Vasile Sav
Ivoriu și flacără. Antologie
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2016

 

 

 

Readucerea în prim planul dezbaterii a poeziei lui Vasile Sav (1949-2003) este datorată apariției, sub îngrijirea neobositei sale soții, a antologiei de poezie non-parodică, Ivoriu și flacără, publicată în 2016 la Casa Cărții de Știință, conținând așadar Elogii (1986), în ediție română și engleză (retroversiune: Lucia Sav) și Solilocvii (1989). Vasile Sav este un cunoscut latinist, traducător din Horațiu, Tibul, Properțiu, dar mai ales din Sf. Augustin, multiplu premiat pentru traducerile sale, un erudit care nu se sfiește să recurgă la cunoașterea creației anticilor și să o utilizeze ca fundament livresc pentru propriul univers al creației lirice, alcătuit din amintitele două volume, la care se adaugă Catullienele (2002). Un poet echinoxist, așadar, de primă generație ca afiliere, dar cu un debut în volum mult mai târziu (la vârsta celei de-a doua generații), crescut în proximitatea nucleului de tineri asistenți de la Literele clujene: Ion Pop, Marian Papahagi și Vasile Sav s-a remarcat printr-o excepțională putere creatoare în limbă, prin limba agonală (Petru Poantă) pe care o cultivă ca reflex al ermetizării prin formule livrești aparținând unor registre stilistice ale antichității și lumii medievale. Un „clasicizant”, după cum îl numește profesorul Ion Pop, construind stilistic și tematic discursul în raport cu alte vârste, prin apel la un obsedant timp imperfect – a se înțelege de aici deopotrivă sensul propriu și cel figurat al expresiei (mă gândesc că această proiecție la imperfect a autorului este o voluntară provocare, o trimitere la introspecție în raportarea la Marele Timp, timpul mitic), Vasile Sav înalță elogii într-o solemnitate arhetipală, într-un canon pe care îl cunoaște, îl cultivă și îl propune pentru lectura in medias res. Aparent, Sav propune prefabricate latine, dar intarsiile utilizate în ornamentarea poemelor sale sunt rezultatul prelucrării lăuntrice, sunt formule ritualice șlefuite la focul altor vârste ale creației, pe care și le atribuie, la care se raportează discursiv printr-un imperfect al acțiunii despre a cărei încheiere nu ne putem pronunța, printr-o suspendare temporală și o continuă ancorare in illo tempore. Această ancorare se face în raport cu simboluri ale unei antichități latine și, mai ales, ale unei medievalități creștine (mediate latinist), cu valori perpetue, cu idealuri cavalerești, cu norme ale unei ultime stirpe păstrătoare a unei tăinuite forme de cunoaștere; spre deosebire de alți autori care, apelând la cuvintele tari și prețioase ale acestor vârste, cad în desuetudine, Vasile Sav, cultivându-le, adaugă prin prețiozitatea lor, o notă de efort suplimentar în recuperarea unui complex spațio-temporal, în reconstruirea, cum sublinia Artur Silvestri într-o cronică din 1987 în Luceafărul, „unei civilizații totodată latine și europene, de veac mai apropiat de noi, a unei romanități culte în Romaniile populare”1. Deloc întâmplătoare această observație, deoarece cumulul de elemente cărturărești, depozitul de cunoaștere purtând marca stilistică a unor vremuri reînviate prin tălmăcire, pe de o parte irump în poeme de o dureroasă actualitate. Utilizând mai degrabă instrumentarul stilistic decât prefabricatele latinității muribunde, Vasile Sav redă prin amintita limbă agonală o realitate imediată, crudă, „retrăită utopic” (Petru Poantă) pe care căutătorul de expresie clasicizantă vizând maraviglia n-o poate nicidecum atinge:

„Veni șchiopătând din pădure. Vagabond. Din lupta cu lupii. Ceilalți îl lătrară. Era tărcat și rănit. De o rasă incertă. Se ghemui sub gardul de spini. Adormi. Și muștele roiau deasupră-i. I se așezaseră pe ochi și pe gură. Îi supseră rănile.// Îl descoperiseră copiii. Se strânseră-n juru-i. Îi aruncară coji de pâine și oase. Nu le atinse. Apoi îl bătură cu bulgări și pietre. Gemea, se chircea, scâncea. Nu-i lătra. Mârâia doar și-și arăta colții și gingia roșă. Unul luă un băț și vru să-l lovească. I-l prinse și i-l sfărâmă între dinți. Se trase-ndărăt speriat./ Și soarele mușca tot mai mult din umbra subțire.// Sosiră și alții, din câmp, la amiază. Și el dormea sub gardul de spini și gemea. Și balele îi curgeau, și ochii îi lăcrimau, și rănile îi supurau, și muștele roiau cu zumzet deasupra-i.// O fată scăpă cuvântul «turbat» și toți se traseră-ndărăt, speriați. O furcă doar îndrăzneață coborî de pe umăr și colții-i pătrunseră-adânc prin blana tărcată, și oțelul scrâșni între coaste și îi străpunse plămânii și inima./ Și sângele țâșni negru pe gingia roșă.// Un copil începu să scâncească. «Un câne mort doar», îl mângâia tatăl, «un câne turbat, trebuia s-o plătească».// Îl ridicară în furcă. Și el atârna, o flamură tărcată, în soarele ce mușca tot mai mult din umbra subțire.” ( LXXXVIII, pp.100-101).

Pe de altă parte, în opera lui Vasile Sav există simboluri ale căutării latinității expresiei într-o limbă diluată de ani, de depozite și de infiltrații ale superstraturilor lingvistice, care redau drama, zbuciumul luptei pentru relatinizare:

„Trece toporul prin brazi și cu vuiet îi culcă pe pante;/ Cetina cade-n grămezi, plânsă-n ecoul din munți./ Surd se împlântă țapina în trunchiuri de crengi văduvite/ Caii la sănii, le trag peste omătul înalt./ […]/ Ară amurgu-nserării, cu brazde de sânge, pădurea;/ Razele astrului mort moartea, în lemn, o răsfrâng./ […]/ Șuieră-n aer securea și capul de trunchi îl departă;/ Paloșul taie cărări, două, în cruce, prin trup./ Strânse, în coș, măruntaie labile palpită agonic;/ Ultimul zvâcnet li-l sorb bulgări negri și reci./ Hălcile, prinse-n oblânc, petrecute pe drumuri de munte,/ Mute atârnă în furci, sacre, cuprinse-n priviri./ Sângeră grâul din pâne și vinul în utrii se-mpute;/ Viermele roade, ascuns, razele strânse în fruct./ Prinde cocleală argintul trădării și mâna vicleană,/ Searbădă cată-a-ncropi funiei nod mișcător./ Noaptea-nstelată învăluie munții-n tăcere de gheață;/ Seceră secera-n cer snopi de lumină și ger. (LXXXIII. Martiriul Horii, pp.92-94).

Poemele lui Vasile Sav, reflectând un amurg al simbolurilor, idealurilor, lumilor, pot fi citite ca purtătoare ale unei căutări epice, în care lectorul îmbracă acea „cămașă a iubirii” pe care o aruncă, în vers, congenerului (ca filiație) Adrian Popescu: „Port, o, prietene, aspră, și eu port cămașa iubirii/ Unsă în purpura grea, lamura sângelui său/ (…)/ Patima-n suflet, acum, țese mai greu și adânc” (33, pp.198-199). Odată pătrunzând astfel în versuri, lectorul devine el însuși personaj al căutărilor, se agață de simboluri angajate cu prețiozitate de autor, se întâmplă în livresc, explorează depozitul cărturăresc din texte și sugeratele parcursuri epice. Leitmotivurile compoziției lui Vasile Sav: „ivoriu și flacără” (v. „Ivoriu și flacără; răstriște a gândului în miezul împietrit al făpturii, pentru care oricare unealtă este încă neputincioasă […]”, XV, p.31, „Ivoriu și flacără/ La trecerea lunii prin lespezi de marmură neagră, din trupurile albe ale ctitorilor cresc roșii garoafele[…]”, XXXVII, p.49, dar și LXVI, p.72, LXX, p.76, LXXX, p.88 etc.) sau „crinii încrucișați pe spadă” devin leitmotivuri ale căutării lectorului.
Rezonanțele acelor timpuri sunt reînviate prin lirica lui Vasile Sav, chiar dacă autorul nu se desprinde nici de canonul echinoxist, de versul lung, damaschinian; nici de „reîntronarea inocenței” a aceluiași Dan Damaschin, autorul lui Kaspar Hauser, de baladescul orfic3 (impresionat de lirismul cerchist) sau de discursul oracular. Stilistic vorbind, Sav resuscitează modernismul cu elemente premoderne. Căile prin care reușește resuscitarea între copertele antologiei Ivoriu și flacără sunt clamarea imposibil de asumat individual, ci doar generic, prin „discursul solemn-evocator, ritualic” (Ion Pop) din Elogii, respectiv reflectarea interioară a angajării în acest demers, al Solilocviilor, sugerate de autor, împreună cu Sf. Augustin ale cărui Soliloquia l-au inspirat, ca însemnând „un dialog al sinelui cu sinea” (p.120). Recuperarea, resuscitarea de sorginte echinoxistă, ca mărci ale poeziei lui Vasile Sav, nu se realizează cu prefabricatele antichității și medievalității creștine, nici măcar doar cu instrumentarul acestora, ci prin „câmpurile semantice” pe care le amintește un alt mare regretat al literaturii române, Petru Poantă, redate cu o profunzime și de o frumusețe de inepuizantă măreție. A putea vorbi cu entuziasm la treizeci de ani distanță despre volumul de debut (fie el și inclus într-o antologie) al unui autor, Vasile Sav, care nu încearcă inovația, ci resuscitarea, este garanția faptului că acele câmpuri semantice sunt autentice, sunt angajate livresc și continuă să producă și să se transforme, într-o opera aperta, fără a slăbi legăturile cu timpul mitic. Iar prin aceasta, discretul Vasile Sav, tălmăcitorul din operele antichității, se bucură de vârsta unei noi lecturi, pe care o datorează, în mare măsură, soției sale, Lucia Sav.

 

Note
1 Artur Silvestri. (1987). Elogii. Luceafărul, nr.1297. p.2.
2 Comentând pe marginea creației unui alt echinoxist de primă generație, Horia Bădescu, Răzvan Voncu distingea între baladescul orfic al grupării clujene, cultivând miticul și transcendența, spre deosebire de cel al Cercului de la Sibiu, cultivând livrescul și intelectualul, v. Răzvan Voncu. (2013). Sensurile echinoxismului. România literară, nr.43.