Vom începe cea de-a doua parte a descifrării romanului Seara nucilor verzi de Mihaela Malea Stroe cu discutarea titlului care, după cum se știe, reprezintă o cheie de lectură a oricărei creații literare. Apoi, aderând la concepția lui Umberto Eco1, potrivit căreia un text este o mașină leneșă care îi cere cititorului o vie colaborare, vom contura și alte piste ce construiesc labirintul textual, încercând, pe cât posibil, să le deslușim pe cele adevărate, care realizează, cu opera în sine, o substanță comună.
Titlul Seara nucilor verzi este depozitarul unui evantai generos de semnificații, a căror delimitare pornește chiar de la secvența narativă căreia i se atribuie această minunată țesătură de cuvinte. Este vorba despre seara primei întâlniri a celor doi protagoniști, Bogdana și Bogdan, sub același acoperiș, în apartementul „împrumutat”de atotînțelegătoarea Miruna. După ritualicul întâmpinat la gară și tradiționala plimbare, de această dată, într-un peisaj tomnatic superb, lăsarea serii îi îndreaptă pe eroi la adăpostul de a cărui apropiere Bogdana se înfioară, se cutremură, determinând-o să încetinească pasul. După ce îl conduce la apartament pe Bogdan, femeia „fuge” spre a le duce și copiilor câteva din nucile verzi cu care își așteptase iubitul, o bună parte rămânând însă pe masa din bucătărie. La întoarcere, Bogdan o așteaptă cu o cină romantică, improvizată din nuci verzi, curățate de coajă, și vin roze, toate protejate de lumina discretă a lumânărilor. Este o seară pe care Bogdana nu o va uita niciodată, gesturile delicate, pline de grijă ale bărbatului trezind în ea dorul devastator de dragoste, un dor proaspăt ce-i incendiază întreaga ființă: trupul și sufletul deopotrivă. Un dor fertil, învingător, desțelenind albia împietrită a unei iubiri rodnice, nu atât în planul realității, în sens erotic (deși apropierile fizice sunt de o rară frumusețe), ci în plan spiritual. Pentru ambii protagoniști, scriitori fiind, această iubire – miracol reprezintă un veritabil motor al creației, o sursă inepuizabilă de energie: „Știi de ce aș avea nevoie să scriu mai mult și mai frumos? Știi…”, zice, și iar îmi îmblânzește o șuviță rebelă de pe frunte. „Da, să ne întâlnim mai des”, murmur eu cu sfială.2 De altfel, nuca este simbolul abundenței, fertilității și bogăției ascunse, legată de căsătorie și reproducere. O asemenea seară memorabilă dobândește, în existența celor doi protagoniști, o atare simbolistică. Întâlnirea lor firească, într-un prim sărut și o adâncă îmbrățișare nesfârșită, care a abolit coordonatele obișnuite ale existenței, deschizându-le drum spre timpul și spațiul sacru, poate fi înțeles ca o tainică unire, a căror roade, gingașe și pure, vor fi paginile scrise, singurele capabile să învingă puterea de netăgăduit a morții. Așa se explică de ce această întâlnire, chiar dacă nu a coincis cu o contopire totală, a însemnat pentru Bogdana o mare bucurie, o iluminare, ca și cum ar fi îmbrăcat haina unui nou destin.
În altă ordine de idei prezentând lucrurile, dar rămânând în aceeași sferă a scrisului și a creației prin cuvânt, privite ca elemente consubstanțiale structurii tematice a operei în discuție, ne vom întoarce într-un moment dificil din viața Bogdanei, anume când se chinuia să scrie despre celălalt om drag, despre Tudor, însă cuvintele i se refuzau, neputând duce, cu niciun chip, frazele la bun sfârșit: Ceva nu se lega, însă, și, după câteva pagini de cuvinte neisprăvite și găunoase parcă, Bogdana se înfurie și aruncă tot ce scrisese la coșul de gunoi.3 Însă, după prima întâlnire a privirilor dintre ea și Bogdan, povestea care, până atunci, parcă se împotrivise să fie prinsă în cuvinte, a început a se scrie aproape singură, cu o forță și o viteză de neimaginat: Deîndată ce am ajuns acasă, am început să scriu. Și de atunci scriu nestăvilit, la cartea despre care ți-am spus la telefon, când mă plângeam că mă poticnesc la fiecare frază. De atunci parcă mi-a dat Dumnezeu dezlegare să scriu, mi-a desferecat cuvintele și ele vin spre mine atât de năvalnic, încât uneori nici nu pot să le cuprind în dăruirea lor stăpânitoare.4 Așadar, iată iubirea ca vrajă, ca stare de grație cu valențe demiurgice, care transformă un om obișnuit într-un creator. Rezultă de aici, aproape matematic, că nimic nu poate căpăta viață adevărată fără iubire, nimic nu poate străluci, nimic nu-și poate articula un sens.
Bogdana, ca personaj-scriitor, ni se revelează nu ca un autor inocent, povestind despre sine, în sens terapeutic, ci ca un autor inițiat, deplin conștient de rolul creației în lume: „Că nu scriem numai de dragul juriilor, și al ierarhizărilor, și al aplauzelor și nu numai ca să demonstrăm lumii cât de elevați, de evoluați spiritual, de nemaipomeniți – nu ne fie de deochi! – suntem noi, autorii. Scriem pentru oameni, pentru cititori… sau în primul rând pentru ei, așa s-ar cuveni.”5 După cum se observă, Bogdana apare ca autor interesat, pe de o parte, să fie de folos potențialului cititor, oferind soluții sau alternative celui aflat într-un impas similar (vorbim, aici, despre scris ca act de generozitate, de dăruire necondiționată celorlalți), iar, pe de altă parte, dornic să-și proiecteze un Cititor Model, pe care să-l antreneze în actul lecturii și interpretării, astfel încât manifestarea lingvistică a conținutului să fie re-elaborată prin intermediul cooperării hermeneutice. Suntem în fața unui demers ambițios, cu valențe multiple, riguros articulat, în acord cu teoriile cunoscute ale narativității.
Mamă devotată a doi copii, cu responsabilitați casnice și de serviciu imposibil de ignorat, Bogdana, stimulată de nimbul iubirii, scrie zi și noapte, fără odihnă, ca în transă. Scriind, analizează temeinic fiecare întâmplare, încercând să înțeleagă și să exprime, cât mai exact, toate sensurile. Redescoperă vechi însemnări, vise cu tâlc, imagini uitate care o cheamă spre a le găsi locul în ecuația alambicată a unor ani, a unei vieți. Iar în momentul în care Cazul Bogdana Serafim își închide cercul întâmplărilor, Bogdana răsuflă ușurată, primii cititori fiind prietenii Karina, Miruna și Peter. Impresiile de lectură sunt pozitive, încurajatoare, confirmând valoarea cărții, fapt consfințit și de Bogdan, care, cu finețe, vine totuși cu niște observații formulate interogativ, pe care, la început, Bogdana nu le înțelege. Doar Miruna, directă, ca de obicei, îi reproșează caracterul forțat, artificial al deznodământului, optând pentru un final deschis, în defavoarea celui stabilit ca irevocabil: Cartea ta încă nu e gata, ascultă-mă pe mine, că nu pui punct când vrei tu, cum fac alți scriitori. Tu nu creezi, în carte, o lume pe care s-o gestionezi cum vrea fantezia ta. Pe tine lumea asta reală, în care suntem, te creează și te gestionează ca scriitor, ea îți dictează și n-o poți refuza, pentru că ești conștientă că ceea ce ți se oferă și ce vezi tu este, cum spuneam, rar și ales: și atunci când te ucide, și atunci când te trezește din morți.6 Pe de altă parte, Bogdana se transpune și în ipostaza cititorului, încercând să stabilească un anumit puls al receptării, mimând neputința în fața punctelor de vedere care ar putea contorsiona faptele sau falsifica adevărul: Pe aceia îi va lăsa să creadă și să zică ce îi taie capul! Că n-o să se apuce ea, ca să-i convingă de absența aproape totală a imaginarului, să anexeze copii legalizate după documentele ce ar putea dovedi că numerele 3,7, 9, 21 și 28, ca și periodicitatea lor, corespund realității.7 În acest pasaj, intuim ceea ce Umberto Eco numea Cititorul Empiric, acela care, neîngrădit, poate lectura un text în mai multe feluri, folosindu-l, deseori, ca un ambalaj pentru propriile pasiuni, fie provenite din interiorul scriiturii, fie stârnite întâmplător.
În mod cu totul neobișnuit, cealaltă poveste, a Bogdanei și a lui Bogdan, se va scrie atât în paralel cu prima (o parte a ei) și odată cu viața (cealaltă parte, mai amplă), iar legăturile nevăzute dintre ele sunt tulburătoare: Tudor pare a fi „aranjat” de „sus” întâlnirea cu acest bărbat, binecuvântând-o, veghind-o și trimițând cu hărnicie semne. Comentariul pe care Bogdan îl face cărții Cazul Bogdana Serafim, deși îi rămâne nedeslușit mult timp acelei Bogdane îndrăgostite, care ar fi vrut să țină în loc iubirea, și timpul, și universul întreg, devine limpede cu trecerea anilor, după ce a deslușit miezul misterioasei tăceri numite Malvina, suferind ca de o lovitură neașteptată de pumnal, după ce, împinsă de aceeași mână nevăzută a destinului, a citit, atentă la simboluri și corespondențe, legenda Jovankăi. Abia atunci a fost, în sfârșit, pregătită să priceapă sensul jertfei în plecarea, aparent nejustificată, a lui Bogdan. Abia atunci a înțeles că nu se poate ridica spre lumină o creație autentică, vie și puternică, fără jertfă, fără acea suferință purificatoare, singura capabilă să înflorească în duh creator, biruitor peste timp: Știa că o să mă doară, știa că el însuși va suferi și știa, probabil, încă de atunci, din superba seară de august, sau poate din aceea, cu nimic mai prejos, de An Nou pe stil vechi, știa că, într-un fel sau altul, vom sângera amândoi, dar vom scrie împreună cartea mărturisitoare a iubirii mai presus de orice, a iubirii atotțiitoare.8 Iubirea ca declanșator și susținător al puterii creatoare – aceasta este semnificația pe care o dezvăluie Seara nucilor verzi, cartea Mihaelei Malea Stroe. Iubirea sublimă care rodește neobosit, devenind un „far” în existența umană, nu numai pentru cel care a cunoscut-o direct și a materializat-o în poveste, ci pentru orice ființă care va învăța să descopere frumusețea ascunsă a lumii, crezând fără tăgadă în lumina de-a pururi creatoare a dragostei. Iar acest miracol nu se poate împlini decât într-o binecuvântată singurătate, nu în sens profan, ci ca trăire isihastă, asumată ca mod de viață, ca destin.
Acceptând ca pertinentă ideea că romanul este tributar introspecției lui Camil Petrescu, după cum afirmă Christian Crăciun, prefațatorul volumului, îndrăznim a sublinia dimensiunea mistică a universului creat și de a-l privi ca pe o încercare de restaurare a sacrului în lume, comparabil, din acest unghi, cu Femeie, iată fiul tău de Sorin Titel, o capodoperă, pe nedrept ignorată, a romanului autohton. Este un imn închinat dragostei și singurătății, ambele teme privite în dimensiunea lor sacră, revendicată din patimile christice și Cântarea cântărilor, dintr-o convingere nestrămutată că: Da, când oamenii te oropsesc, te alungă sau te părăsesc, Dumnezeu rămâne cu tine… nu ești singur. Totul e să nu te afunzi în autocompătimire până la a nu mai vedea că Dumnezeu nu te scutește de încercări grele, dar îți stă, mai ales atunci, aproape.9

 

 

Note
1 Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanța, 2006.
2 Mihaela Malea Stroe, Seara nucilor verzi, Editura Eikon, București, 2018, p.320.

3 Ibidem, p.63.
4 Ibidem, p.90.
5 Ibidem, p.61.
6 Ibidem, p.142.
7 Ibidem, p.143.
8 Ibidem, p.532.
9 Ibidem, p. 38.