un moment dat, înțelegem din cele scrise că autorul însuși are rădăcini în aristocrația maghiară. Este de înțeles, în lumina acestor informații, preferința scriitorului olandez pentru o anumită interpretare a trecutului istoric. Sigur, faptul că nu am găsit nici de data asta, într-un străin, un analist cu totul imparțial, nu știrbește cu nimic valoarea documentară a scrierii. S-au adunat zeci de mărturii, s-au purtat dicuții cu foarte multe persoane și autorități, s-au vizitat conace, în ruină sau readuse la viață, închisori, foste domicilii forțate, muzee și biblioteci. Cercetarea este cu adevărat vastă și laborioasă. Trecem cu vederea micile inexactități, erori strecurate, pe alocuri, din lipsa consultării arhivelor și a încrederii în istorisirile terților, ca de pildă acele afirmații aproape tendențioase la adresa Reginei Maria. Important este că această carte vine și umple un gol. S-a scris foarte puțin despre acest subiect, și oricum foarte puțin în limba română. Documentele de arhivă ale acelor vremi, mă refer acum la perioada în care Transilvania a fost sub ocupație austro-ungară, sunt, după cum bine știm, în limba maghiară. Ori, trăitorii acestor meleaguri, indiferent de etnie, sunt îndreptățiți să-și cunoască trecutul, așa cum a fost el. Este, de fapt, nu doar un drept, cât, mai ales, o datorie.
Însoțite de un calup de fotografii vechi, poveștile intervievaților lui Jaap Scholten poartă un fermecător parfum de epocă, menit să transpună cititorul într-o lume despre care nicăieri nu se mai vorbește, o lume a eleganței, a bunei cuviințe și a manierelor alese. Pentru că, povestește un personaj: „Pe vremea aceea lumea avea așteptări mari. Ți se cereau multe. Trebuia să te porți cum se cuvine și să acumulezi cunoștințe, să fii punctual, să ai maniere și simț al umorului. Exista o tradiție umanistă.” Cât despre educația rafinată, există un pasaj absolut încântător în care ne este redată lecția de comportament pe care autorul o primește de la Erzsébet T., născută în Transilvania, pe moșia familiei sale, și care, la cei 91 de ani ai săi, împliniți la domiciliul actual din Ungaria, este una dintre cele mai prezente povestitoare din Cartea lui Scholten. „Erzsébet mi-a arătat recent cum să îndeplinesc corect acest ritual. «Tu ești femeia. Așază-te», mi-a ordonat ea în timp ce se ridica. A venit în fața mea, mi-a luat mâna dreaptă, a ridicat-o, a răsucit-o cu dosul palmei în sus, apoi s-a aplecat spre mine. «Patru centimetri, nu mai mult! Nu te apleca niciodată mai mult de patru centimetri – și numai din umeri, niciodată cu capul. Stai frumos, cu spinarea dreaptă. Nu te apleca din șale. Numai țăranii fac așa. Țăranii sărutau mâna moșierului.» Ridică semnul arătător în semn de avertisment. «Dar nu săruți mâna, doar aerul. Și dacă un bărbat se uită în ochii unei femei, când îi sărută mâna, oh lá lá! Dar și mai frivol e să faci așa.» Îmi ia mâna din nou și o răsucește încet cu palma în sus. «Dacă o săruți așa…» Își dă ochii peste cap. «Un vechi proverb spune că dacă o doamnă zice nu, asta înseamnă poate, dacă spune poate înseamnă da, iar dacă spune da înseamnă că nu e o doamnă.»” Pentru frumusețea pasajului, l-am transcris integral.
Cât despre relațiile interetnice, sunt câteva mărturii care ne îndreptățesc să credem că versiunile actuale, de o parte și de cealaltă, sunt doar expresia patimilor politice și că, atunci ca și acum, oamenii au trăit unii în preajma celorlalți, au conviețuit, au suferit și au iubit fără să se gândească la cum va scrie istoria despre ei. O poveste a unei familii din neamul Bánffy, care-și avea conacul într-un sat locuit doar de români, și care a fost salvată de la deportare de țăranii veniți să-i împiedice pe milițieni să-i ridice pe boieri, îmi sună cunoscut. Am auzit și eu una similară, povestită de fiica unui fost nobil maghiar. Concluziile sunt lesne de trasat.
Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene este o carte care-ți persistă multă vreme în gânduri, după ce i-ai citit ultima pagină. Te întrebi cum de au fost posibile anumite grozăvii, de ce au plătit atât de crud oameni nevinovați, dar și de ce nu reușim nici astăzi să ne împăcăm cu trecutul nostru. Da, e o carte care ridică întrebări, parțial are și răspunsuri, dar eu tot mai aștept, până nu este prea târziu, până când se mai pot strânge mărturii, Marea Poveste a Transilvaniei, în care poveștile tuturor, indiferent de etnie, să-și afle locul. Eventual fără niciun fel de interpretare!

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg