Prin anii ’60, în peisajul literar al Clujului, tânărul Valentin Tașcu (1944-2008) se distingea printr-o prezență trubadurescă, de fapt, mai degrabă, cu alura de toreador, purtându-și cu ostentație barba neagră, stufoasă, în ciuda interdicției oficiale a pletoșilor și bărboșilor în zonele publice, având, prin suplețea și eleganța trupului, nu mai puțin prin farmecul conversației, un succes garantat la studente, la mai toate junele frumuseți ale orașului (căsătorindu-se, la vremea potrivită, cu o tânără pictoriță, și ea de o frumusețe aparte), afișând un portret de cuceritor machedon (îi plăcea să-și denunțe obârșia meridională), promițând o carieră strălucită de critic și esteti­cian literar (era cercetător la Institutul de lingvistică „Sextil Pușcariu”), dar cultivând în secret poezia, ca un soi de violon d’ingres, ce s-a dovedit mai apoi a fi o veritabilă vocație lirică, afirmată, nefiresc de târziu, în mai multe volume (Dimineața amurgului, 1994; Școala morții, 1997; Defăimarea bătrâneții, 1998; Tratat despre iubire, 2003; Târgul de dulce, 2006). Desigur, o poezie de dragoste, pătimașă, cu arome exotice baladești: „Mă-ntorc pe la fereastra ta/ cu opt cămile salvate din deșert,/ am mii de rubine prinse-n șa/ și la călcâi un diamant incert… […] Îmi vând hangerul și cămila rea,/ turbanul… și mă-nchin la semiluni,/ sandaua sfântă o arunc în calea ta/ și inima, ca tu să te îmbuni” (Alger). Adesea luând poza unui amorez romantic, deplângând, oarecum teatral, cu prefăcut cinism, așteptarea zădărnicită a iubitei: „Te-am sărutat adânc cât duhul/ și fără să mă știi nici cine sunt/ – mi-a dat dreptul la asta poezia –/ Te-am așteptat să vii și ai venit/ fără să vrei. Cuvintele te-au îndrumat/ spre mine, te-au convins să mă iubești./ Acuma plângi, mă chemi fără să știi/ și noaptea mă visezi. Așa e versul./ Suspini mereu, rostind imaginar un nume/ care-i al meu și mă săruți și tu,/ iar eu înebunesc” (Necunoscuta).
S-a întâmplat însă, în 1992, să traverseze un moment dramatic, aproape fatal pentru continuitatea-i existențială („În Săptămâna Luminată a anului 1992 am murit – se destăinuie într-o notă pe coperta volumului Școala morții – După vreo douăzeci de minute am revenit la viață, ratând astfel întoarcerea liberă în Rai./ N-am ajuns, se pare, prea departe, pentru că n-am auzit nici voci, n-am văzut nici lumini, numai beznă și o imensă pace./ Primul câștig personal a fost pierderea toată a fricii de moarte”) care a făcut să-și schimbe timbrul și atitudinea poetică, abordând meditativ o tematică ce frizează relația viață/moarte, din ipostaza aceluiași îndrăgostit care vede însă acum în Moarte însăși ființa iubita, esențială: „Când ai ales să mori de mare văpaie,/ caută o după-amiază când soarele arde,/ când frunzele abia se mai văd de sub razele lui,/ palide sunt și ele, neputincioase-n răcoare,/ o vară fără ape ce usucă pământul […] Chiar când ai intrat pe drumul de teamă,/ prin suliți de foc și furci de oglinzi,/ când simți c-ai trecut de ființa ce cheamă,/ în urmă privind vei vedea/cum spre tine aleargă femeia,/ ce tocmai de moarte-ți vorbea,/ cum prinde contur de carne și vis,/ cum îi saltă în mers pieptul molatic,/ cum începe-a surâde abia însetat” (Moartea Egipțiană). Totul e privit acum din perspectiva unei ființări dincolo, de unde reflectă cu înțelepciunea resemnării, și a reproșului tardiv, asupra neîmplinirilor vieții trecute: „nu este gust mai amar decât/ să nu fi iubit pe cât mintea și trupul ți-ar fi cerut” (A doua oară), rezonând, într-o altă vibrație emoțională, cu acel adagio dantaes: nu e durere mai mare decât să-ți amintești de clipele fericite aflându-te în mizerie. Desfătările amorului sunt estompate de prefigurarea iubitei în iluzie și în vis: „Amețitorul fum mi-a dat vedenii calde,/ iar flăcările lacom mi s-au urcat pe trup,/ încât păreau mai sigur vârtej de mâini albastre,/ măiastre-n mângâiere, decât fiori de moarte./ Știam că e mai bine să îmi feresc privirea,/ cu ochii-nchiși murind puteam să văd mai bine/ cum mă topeam în mine și cum după perdea/ un trup gol de femeie… ardea, ardea” (Amețitoare vrajă). E o poezie marcat confesivă de pasiunea virilă a desfătării, asumată prezenței reale a morții: „Sunt nopți în care moartea-ți visezi,/ iar în altele simți o iubire străină în vis./ Iar când te trezești o stare ciudată te prinde:/ de propria-ți moarte ți-e teamă, rușine/ și-ncerci să-i alungi imaginea vie,/ te-nfiori și până spre prânz te ține-ndoiala/ mort oare ești? viu? Cine știe? […] Tot astfel în ziua ce curge în moartea din vis/ te strecori printre cei ce noaptea cu plâns te vegheară,/ părerea de rău că i-ai înșelat te subjugă/ și-ai vrea să le faci plăcerea mort de-a te ști./ Îi simți că se uită la tine cu ură,/ că nu le-ai lăsat orgoliul doar ei în viață de-a fi […] De trei ori mințind femeia, și visul, și moartea,/ dorind să păstrezi în tine mai mult decât ți-este permis,/ să faci din femeie un vis, din moarte femeie/ și visul în viață banală și rea să-l prefaci” (Visul de-a moartea).
Odată cu trecerea anilor, sentimentul iubirii dobândește o nouă perspectivă; timpuria bătrânețe, pe care o acceptă cu greu, încercând să-și mențină același tonus, al tinereții năvalnice („Uneori în oglindă/ încercam să-mi fardez tinerețea” – Memoria) devine vârsta renunțărilor dramatice („Greul total e să nu mai iubești,/ deși tot mai grea e însăși iubirea” – Ultima iubire), vârsta la care espectativa ia locul faptei de odinioară: „Adesea îmi pare că tinere fete/ ce trec pe lângă mine, fără măcar/ să mă vadă, se-aseamănă/ cu tinere fete ce-n urmă cu ani le iubisem./ Indiferente și pure,/ cu umerii cruzi trec,/ de nimic nu le pasă/ și nu se uită la mine./ Numai eu le văd, le revăd/ în ele pe cele ce-atunci mă vedeau,/ tresăreau, se opreau,/ cu-același surâs pe care acum/ îl aruncă spre tineri,/ pe care nu-i recunosc, nici nu vreau/ să-i asemăn cu mine” (Les filles). Nu rezultă o poezie elegiacă deși tristețea tot mai copleșitoare în evocarea timpului trecut. Valentin Tașcu dobândește o anume înțelepciune rostită melancolic, meditând asupra destinului, încercând o radiografiere anatomică a senectuții, în segmentele ei de manifestare biologică, poetizând astfel privirea, auzul, gamba și coapsa, ochiul, puterea ș.a., într-un ciclu (Anatomia senectuții) înnobilat cu alura unei cosmogonii domestice, cu discursuri oarecum diagnosticale, pe un ton temperat, lucid, aidoma unui veritabil moralist: „Nu vede omul cum i se trece vremea/ cum mâinile îi cad, cum mersul i se schimbă,/ doar altora le simte înceata degradare,/ pe-a lui stupid o neagă, o uită,/ o refuză” (Ochiul). Cea de mai demult poezie pasională, își pierde acum elanul, emoția se estompează devenind cenzurată de rațiune, căci iscată din înfrângeri ea dobândește un calm nu atât datorat oboselii cât mai ales a pudorii în fața faptului neputinței de a fi același cuceritor viril: „Renunță – e mult mai adânc/ să ai nostalgii decât nedemne eșecuri […] Exiști – deci renunță/ și astfel senină-ți va fi delăsarea” (E timpul). Lirica de acest fel devine moralizatoare, poetul cătând a recompune, în Tratat despre iubire, nu etapele evoluției propriilor aventuri sentimentale ci o istorie a dramelor erotice dezvoltate de cupluri mitologice/literare celebre dintr-o istorie a omenirii, cupluri pe care le interpretează cu un soi de acribie estetică. Astfel comentariul poetic este dublat de o eseistică aplicată la subiect, alternativ, punând în evidență mai puțin emoția trăirilor aievea cât emoția espectativei de peste timp, pe care însuși și-o asumă. „Condeiul liric” – scrie G. Grigurcu – e confesiv, poetul „făcându-și totodată un bilanț crepuscular, așadar definitoriu, bilanț erotic”. Așa în evocarea cuplului adamic, așa în portretul Beatricei, în iubirile lui DaVinci, Michelangelo, Boccaccio, ș.a., iar mai încoace Rimbaud, Goethe cu al său Faust, până la Veronica Micle, totul organizat tematic pe capitole (Apocalipsa după Don Juan, Sodoma și Gomora, Clanul păcătoșilor, Apocalipsa după internet etc.), meditația fiind adesea interogativă, ca în cazul simbolicei iubirii din tragedia shakespeareană, Romeo și Julieta: „Simbol al iubirii! Care iubire:/ A celei ce n-a fost, a celei/ ce nici nu-ncepuse, ori a celei/ ce veșnic va fi, fără/ să fie, desigur?” (Mormântul lui Romeo).
Poetul Valentin Tașcu aduce în demersul său, o tentă pitorescă, de lirică pasională dublată subtil de o meditație interogativă asupra îngemănării iubirii și morții, într-un discurs retoric, atipic pentru generația sa, insolit în peisajul literar actual, tocmai de aceea marcat de o relevantă
originalitate.