Pasionată de călătorii – reporterul de profesie nu se dezminte – Veronica Balaj este o poetă autentică, translând în vers surpriza contactului cu noi universuri (peisagistice, umane) în care intră, nu neapărat din curiozitatea de a-și îmbogăți astfel cunoștințele, cât, mai ales, de a-și stârni emoții palpitante, caracteristice, de altfel, unor firi sentimentale, cum este și domnia sa. Actualul volum, Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020, Colecția Exit), este revelator în această privință. Numai că titlul este oarecum înșelător, cotidienele sale sunt prea puține, luate din atmosfera fremătătoare a marelui oraș, al culturii cu deosebire. Numeroase sunt reveriile canadiene (scrise la Ottawa, după propria adnotare, în admirația fluviului Sain-Laurent, la Montreal) – „Sain-Laurent, braț inițiatic/ de apă,/ tocmai leagănă orizontul și depărtarea/ lumina tulburată de valuri,/ șerpuiește sub epidermă,/ cu fierbințeala unei tainice dorinți/ fiecare dintre noi, falși învingători/ de obstacole și iubiri […] suntem învingătorii/ frământați din alt aluat/ bâzâie nerăbdarea și ispita din noi/ așteptând/ pe malul fluviului Sain-Laurent/ ademenitoarele sunete din adâncuri…” (Alegorie din ape).
Se identifică aici latura contemplativă a poeziei sale, marcată – cum remarca, într-o notă însoțitoare a volumului,Daniel Cristea-Enache –de o „autoreferențialitate discretă și subtilă”. Totul, în universul ambiant, prinde viață prin afectul cu care poeta privește și meditează asupra acestuia. E o poezie reflexivă, o poezie meditativă, o poezie în care livrescul se dizolvă fără ostentație în substanța melancolică a propriilor trăiri. Așa, în Tunisia, sub zidurile Cartaginei: „Steagul zilei mele din calendar/ îl voi sprijini de zidul/ Cartaginei pe mal/ în zare, marea va clătina/ două sute douăzeci de corăbii/ câte puteau ancora cândva,/ mi-am dorit această sărbătorire/ la Cartagina/ care azi, prea sfioasă,/ prea obosită/ se-arată, deși/ soarele trece blitz prin istoria sa/ o luminează,/ deopotrivă cu zeul Baal” (Târzie, Cartagina).
Notația se dovedește a fi dominanta liricii Veronicăi Balaj, mereu atentă la detaliile ce pot surprinde întrânsele pitoresculspectaculos al cotidianului. Iată, bunăoară, în chiar orașul în care locuiește, verbul evocator este, parcă, tot așa, al unui călător ce se petrece din prezent în trecutul imperial, de odinioară: „Interzis a ieși din istorie până și tropotele cailor/ din alaiul Marie Tereza/ sosită în vizită imperială,/ printre supușii urbei Temeswar,/ lacăte peste lacăte sunt țintuite pe ușile/ fostei săli de bal din Parade Platz/ zăvorâte stau și privirile portretelor/ prețuite în muzeu […] timpul nu mai are auz,/ intrările în Bastionul Cetății par gurile/ de intrare în adâncuri/ deschise hâd/ spre-o altă liniște perfidă și ocultă” (Parade Platz în pandemie).
Totuși, nucleul volumului îl constituie poemele inspirate de cotidianul parizian, receptat fie de călătorul/vizitatorul/turistul în trecere prin oraș, tentată de pitorești descrieri ale traseelor pe care le parcurge, făcând analogii, oarecum obligatorii, cu alte locuri (mă oripilează cuvântul locații!) pe care le recheamă din sedimentările afective de mai demult: „în Coeur de Paris,/ pe bulevardul de la Madeleine/ egalează cel mai axcentric/ și mai autentic fel de-a trăi/ tânguitori, pripiți sau trufași/ nepăsători de metehnele universului/ dăm o raită/ pe Canal Grande,/ apoi, oh, rafinatul Corso di Roma/ mai scrie încă o poveste,/ ne ademenește subțire aroma/ pe Unter den Linden în Berlin/ inventăm, ne privim,/ poemul e tânăr mereu/ gustul verii dintr-o zi toridă/ o prelungim la Madrid”, ș.a. (La porte de solei, poemul), fie de reporterul liric, în relatări cu detalii de atmosferă: „Strada Saint-Eustache/ întinerește/ când se descarcă/ marfa din colțuri de lume adusă/ cartierul les Halles/ miroase a îmbrățișări/ cu poveștile negustorilor/ lăsați la vatră/ întâmplări furișate din secolul cincișpe/ și mai încoace, pomenesc despre/ tarabe pline cu/ mirodenii, brânzeturi, grâne,/ fructe, legume/ ehei, erau negustori cu renume,/ în Halele Parisului” (Parizienne cotidienne, II).
E un călător avizat, cu sedimentări culturale temeinice, la care face apel ori de câte ori notația devine mărturisitoare: „nu mai aflăm uimiri/ le-am cam epuizat/ nici o poveste nu e perfectă/ ne furăm unii altora trăirile/ de la un veac, un secol distanță/ pe rând le oferim inimi personale,/ o, da, le croim un stil propriu/ revitalizat din simțirea noastră,/ netăgăduit, spectacolul e mereu adăugit” (Din poveste-n poveste trăind…).
Între aceste pasaje cu impresii stârnite de tentația călătoriei, se înseilează frumoase poeme sentimentele, de un erotism edulcorat, tușat cu tandrețe romantică: „sunt liberă să cred că,/ e legiuit să pot spune/ te iubesc ori de câte ori/ peștii albaștri/ îmi taie respirația/ sau când razele soarelui/ se opresc a mirare/ ca un pom de foc,/ peste lumea din lume/ prinsă-n alunecare…” (Euphonii). E și polemică în meditația gravă asupra condiției actuale de intimitate, deteriorată în tocmai firescul trăirilor pure: „Doamne, lumea nu mai stă pe roțile sale/ a sărit de pe șine,/ iubirea-i din ce în ce mai distilată/ îndoită cu apă chioară,/ oricum nu ajunge fiecăruia/ de-aceea, omenirea urlă turbată/ absența iuibirii, Doamne,/ îi usucă gâtlejul, venele, glasul” (Vinovata dualitate).
Veronica Balaj scrie poezie de o mare sinceritate, verbul său nu e unul căutat anume în prețiozitate, exprimarea e frustă și directă, metaforica versurilor se dezvoltă în interiorul unor trăiri autentice, emoționante, în călătorii sentimentale prin largul lumii, lume care nu este, în fond, alta decât propria sa lume, universulsău afectiv regăsit sau, mai bine zis, confruntat cu miracolul universului real prin care se preumblă cu dezimvoltură molipsitoare, poetizând feminin în haloul marilor trăiri afective universale: „Femeie, femeie,/ stai și-nflorești/ spre ofilire/ pe ostrovul/ cu maluri mișcătoare/ n-ai vrea/ să țeși din firele părului tău/ o așteptare-chemare? […] așteptarea ta va fi operă de artă/ femeia prinsă-n mirajul/ de-o zi și de-o viață,/ împletește din părul tău tăiat/ chipul dragului Ulise” (De dragul așteptării). Imaginile cotidiene pariziene sunt imaginile dorinței nestăvilite de cunoaștere de sine prin poezie.