Părintele Noului Val Francez (n. 3.12.1930), care a revoluționat codurile celei de-a 7-a arte cu inovatoare pelicule precum Cu sufletul la gură, Disprețul sau Se salvează cine poate, a „plecat” dintre noi în 13 sept. 2022, la 91 de ani. Rebelul se retrăsese de mult pe malul lacului Geneva, dezamăgit de comercializarea totală (și) a cinema-ului. Unul dintre cei mai influenți regizori din lume, genialul provocator ne-a dăruit filme și cadre de neuitat: Bardot goală pe pat, șoptind Îți place corpul meu? (Le Mépris), Belmondo cu fața mânjită în albastru, acoperit cu dinamită (Pierrot le Fou), Jean Seberg vânzând New York Herald Tribune (A Bout de souffle) pe Champs-Élysées… Creator de staruri, iată ce spune BB: Godard a creat Disprețul și Cu sufletul la gură, s-a alăturat firmamentului ultimilor mari creatori de vedete. Fiind critic la Cahiers du cinema realizează Fără suflare (1960) care va fi studiat în școlile de film și devine liderul regizorilor Nouvelle Vague (cu François Truffaut), cu o influență majoră prin libertatea sa formală. Quentin Tarantino și-a botezat compania de producție Bande à Part, un film din 1964 al artistul ascuns după ochelari întunecați și cu trabuc, într-o relație specială cu actorii și actrițele pe care nu îi menajează.
A făcut (și) cinema politic, a fost pro-palestinian, uneori e acuzat de antisemitism ș. a. (ca multe personalități franceze, de pildă Sartre), de care s-a îndepărtat cu timpul. În 2018, Festivalul de Film Cannes îi acordă un Palme d’Or „special” pentru Le Livre d’image sau Premiul Juriului în 2014 pentru Adio limbajului. Sunt celebre aforismele sale, creîndu-și singur și epitaful: Jean-Luc Godard, dimpotrivă – sfidează cel mai influent regizor francez postbelic: AllMovie scrie că a revoluționat forma filmului prin experimentele cu narațiunea și continuitatea ei, cu sunetul și camera de filmat. La influenta Cahiers du Cinéma a criticat „tradiția calității”, cerând inovație și experimentare – consecvent, el și alți critici au început să facă propriile filme, provocând vechile convenții ale Hollywoodului. Aprecierea internațională a venit cu Fără suflare, inițiind Noul Val / NV. Filmele sale conțin des tributuri și referințe la istoria filmului și opinii politice, a fost adept al filosofiei marxiste și existențialismului, iar în 1969 a format Grupul Dziga Vertov cu alți colegi radicali. După estomparea mișcării e mai puțin politic, concentrându-se pe conflictul uman și reprezentarea artistică „dintr-o perspectivă mai degrabă umanistă decât marxistă”.
Într-un sondaj critic Sight & Sound / 2002, Godard e pe locul 3 între regizorii din toate timpurile: „a realizat unul dintre cele mai mari aparate de analiză critică la mijlocul secolului XX”. Munca sa e esențială teoriei narativ-filmice și a „contestat atât normele cinema-ului narativ comercial, cât și vocabularul criticii de film”. În 2010, Godard a primit un premiu onorific Oscar, dar n-a participat la ceremonie. A fost căsătorit de două ori: cu actrițele Anna Karina și Anne Wiazemsky, ambele jucând în filmele sale. Colaborările cu Karina mult apreciate de critici – Vivre sa vie (1962), Bande à part (1964) și Pierrot le Fou (1965) – sunt „cele mai influente din istoria cinema-ului”, scrie revista Filmmaker.
S-a născut din părinți bogați franco-elvețieni: mama e fiica lui Julien Monod, un fondator al Banque Paribas, strănepoata teologului Adolphe Monod, rudă cu compozitorul Jacques-Louis Monod, naturalistul Théodore Monod, pastorul Frédéric Monod și fostul prim-ministru și mai târziu președinte al Peru, Pedro Pablo Kuczynski. A mărturisit că André Malraux l-a „convins” cu eseul său Outline of a Psychology of Cinema și lecturile din La Revue du cinema, relansată în 1946, îl fac de asemenea să meargă la cinema. La Geneva era într-un grup cu alt fanatic al filmului, Roland Tolmatchoff, și filosoful de origine română Jean Parvulesco (el însuși în Cu sufletul la gură și în L’ancien et le moderne (1993) de Éric Rohmer!).
A frecventat (1950-1959) Cinémathèque Française fondată de Henri Langlois și Georges Franju în 1936, iar la Work and Culture (grup de educație muncitorească) celebrul critic și teoretician de film André Bazin organiza proiecții și discuții de filme în timpul războiului, un model după Eliberare. Acolo se întâlneau pasionați ca Jacques Rivette, Claude Chabrol și François Truffaut. Era dintr-o generație pentru care filmul avea o importanță deosebită: „În anii 1950, cinema-ul era la fel de important ca pâinea. Ne-am gândit că el se va afirma ca un instrument de cunoaștere, un microscop, un telescop… La Cinémathèque am descoperit o lume despre care nimeni nu mi-a vorbit. Ne uitam la filme mute… Visam la filme. Eram ca creștinii în catacombe.” Împreună cu Maurice Scherer (celebru ca Éric Rohmer) și Jacques Rivette, fondează La Gazette du cinema (cinci numere/ 1950) și, când Bazin co-fondează Cahiers du Cinéma/1951, e primul publicat dintre criticii tineri.
Părăsește Parisul (1952) pentru Elveția, la mama sa, și lucrează ca muncitor în construcții la un baraj despre care face un film documentar, apoi scurt-metraje. Truffaut îl atrage spre povestea unui borfaș mărunt, care împușcase un polițist motociclist și a cărui iubită îl predă poliției, Lucrează cu Rohmer la scurtmetraje cu viața a două tinere: All the Boys Are Called Patrick – regia Godard, scenariu Rohmer. A Story of Water (1958) e în mare parte creat din filmări nefolosite de Truffaut, dovada marii încrederi și prietenii de grup! În 1958 face un scrut-metraj cu Jean-Paul Belmondo și Anne Colette, înainte de a câștiga faima mondială cu Charlotte et son Jules, omagiu lui Jean Cocteau. E prieten cu Alain Resnais, Jacques Demy, Jacques Rozier și Agnès Varda. În 1959 îl roagă pe Truffaut să-i lase povestea cu hoțul de mașini. Noul Val e celebra perioadă între Cu sufletul la gură (1960) și Week End (1967). Primul, cu Jean-Paul Belmondo și Jean Seberg (Anna Karina refuzase!), exprimă clar stilul și introduce citate din elemente ale culturii populare, în special film noir american (clară sursă de inspirație în Morții nu poartă carouri cu Steve Martin): poster cu Humphrey Bogart / The Harder They Fall, ultimul său film (Belmondo îl imită), citate vizuale cu Ingmar Bergman, Samuel Fuller, Fritz Lang ș. a. Citate și referințe literare: William Faulkner, Dylan Thomas, Louis Aragon, Rilke, Françoise Sagan și Maurice Sachs, imagini și muzică: Mozart, Picasso, J. S. Bach, Paul Klee și Auguste Renoir. Introduce tehnici noi: montaj „cu sărituri” (considerate amatoriste, până atunci), personaje deosebite, scrierea spontană a scenariului în ziua filmării (tehnică neliniștitoare, afirmau actorii) pentru atmosfera proaspăt-documentară. Seberg devenise celebră când Otto Preminger a ales-o pentru Ioana d’Arc – Sfânta Ioana (1956), apoi în Bonjour Tristesse (1958). În rolul lui Michel e Belmondo, despre care scrisese în 1958: Michel Simon de mâine. Cameraman e Raoul Coutard cu experiență de documentarist. Godard a vrut o filmare-documentar cu o cameră de mână ușoară și un minim de iluminare adăugată. Scenele de urmărire au fost luate de Coutard în scaun cu rotile împins de Godard! Deși avea scenariul, a renunțat și a scris zilnic dialogul, lăsând loc pentru multă improvizație. Importanța filmului e recunoscută imediat: câștigă Premiul Jean Vigo „pentru încurajarea unui autor al viitorului”. E menționată profeția lui Alexandre Astruc: epoca aparatului-pix, aparatul foto pe care noua generație îl va folosi ca un scriitor stiloul: „iată prima lucrare scrisă autentic cu un pix-camera”.
Viața mea de trăit (1962) are un mare succes de critică și public: Karina (Nana) dorește să fie actriță și liberă, iar Columbia Pictures îi oferă 100.000 $ și un film cu control artistic complet. Cel mai de succes film e Le Mépris / Disprețul cu Michel Piccoli și Brigitte Bardot. Scenaristul Paul (Piccoli) e angajat de Prokosch (Jack Palance), un arogant producător american, să rescrie scenariul la o adaptare a Odiseei lui Homer, filmată de însuși regizorul austriac Fritz Lang, un subtil acuzator al filmului comercial.
Titlul enigmatic-îndrăzneț Week End, cu sensul de „Sfârșitul cinema-ului”, marchează finalul perioadei narativ-filmice godardiene, care îl admiră pe Bertolt Brecht pentru transpunerea teoriei teatrului epic și perspectiva de a înstrăina privitorul (Verfremdungseffekt), printr-o separare radicală a elementelor mediului. Influența e simțită în special înainte de 1980, când a folosit filmul în scopuri politice. Montajul eliptic din Fără suflare neagă o narațiune fluidă tipică cinema-ului mainstream, obligând spectatorul să-și asume un rol critic, conectând secvențele ca parte integrantă a re-creării! În Fără suflare, Week End, Pierrot le Fou și Chineza, personajele se adresează publicului cu gândurile și sentimentele lor. Se remarcă și influența lui Marx, care în Manuscrisele sale economice și filosofice (1844) analizează cum muncitorul e înstrăinat de produsul său, obiectul activității sale productive. Georges Sadoul remarcă la Godard un „studiu sociologic al alienării femeii moderne”.
În 1969, criticul de film Roger Ebert scrie: „Godard e un regizor de prim rang; nici un alt regizor din anii ’60 n-a avut mai mare influență asupra dezvoltării lung-metrajului. La fel ca Joyce în ficțiune sau Beckett în teatru, e un pionier.”. Bernardo Bertolucci a inclus un omagiu la Band of Outsiders în filmul The Dreamers. Filmele și inovațiile sale au fost lăudate de regizori ca Michelangelo Antonioni, Satyajit Ray și Orson Welles. Fritz Lang a acceptat să participe la Disprețul din admirație pentru el. Akira Kurosawa are Fără suflare printre preferatele sale și a inspirat mulți alți regizori: Scorsese, Tarantino, F. F. Coppola George Lucas, David Lynch, David Cronenberg, Peter Bogdanovich, Brian De Palma, Oliver Stone, William Friedkin, Steven Soderbergh, Andrei Tarkovsky, Andrei Konchalovsky, Abbas Kiarostami, Lars Von Trier, Atom Egoyan, Claire Denis, Robert Altman, Jim Jarmusch, Takeshi Kitano, Ken Loach, Abel Ferrara, Paul Schrader, Fassbinder, Wim Wenders, Theo Angelopoulos, Fernando Solanas, Emir Kusturica, Terrence Malick, Wes Anderson, Richard Linklater, Darren Aronofsky, B. Bertolucci, Marco Bellocchio, P. P. Pasolini… Tout Va Bien e între primele 10 filme ale lumii în sondajul criticilor și patru din filmele sale sunt în „cele mai bune 100 de filme” / Sight and Sound (2012) a Institutului Britanic de Film (BFI): Fără suflare, Disprețul, Pierrot Nebunul și Histoire(s) du cinema. Discutăm primele două, esențiale…