Importanţa istorică a esenienilor a crescut considerabil […] când a devenit clar că Iisus aparţinuse comunităţii lor, aşa cum o arată Evanghelia după Ioan. Aceasta descrie […] botezarea lui Iisus (iniţierea, n.n.) de către Ioan Botezătorul pe care totul îl indică a fi esenian. Gerald Messadié

Philon este primul autor la care constatăm apariţia acestei cotituri a conştiinţei universale, în calitate de conştiinţă filozofică. Hegel

Cel dintâi care a luat calea nouă (1)  sau cel puţin care a mers mai cu stăruinţă şi până la capăt cu ea a fost Philon Evreul din Alexandria. P. P. Negulescu

 

 

Alături de hermetism şi gnoză, găsim la sorgintea tradiţiei iniţiatice o contribuţie iudaică semnificativă pe care încercăm să o evidenţiem, în continuare, printr-o succintă expunere despre fraternitatea esenienilor2 şi, apoi, despre intervenţia semnată de Philon din Alexandria (cca. 25 î.e.n. – cca. 40 e.n.) care, prin viziunea sa, a marcat un punct de inflexiune în relansarea conştiinţei iniţiatice şi filozofice, deopotrivă. După mai bine de un mileniu de la evenimentele pe care le evocăm, iudaismul intervine din nou asupra tradiţiei iniţiatice şi astfel, prin kaballah, va facilita o nouă actualizare a corpus-ul doctrinal propriu acesteia. (Hegel, pp. 149-157)
Despre esenieni şi despre modul lor de a fi au rămas două mărturii antice remarcabile şi demne de încredere, ambele consemnate de scriitori evrei. Philon, primul dintre aceştia, va dedica trei dintre lucrările sale3 misterioşilor proto-monahi; el lasă să se înţeleagă că a primit, de la esenieni, iniţierea în misteriile sacerdotale şi, cu veneraţie, sugerează că trebuie să le fie recunoscute meritele spirituale incontestabile întrucât aceştia sunt extreme de rezervaţi faţă de plăcerile vieţii şi preocupaţi doar de atingerea stării de aphateea (nepătimire, echilibru sufletesc). Esenienii (terapeuţii, sau asceţii virtuţii cum îi menţionează Philon în scrierile sale) îşi duceau viaţa într-o modestă comunitate situată pe malul lacului Mareotis din apropierea Alexandriei, se îndeletniceau cu activităţi rutiniere care să le asigure cele necesare traiului şi practicau cu asiduitate o susţinută asceză contemplativă, punctată de purificări repetate şi diverse exerciţii fizice / spirituale specifice.
Cel de-al doilea autor, Flavius Josephus (37-100 e.n.) spune, cu referire la esenieni: Ei cred cu putere că […] sufletele, emanând de la eterul cel mai pur, sunt într-un fel prinse în închisoarea trupului unde sunt duse de un fel de vrajă naturală, însă când ele sunt libere de legăturile cărnii, se bucură şi se ridică de parcă ar fi eliberate dintr-o lungă servitute. (Messadié, p. 130) În altă parte, Josephus arată că existau comunităţi eseniene în mai multe cetăţi unde funcţionau tabere sau aşezări în care adepţii parcurgeau probele ritualice4 şi participau la mesele comune (agape). Josephus ne mai spune că esenienii …refuzau (sistematic, n.n.) plăcerea ca fiind răul însuşi, socotind însă abstinenţa şi înfrânarea de la patimi ca fiind însăşi virtutea… (Introducere la Manuscrisele… p. 54; Introducere la Comentariu alegoric, p. 19)
Istoria esenienilor pare să fi început la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n. ca o reacţie la procesul de elenizare sau ca efect al îndepărtării tot mai accentuate a clerului oficial de la preceptele iudaismului tradiţional; alţi cercetători, însă, au considerat că, dimpotrivă, doctrina esenienilor nu este altceva decât un pithagorism adaptat la condiţiile tradiţiei iudaice. Cert este că oficialităţile clericale de la Ierusalim nu menţionează nimic despre existenţa esenienilor ca şi cum, în mod voit, orice informaţie cu privire la acel grup spiritual ar fi fost cenzurată printr-o decizie a Sinedriului;5 şi astfel uitarea se va fi adaugat, strat peste strat, acoperind fără drept de replică un fapt istoric relevant nu doar pentru tradiţia iniţiatică europeană, ci şi pentru biserica creştină aflată, pe atunci, la începuturile sale.
Printr-un adevărat miracol, subiectul revine totuşi, în actualitate, odată cu descoperirea din anul 1947 a manuscriselor eseniene de la Marea moartă, datate între secolul al III-lea î.e.n. şi secolul I e.n.6 Prin simpla lor existenţă fizică, acestea repun în discuţie tema şi fac posibilă o nouă interpretare privind cursul evenimentelor, naşterea creştinismului şi relaţia esenienilor cu reprezentanţii oficiali ai iudaismului din acea vreme. Din analiza manuscriselor găsite la Qumran rezultă că, la origine, acţiunea esenienilor a fost întrutotul conformă cu iudaismul preelenic, după care, treptat, aceasta a evoluat autonom în trei direcţii majore marcate de: (i) prevalenţa Deuteronomului asupra celorlalte patru cărţi din Pentateuh; (ii) căutarea sistematică a iluminării lăuntrice; (iii) aşteptarea unui Mesia izbăvitor ce urma să apară după un sfârşitul apoteotic al lumii căzute în păcat şi suferinţă. (Messadié, p. 129)
Din cercetarea scrierilor qumraniene a rezultat că esenienii se constituieseră într-o organizaţie (ebr. hibbur) iniţiatică stabilă care avea în centrul preocupărilor sale un proces intern specific de elevare a conştiinţei. Într-o primă etapă, adeptul era direcţionat către iluminarea lăuntrică, pentru ca apoi, după atingerea acestui prag, să fie familiarizat cu o retorică mai angajantă presupunând un război pe care fiii / copiii luminii (aleşii), îl vor purta cu fiii întunericului. Chiar dacă limbajul utilizat în manuscrise este unul metaforic şi încifrat, în mare parte, cele două scopuri – unul sugerând o lucrare individuală, celălalt, o acţiune în plan social ce se putea înfăptui numai prin efortul cumulat al tuturor membrilor –, pot fi considerate jaloanele pe termen lung privind menirea de a fi a organizaţiei. (M, S, R)
Esenienii se autointitulau Comunitatea lui Dumnezeu sau Oastea Domnului, organizaţia lor având inclusiv o desfăşurare teritorială semnificativă; celula locală era denumită tabără / capitul / comună / cenobit, funcţiona autonom şi participa, prin reprezentanţi, la o întâlnire anuală (convent) care urmărea o direcţionare unitară şi o armonizare a efortului comun. Aceste întâlniri anuale se desfăşurau la Qumran şi, de aceea, s-a tras concluzia că aici funcţiona sediul administrativ al fraţiei eseniene; tot aici exista şi un depozit central având rol de bibliotecă şi de arhivă, în acelaşi timp. Comunitatea era condusă de Consiliu alcătuit din doisprezece neprihăniţi (bărbaţi ai sfinţeniei); dintre aceştia, trei aveau puteri sporite în comparaţie cu ceilalţi şi, astfel, erau veneraţi ca atare. (M) În vederea obţinerii unor decizii irevocabile, conforme cu Legea, la Qumran funcţiona un tribunal esenian alcătuit din zece judecători.7
În prelungirea Consiliului existau (supra)veghetorii (ebr. mebaqqerîm – echivalent al termenului elen episkopoi) care ordonau procesul iniţiatic urmărind o serie de principii şi reguli clare. (Introducere la Manuscrisele… pp. 54-55) Aşadar, scopul suprem al întregului efort iniţiatic era cunoaşterea lui Dumnezeu prin vederea lăuntrică, aceasta nefiind posibilă decât sub îndrumarea unui învăţător. (R) Între administratorii treburilor interne ale frăţiei, manuscrisele mai menţionează câteva funcţii importante, şi anume: inspectorul (ebr. paquid) şi interpretul / tălmăcitorul (ebr. doresh) etc.; nu există suficiente date şi informaţii privind atribuţiile concrete circumscrise acestor funcţii dar se poate susţine că deţinătorii competenţelor respective aveau responsabilităţi de îndrumare şi control în teritoriu. (Manuscrisele… pp. 66-67) Ca o încoronare a efortului asumat, esenienii pretindeau realizarea unei iluminări speciale şi, de aceea ei se autointitulau generic fiii luminii. Iluminarea presupunea inclusiv o strălucire deosebită a feţei (chipului) celui care a trăit la propriu întâlnirea cu Lumina lăuntrică (a avut vedenia cunoaşterii);8 regimul pe care adeptul aflat în tabără îl urma cu perseverenţă, purificările şi cercetările morale la care era supus, precum şi exerciţiile spirituale (rugăciunea, invocarea numelor sacre etc.), toate acestea erau subordonate scopului general – iluminarea. (M)
În plan social, menirea de a fi a esenienilor era aceea de a revendica legământul străvechi şi de a elibera Tradiţia (Legea, Torah) de apăsarea întunericului în care fuseseră aruncată din ignoranţă şi rea voinţă. În scrierile lor, esenienii au proclamat în mod repetat că Torah fuseseră pervertită de către falşii profeţi / tălmăcitori şi că scopul lor era acela de a promova adevărata interpretare, cea care era în spiritul sucesiunii tradiţionale şi al Adevărului nealterat de intervenţia fiilor întunericului. Potrivit textelor qumraniene, programul esenian prevedea un război necruţător pe care pe care fiii luminii, îl vor purta cu fiii lui Satana / Gog, copiii / oamenii nelegiuirii / făţărniciei, profeţii / predicatorii minciunii etc. (R, S) La această confruntare finală vor participa toţi esenienii indiferent de înălţimea spirituală pe care o vor avea în momentul respectiv; îndemnurile la luptă, sunetul trâmbiţei, defilarea corturilor / taberelor / steagurilor, toate vorbesc despre o înfruntare fără precedent în istorie, care inevitabil, se va finaliza cu o victorie a forţelor Luminii / Adevărului9; după acest eveniment începea o nouă construcţie societală în cadrul căreia Frăţia însăşi urma să fie restaurată, în acord cu noile sale responsabilităţi şi obiective. (R)
Cât despre Philon – celebru şi influent în epocă, dar şi deosebit de discret – se poate spune că nu a lăsat prea multe detalii despre viaţa sa particulară; penuria de date este stânjenitoare pentru exegeţii săi care, în multe privinţe, au fost puşi în situaţia de a compensa această carenţă cu ipoteze şi reprezentări mai mult sau mai puţin plauzibile. Totuşi, sunt bine cunoscute unele episoade din epocă şi, astfel, poate fi schiţat un minim portret caracterial cât de cât realist şi rezonabil al marelui erudit antic.10 Aşadar, Philon s-a născut şi a trăit în Alexandria, ca evreu elenizat11 într-o comunitate puternică şi bine ancorată economic în viaţa metropolei; era recunoscut ca cetăţean al Imperiului roman şi, în calitate de rabin, era un reprezentat de seamă al diasporei iudaice din marele oraş situat în delta Nilului. Fratele său, Caius Iulius Alexander, însărcinatul Romei pentru strângerea impozitelor din Egipt, cultiva o strânsă relaţie de prietenie cu împăratul roman Claudius şi se bucura de protecţia specială a mamei acestuia, Antonia. (Introducere la Comentariu alegoric, p. 21)
În tot acel mirific athanor din epoca elenistică, poporul ales l-a avut ca reprezentant de seamă pe Philon, un important filozof al timpului care a încercat şi în cea mai mare parte a şi reuşit să adapteze şi să reformuleze dogmele binecunoscute lui din educaţia primară în acord cu sincretismul ce-i era contemporan. Efortul său lăudabil a dat naştere unei teologii de excepţie ce marchează decisiv hermetismul, neo-pithagorismul și gnosticismul primar. Multe din reprezentările philoniene au fost preluate ad integrum în doctrina creştină care tocmai se contura în acele vremuri împrumutând masiv, cum se ştie, din misteriile antichităţii. (Steiner, 1993) În toiul nunţii hermetiste, prilejuită de întâlnirea tradiţiei egipteane cu cea elenă, contribuţia evreilor, în genere, şi cea a lui Philon, în particular, ar putea fi asimilată cu acţiunea Aerului care, ca intermediar al elementelor principale, are menirea de a produce o interfaţă neutră şi ameliorativă între atributele active (expansive) ale Focului şi cele pasive (retractile) ale Apei, preluând astfel din căldura / uscăciunea primului element şi din răceala / umiditatea celui de-al doilea şi fâcând posibilă conlucrarea acestora.
Sursele erudiţiei philoniene sunt: un proces educaţional de excepţie, accesul nemijlocit la spiritualitatea iudaică şi atmosfera elenistică deschisă şi favorabilă dialogului. Apetitul pentru teologie şi filozofie nutreşte interesul lui Philon faţă de metafizică şi iniţierea autentică. Contemporan cu apogeul elenismului şi cu pătimirile lui Iisus, Philon rămâne în istorie ca un distins leader al comunităţii evreieşti din Alexandria dedicat, în egală măsură, tradiţiei spirituale din care provenea, dar şi filozofiei elene cu care era în permanent contact dat fiind contextul socio-istoric. Ca şi Spinoza, mai târziu, Philon nu pare să fi fost agreat de către reprezentanţii oficiali ai iudaismului şi aceasta deoarece interpretările lui nu se încadrau în tipicul impus de dogmatica rabinică. Nu sunt dovezi temeinice care să susţină această teză, există însă informaţii indirecte şi deducţii logice ce o pot acredita; cei care afirmă că Philon ar fi fost esenian se bazează pe câteva referiri fulgurante şi pe faptul că reprezentanţii oficiali ai iudaismului nu-l menţionează, defel, în scriptele oficiale. Philon însuşi lasă o mărturie edificatoare în acest sens: Şi eu, alături de Moise cel iubit de Dumnezeu am fost iniţiat în tainele cele mari. (Introducere la Comentariu alegoric, p. 19)
În remarcabila lui călătorie iniţiatică, Philon va fi pornit de la fundamentele pe care şi le însuşiseră temeinic în adolescenţă şi tinereţe: monoteismul sever moştenit de la Abrahaam12, Torah dată de Moise13 şi, în cele din urmă, învăţătura exilului ca temă recurentă, dureroasă şi mereu actuală în istoria poporului evreu.14 Philon ştia că nu prin speculaţii mistico-ezoterice sau filozofice îl poate cunoaşte omul pe Dumnezeu, ci îndeosebi prin studierea cuvântului său, prin rugăciunea neîncetată şi prin rafinarea caracterului. (Lancaster, p. 7) Pe de altă parte, aflat constant pe calea Adevărului, Philon descoperă cu plăcută surprindere intelectuală, gândirea elenă – pithagorismul şi, mai ales, strălucitorul raţionalism maieutic proclamat prin mituri şi ezoterism, de către Platon şi prin metodă laborioasă şi concept filozofic, de către Aristotel. În fine, pentru a împăca cele două abordări cvasi-ireconciliabile şi pentru a defini, pe cât posibil, suprema unitate cosmică, Philon se vede nevoit să argumenteaze antitetic şi să emită judecăţi pe care astăzi le-am categorisi ca fiind dogmatice, cum vom vedea în continuare. (Stan, p. 55)
Din aceste considerente, abordarea lui Philon nu poate fi omologată ca şi cum ar fi un simplu eclectism vizeazând o sinteză mai mult sau mai puţin relevantă sub aspect categorial: Fapta lui Philon echivalează cu o invenţie spirituală […] căreia îi atribuim meritul de primă manifestare a unui nou fel de a gândi, fundamental deosebit de metodele de gândire precedente. (Blaga, p. 22) Ca atare, nu fără just temei, Philon va fi considerat drept întemeietorul metodei dogmatice de care se vor folosi, în continuare, nu doar gnosticii şi teologii creştini, ci şi ezotericii din toate timpurile aflaţi şi ei în căutare de explicaţii pentru a defini stările de conştiinţă non-ordinară. Pe cale de consecinţă, dogma enunţată de Philon este o axiomă intelectuală care, în dezacord cu cele ce decurg din înţelegerea curentă a realităţii, afirmă o transcendere a logicii fireşti şi, astfel, pune bazele unui nou sistem de credinţe şi reprezentări.
Pentru a demonstra că Dumnezeu este incognoscibil intelectului uman şi, în acelaşi timp, cunoscut acestuia prin experienţa iluminării, Philon introduce ingenios ideea de emanaţie15 în sensul că: …din substanţa primară derivă existenţe secundare, fără ca prin acest proces substanţa primară să sufere vreo scădere. Prin urmare, pornind de la conceptul iudaic privind unicitatea lui Dumnezeu, pentru care ideea inalterabilităţii divinităţii era o piatră unghiulară, Philon a ignorat parţial preceptele logice şi a introdus o soluţie antinomică / oximoronică prin care, pe de o parte, afirma inalterabilitatea divinităţii şi, pe de altă parte, susţinea că emanarea unor existenţe ce par a fi secundare nu produce o diminuare a esenţei divine. (Blaga, pp. 16-18)

 

 

B i b l i o g r a f i e

Bălăceanu-Stolnici, Constantin – Gândirea magică. Geneză şi evoluţie, Ed. Nemira, 2009;
Blaga, Lucian – Eonul dogmatic, Ed. Humanitas, 2003;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh – Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. I şi II Ed. Academiei, 1963;
Lancaster, Brian – Elemente de iudaism, Ed. Ethos, 1995;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Philon din Alexandria – Comentariu alegoric, Ed. Herald, 2006;
Stan, Gheorghe – Paradox, antinomie, adevăr, Ed. Edition S. Scribul, 2008;
Steiner, Rudolf – Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile antichităţii, Ed. Humanitas, 1993;
Wigoder, Geoffrey – Enciclopedia iudaismului, Ed. Hasefer, 2006;
* Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Herald, 2017.

 

Note
1 Cotitura pe care o vede Hegel şi calea nouă la care se referă P. P. Negulescu fac trimitere la trecerea de la simpla prezentare a revelaţiilor metafizice primitive (fără un înţeles distinct dat fiind că mesajul lor era strict simbolic, metaforic) la o reconsiderare a rolului filozofiei care, potrivit noului canon, încearcă să releve înţelesul profund al miturilor şi să-l explice în mod raţional.
2 Congregaţie ascetică având o ideologie apocaliptică şi fiind preocupată de conformitatea fiecărui act al vieţii cu voinţa (planul) lui Dumnezeu, precum şi de creşterea constantă a nivelului de puritate morală a membrilor săi.
3 De vita contemplativa, Quod omnis probus liber sit şi Apologia iudaeorum; lucrările au fost păstrate în limba latină de către Eusebiu din Cesareea în Preparatio evanghelica. (Introducere la Comentariu alegoric, p. 19)
4 Urmate de o consacrare în erarhia treptelor şi de acordarea (recunoaşterea) gradelor de puritate spirituală şi etică.
5 Consiliul suprem al sacerdoţiului iudaic din perioada contemporană lui Iisus, având competenţa formală de a interpreta Legea, de a judeca pricinile semnificative şi de a delibera asupra unor chestiuni publice.
6 Cele mai importante dintre masuscrisele qumraniene sunt: Manualul de sisciplină (M), Documentul sadochit (S) şi Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului (R).
7 Ca semn al continuităţii tradiţiei, în Ritul scoţian antic şi acceptat (RSAA), titulatura 31º este aceea de judecător (inspector inchizitor) cu trimitere la un Tribunal suprem ce decide sub semnul Atotputernicului şi Divinului Adevăr.
8 Sintagma schimbarea la faţă desemna tocmai o astfel de transformare vizibilă pe care trăitorul o evidenţia în momentul iluminării sale interioare.
9 Principalul simbol al 32º al RSAA se intitulează Tabăra şi face trimitere la o importantă concentrare de forţe în vederea unei confruntări finale; nouă corturi (fiecare cu un steag specific), marcând laturile unui poligon, alcătuiesc un perimetru în jurul unui Centru anume dimensionat şi simbolizat prin elemente geometrice.
10 În această materie, sursele cunoaşterii sunt scrierile lui Josephus, cele patristice şi unele referi ale unor istoricilor.
11 Toate lucrările lui Philon sunt scrise în limba greacă; probabil, cunoştea ebraica din familie însă, nu întratât de bine încât sa-şi redacteze textele în această limbă; numeroasele, interpretări inedite pe care le introduce în mediul elenistic privind scrierile sacre iudaice susţin ipoteza că Philon avea, totuşi, acces la textul original.
12 Esenţa iudaismului este conceptul monoteist. […] universul e condus de o Fiinţă absolută şi atotputernică… Dumnezeu este Unul, orice este parte din Întreg şi realitate este unificată prin Fiinţa supremă (Lancaster, pp. 3-7)
13 Porunca Să nu-ţi faci chip cioplit şi …identificarea Torei cu Dumnezeu devine nota cheie în căutarea uniunii cu divinul. Pătrunderea în misterele Torei este prin ea însăşi sensul acestei uniuni. (Lancaster, pp. 3-29)
14 Centrul istoriei sacre a iudaismului este noţiunea de exil. Tema de a fi străin într-o ţară străină şi de a fi neîncetat persecutat a fost mereu repetată de-a lungul timpului. (Lancaster, p. 3)
15 Energia increată, cum va spune mai târziu Grigorie Palama.