Un al patrulea caz paradoxal de grup solitar care și-a pus amprenta indelebilă pe gândirea de astă dată franceză, moralmente mai igienic decât grupul de la Shoreditch, este cel de la Port-Royal, inimă a curentului jansenist în Franţa.
Iniţiat de Jansenius, episcopul de Ypres (Belgia), curentul, care se situa în albia purismului doctrinar augustinian din secolul IV, predica întoarcerea la un creştinism ortodox, rigorist, de felul celui practicat de comunităţile creştine primitive. Doctrina jansenistă este condamnată imediat după apariţia ei de Vatican, dar favorabil primită în Franţa, unde doctorii în teologie de la Sorbona, dominicanii, oratorienii şi mai cu seamă grupul de la Port-Royal şi sateliţii lui de prestigiu precum Pascal aderă cu fervoare la linia ideilor sale. Cu toate că iniţial fenomen doctrinar catolic, jansenismul a evoluat către condiţia unei filosofii, a unui mod de a gândi lumea şi societatea, s-a perenizat, iar influenţa lui a irigat capodopere literare de prim ordin.
Port-Royal, în secolul al XVII-lea impunătoare mănăstire pe pitoreasca vale a Chevreusei, în apropiere de Paris, devine în acei ani un loc de dezbateri doctrinare privind libertatea individului şi graţia divină din teosofia creştină. Sensul lui fundamental nu este atît rigorismul moral cât întoarcerea la puritatea originară a doctrinei creştine, în descendenţa poziţiilor Sf. Augustin (sec. IV). În jurul lui au gravitat o mare parte dintre spiritele care au constituit clasicismul francez: Racine, Pascal, Madame de Sévigné, Charles Perrault, Boileau, cardinalul de Retz, Madame de Lafayette, La Rochefoucauld însuşi în măsura în care Maximele lui proiectează o viziune severă dacă nu pesimistă asupra naturii umane. Racine, orfan, crescut de bunicii lui din partea mamei, se ducea pe jos câţiva kilometri de la domiciliul bunicilor la Port-Royal unde frecventa Petites écoles, înfiinţată de abatele Saint-Cyran pentru treizeci de elevi nu numai în ideea de a crea un loc de excelenţă intelectuală printr-o experimentare pedagogică inovantă, dar şi de normalizare a limbii. Pentru că noile metode se sprijină pe limba vernaculară, franceza, şi nu pe latină ca până atunci, ceea ce este revoluţionar în contextul epocii. Unul dintre reuşitele janseniste este carteziana  Grammaire générale et raisonnée contenant les fondements de l’art de parler, expliqués d’une manière claire et naturelle a lui Antoine Arnauld şi Claude Lancelot.
Jansenismul a participat în mod activ la alchimia sensibilității şi a viziunii asupra lumii proprii culturii franceze clasice şi actuale. Departe de a se limita la perimetrul doctrinar, orientarea a pus în discuţie probleme cvasifilosofice ca voinţa de putere, limitele libertăţii individuale, statutul ştiinţelor, puterea destructivă a pasiunilor, iluziile reprezentării, comedia aparenţelor, efectele raţiunii şi raţiunea efectelor. Poate că în plan moral, libertinismul care începuse să încolţească în epocă şi era perceput ca o derivă gravă a jucat şi el un rol în mişcarea inversă de pendul pe care o implica jansenismul. În momentul în care aiurea gloria era valorizată şi concepută ca proiectând individul deasupra masei, janseniştii au inventat un „style de grâce” care consfinţeşte principiul – suntem tentaţi să spunem democratic -, că „l’unité qui n’est pas multitude est tyrannie”. Principiul transpare în arta portretului (literar) pe care au cultivat-o, gustul lor pentru corespondenţa aleasă, în teatrul racinian, în formele literare scurte şi dense, statutul ştiințelor, jocul înşelător al aparenţelor. Opoziţia durabilă faţă de o modernitate mecanicistă şi comercială alienantă, de multe ori cu accente pascaliene, conștiinţa dureroasă a ambiguităţii lumii, caracterul inautentic al vieţii cotidiene vin din îndepărtata sursă jansenistă purtate pe aripile secolelor.
Urmele lăsate de ideile de la Port Royal în cultura franceză sunt profunde şi durabile: în planul formei genul concentrat, aforistic (Maximele lui La Rochefoucauld, Provincialele şi Cugetările lui Pascal…), arta portretului (Memoriile cardinalului de Retz, cele ale lui Saint-Simon, prin extensie Caracterele lui La Bruyére) corespondenţa spumoasă (Madame de Sévigné în principal). Încarnând raporturi diverse cu viziunea filosofică a grupului, concreţiuni precum Principesa de Clèves de Doamna Lafayette, Fedra lui Racine1, Satirele lui Boileau, Logica lui d’Arnauld şi Nicole2, scrierile lui Charles Perrault, citata Grammaire générale et raisonnée de Port-Royal de Antoine Arnauld și Claude Lancelot se înscriu în aceeaşi linie de gândire.
Fenomenul jansenist nu a murit odată cu demolarea şi închiderea magnificei abaţii de la Port-Royal în 1661. Iezuitul belgian Léopold Willaert inventaria la începutul anilor ‚50 în Bibliotheca jansenica belgica nu mai puțin de 13000 de lucrări scrise pînă atunci în spiritul doctrinei janseniste sau influenţate de ea. După comentatorii recenţi care scrutează impactul pe termen lung al gândirii cercului de la Port Royal sunt janseniste „causeriile” (flecărelile) doamnei de Sévigné, pictura lui Philippe de Champaigne, menţionata Phèdre a lui Racine în inflexibilitatea ei tragică, vocaţia lui Proust, arta romanescă a lui Mauriac, intransigenţa politică a lui Charles de Gaulle, filmele lui Robert Bresson, lucrări de artă plastică, arhitectură, creaţii de modă contemporane. În ultimii ani şi mai cu seamă în 2009 o pleiadă de autori cultivând o pluralitate de genuri (roman, eseu, biografie, poezie: Pascal Quignard și Claude Pujade-Renaud, Adrien Goetz, Christian Bobin, Bruno de Cessole (Le Moins aimé), Laurence Plazenet (La Blessure et la Soif), François-Georges Maugarlone (Présentation de la France à ses enfants, Grasset) prelungesc orizonturile jansenismului în cele mai diverse declinări contemporane. Istoriceşte vorbind, Port-Royal se legitimează ca un enorm atelier intelectual de dezbateri si perfecţionare a omului.
Fidel principiului „un roi, une foi, une loi”, Ludovic al XIV-lea a ordonat raderea mănăstirii, văzută ca o dizidenţă pernicioasã în raport cu catolicismul oficial – una dintre puţinele mari erori politice de care monarhul, de numai 23 de ani în 1661, ar fi putut face economie pentru că n-a servit finalmente la nimic. Nu numai curentul şi postura intelectuală au supravieţuit dar, după secole de revoluţii moral-ideologice, el este încă viu. „Nici Marx, nici Nietzsche, nici Freud nu l-au abolit pe Pascal”, constată Sebastien Lapaque. Şi nu l-au abolit pentru că spiritul de la Port-Royal reconciliază, ca nici o altă doctrină religioasă, într-un spirit de coïncidentia oppositorum, „pe cel care crede în Cer şi cel care nu crede”: se ridică la nobila înălţime a unei doctrine integratoare, complete.

 

 

Note
1 La Port-Royal, Racine învaţă greaca şi latina şi gustă capodoperele marilor tragici greci Eschil, Sofocle, Euripide, la care se adaugă Tacit, ceea ce nu va lipsi de a lăsa urme în opera de maturitate. În afara ecleziaștilor cunoscuţi, la Port-Royal predau într-o relaţie de încredere și admiraţie și își perfecţionau dezvoltarea spirituală „Solitarii”, intelectuali retraşi din lume: Pascal, Pierre Nicole, Claude Lancelot, Antoine Arnauld.
2 Figuri reprezentative ale curentului.