Derulată live după două runde online, a 32-a ediție a Festivalului Național de Teatru (5-13 nov. 2022) mi-a dat senzația – din nou după mulți ani – unui eveniment vibrant, colocvial, bogat, opulent aproape (măcar prin sumedenia de evenimente conexe reprezentațiilor propriu-zise). S-au jucat spectacole, s-au ținut ateliere și conferințe, s-au vernisat expoziții, s-au lansat volume ca-n vremurile bune de demult. Atmosfera a fost vie și colorată, de comuniune, oarecum atipică breslei noastre cu personalități accentuate și spirite belicoase.
Ce cred că ar fi meritat păstrat din anii pandemici a fost secțiunea online, așteptată și gustată copios de spectatorii mai puțin privilegiați teatral din țară sau diaspora. Poate că la edițiile viitoare se va ține cont de acest orizont de așteptare.
Echipa de curatori ai FNT 2022 (Mihaela Michailov, Oana Cristea-Grigorescu și Călin Ciobotari) și-au configurat selecția sub titlul Granițe fragile, istorii fluide, integrând în program producții foarte diverse, toate marcate însă de o asumare artistică pregnantă (estetică, etică, politică, intim-auctorială) – firește, de calibre valorice la fel de diverse.
Nu mi se pare, precum unora din colegii mei, că discursurile de tip post-dramatic trebuie automat creditate ca realizări artistice, doar pentru că abordează un limbaj scenic altfel decât mainstream ori pentru că au o miză ideologică militantă, devenind astfel niște instrumente politice (în sensul cel mai larg al termenului). Chiar și asemenea producții pot fi ratate, uscate, sărace în expresivitate, trecând pe lângă privitor, fără să-i transmită nici o senzație, nici cerebrală, nici emoțională. Trebuie să fii un adevărat habotnic al genului ca să te entuziasmezi la asemenea creații.
Am avut de câteva ori senzația asta de asperitate și dogmatism vizionând în FNT mai multe spectacole în formule postdramatice (din interes sociologic în primul rând).
Millennial History, direcția artistică, jurnalism, cercetare, interviuri, concept & conținut: Andrea Voets; dramaturgia și regia: Catinca Drăgănescu (Resonate Productions, Olanda) a sondat impactul unor evenimente istorice asupra copilăriei/adolescenței unor tineri, prelucrând mărturii autobiografice. Momente precum asasinarea unui judecător italian anti-mafia, conflictul nord-irlandez, situația „decrețeilor” români sau reunificarea Germaniei au fost evocate într-un soi de mix de confesiuni-dialog menite să-i unească empatic pe protagoniști. Din păcate, nu s-a depășit nivelul clișeic în conturarea acestui impact în existența eroilor, iar spectacolul a avut prea adesea alura unui program de catehizare eco-bio-pacifisto-limfatic contemporan. Nici un palpit, nici un conflict, nici o tensiune nu s-a simțit de-a lungul reprezentației. Totul părea filtrat de un ecran care ținea naratorii la distanță de adevărul vieții și al istoriei. Și-i ținea la distanță, din nefericire, și pe spectatori. Această asumare a unor realități pe care nu le-ai parcurs activ, ci pasiv, redându-le astfel ca învățate la școală, mi-a creat o acută senzație abrazivă… Un spectacol care abordează teme cu miză, dar într-o manieră lipsită de profunzime, neverosimilă la împărtășirea publică.
Nu mai puțin schematice și prea puțin convingătoare – știu că opinia mea va fi dezavuată vehement, dar să nu uităm că vorbim de acte artistice, nu de simple atitudini militante – mi-au părut cele două instalații performative produse de Teatrul Național Interfonic și Institutul Polonez din București, nu la nivelul transpunerii lor vizuale, neapărat, ci mai degrabă prin incapacitatea de a transmite efectele/ravagiile unei traume autentice. Vreau să fiu bine înțeles: o persoană care n-a suferit niciodată nici o traumă emoțională ori fizică, sau o persoană care a trecut prin experiențe mult mai urâte nu va prea rezona, din motive diverse, la o confesiune vindicativă, cerebrală și expusă oarecum ermetic pentru ascultător/privitor, așa cum reiese din cele două texte (Notă de trecere de Agata M. Scrzypek, respectiv Actrițe. Adică, scuze că te ating de Michał Telega).
Ambele instalații au fost însă articulate vizual într-o manieră care să permeabilizeze accesul textului către spectator. În Actrițe… Mihai Păcurar, care semnează regia și scenografia, a creat inspirat niște martori virtuali, cu fețe bio-robotice, care narează discursurile, pentru a le da anvergura generică; în Notă de trecere, Vlaicu Golcea (regia, muzica originală și sound designul) și Cristina Milea (instalația textilă) au creat un univers vizual și sonor care să dinamizeze și potențeze povestea. Două demersuri interesante ca abordări tematice și artistice, dar nu destul de puternic articulate dramaturgic, zic eu.
Câteva adieri de pledoarie distantă și uneori lozincardă există și în Waste! de Gianina Cărbunariu (Schauspiel Stuttgart, Germania), acesta însă un spectacol mult mai închegat și cărnos dramaturgic și artistic. Autoarea, care semnează și regia, abordează un subiect din seria celor pe care le-a mai înscenat de-a lungul carierei: folosirea deșeurilor importate din Occident drept combustibil pentru fabricile românești de ciment. Rezultatul este un fel de feerie distopică, plină de absurd, umor, sarcasm și savoare scenică. Redutabilii actori germani (Boris Burgstaller, Elias Krischke, Marco Massafra, Jannik Mühlenweg, Sebastian Röhrle, Christiane Roßbach) își schimbă personajele de la corporatiști mieroși sau demnitari provinciali soioși la animale care celebrează „ecologismul” zonei industriale, în care cresc păuni și peștii zburdă prin râuri. Decorul polivalent (o suprafață multifuncțională, ca un patinoar multicolor) și costumele zoologice, adeseori spectaculoase (Dorothee Curio), ca și muzica ilustrativă, dar nu tautologică (Emilian Gatsov, Louis Stiens), completează semantica unui spectacol reușit, puternic, bine calibrat regizoral, excelent interpretat, dar cu mici irizări stridente (secvența ambiguă cu ursul, de pildă, care forțează contingentul).
Un spectacol asumat politic dar subminat de un schematism dramaturgic supărător și deloc convingător a fost Myth show. O istorie a neîncrederii de Daniel Chirilă, în regia lui David Schwartz (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț).
Simt nevoia să fac o precizare: cunosc și apreciez doctrina artistică pe care o exersează David Schwartz de mulți ani, cu sondări ale realității sociale dintr-o perspectivă politică anagajată, militantă. Doar că acest spectacol, din motive dramaturgice, aș spune, în primul rând, nu are pulsiune vitală, nu depășește nivelul discursiv plat, statistic, sec, descărnat, în pofida bunei intenții de a evoca mărturiile unei comunități (a fostei platforme industriale de la Săvinești) confruntate cu provocări majore în ultimele trei decenii. Și, iarăși, în pofida căznitei dinamici scenice (totul se desfășoară sub forma unui show public, fiecărei cifre corespunzându-i o poveste) care-i face pe cei doi actori (Loredana Grigoriu și Paul-Ovidiu Cosovanu) să transpire vârtos încercând să „ia” cu ei un public mai degrabă blazat și mefient din cauza aerului artificial al montării… Un spectacol care, din nefericire, nu reușește să fie viu, convingător, emoționant, autentic, ci doar reportericesc, contabilicesc, distant.
Viu, proaspăt, intens, amuzant până la hohot, emoționant până la lacrimi, provocând empatie de la început la final a fost în schimb Vrabia, scris și înscenat de Leta Popescu la Teatrul „Fani Tardini” din Galați.
Subiectul nu e prea diferit de cel din Myth show: e, practic, povestea de viață a unei familii oarecare dintr-un cartier gălățean în ultimele zeci de ani, cu destructurarea marelui combinat care domina existența comunității urbane, cu tribulațiile „capitaliste” post-revoluționare, cu transformările sociale, economice, de mentalitate, de influență micro-comunitară, cu corupție, sărăcie, precaritate, provincialism, speranță și temeri. Povestea vieții la bloc, narată, practic cvasi-biografic, de autoarea spectacolului, într-un registru extrem-personalizat, familial, micro-cosmic, dar nu lipsit de vibrația Istoriei.
Numeroșii protagoniști ai spectacolului (Oana Mogoș, Petronela Buda, Elena Ghinea, Cristina Uja-Neagu, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder, Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu, Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad Vasiliu, Oana Preda, Mihaela Lecca-Gorea, Ciprian Brașoveanu) joacă cu o poftă și o naturalețe care accentuează șarmul, umorul și emoția poveștii. „Triplarea” personajelor, pentru a evoca diverse vârste, dă și o notă elegiacă, nostalgică întâmplărilor.
Scenografia lui Bogdan Spătaru, alcătuită din blocuri masive de metal, capătă o neașteptată maleabilitate semantică, putând configura orice spațiu dramatic, doar prin sugestii și ecleraj, iar universul sonor configurat de Oana Hodade completează dinamica jocului.
De ce este Vrabia un spectacol mai reușit decât cele comentate mai devreme? De ce a avut un formidabil succes de public la FNT, pe când celelalte au avut o primire mai rezervată?
Simplu: pentru că nu folosește grafice, statistici, clișee, lozinci, pentru că nu povestește ceva învățat, ci ceva trăit. Pentru că duhnește de firesc, de viață reală, de experiențe în care ne putem oglindi fiecare dintre noi. Pentru că nu vrea să dea lecții și să împartă adevăruri, ci doar să ne spună o poveste. Cred că nu avem voie să negăm puterea poveștii în teatru, indiferent la ce formule artistice, estetice, etice sau politice recurgem în spectacolele noastre.
Cred că provocarea reală pentru un creator (de orice fel ar fi el) este nivelul experienței personale, capacitatea de auto-analiză, de retrospecție, introspecție și observație în jur, de acumulare, filtrare și catalizare a realității proxime, a realității înregistrate empiric, nu mediat. Altfel, totul e discurs. Și câte discursuri vi se par convingătoare?