Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

John Dewey, sau decăderea gândirii filosofice la „instrumentalism”

John Dewey, sau decăderea gândirii filosofice la „instrumentalism”

Deşi a predat filosofia timp de mai multe decenii, americanul John Dewey (1859-1952) a rămas în conştiința comunității ştiințifice în primul rând ca pedagog, teoretician al educației, dând pragmatismului forma care s-a numit „instrumentalism”1. Omul începe să gândească abia atunci când se loveşte de greutăți care trebuie învinse. De aceea ideea are o valoare „instrumentală”, de metodologie, de organizare a cunoașterii. Logica însăşi nu mai este o disciplină exhaustivă, ci o sumă de tehnici euristice, cercetarea devine „anchetă”2.
În opera sa principală Democrație şi educație (1916), Dewey observa că sistemele filosofice clasice au condus în timp la izolarea spiritului față de activitatea care presupune condiții naturale3. Filosofîa este o încercare de comprehensiune. Ori de câte ori a fost luată în serios, filosofia a însemnat înțelepciune care influențează mersul vieții. Cunoaşterea, care în chip fundamental înseamnă ştiință, presupune un obiect; în schimb gândirea, care este apanajul filosofiei, are atribuții prospective. La fel ca şi pentru Bertrand Russell, pentru Dewey filosofia este o concepție asupra a ceea ce este posibil. Valoarea ei nu constă în furnizarea soluțiilor, ci în definirea dificultăților şi în sugerarea metodelor. Când, în plan social, preocuparea de conservare a ordinii se loveşte de dorința progresistă de libertate, atunci apare un stimulent pentru făurirea unei concepții mai vaste. După cum ştiințele îşi găsesc aplicație în tehnică, filosofîa are şi ea aplicație în două domenii: în educație şi în politică. Potrivit lui Dewey, filosofîa are o dublă sarcină: (1) să critice scopurile şi (2) să evidențieze valorile. Filosofia s-a născut în Atena antică sub presiunea directă a problemelor educative, definiția sa cea mai pătrunzătoare este că reprezintă teoria educației în aspectele sale cele mai generale. Cunoştințele din orice domeniu nu sunt altceva decât simple informații abstracte, dacă nu aduc roade în viața proprie a individului.
Viața poate avea două înțelesuri principale: un înțeles fizic și un altul social. Dewey folosește cuvântul „viață” pentru a desemna un șir de experiențe individuale proiectate în cadrul unei comunități. Viața cuprinde obiceiuri, instituții, credințe, victorii și înfrângeri, activitate productivă și divertisment4. Natura însăși a vieții constă în strădania continuă de a ființa, un proces continuu de reînnoire prin educație. Ceea ce nutriția și reproducerea sunt pentru viața fiziologică, același lucru înseamnă educația pentru viața socială. Educația constă în primul rând în transmitere prin comunicare. Comunicarea este procesul de împărtășire a experienței, până când aceasta devine un bun comun. Ea modifică natura a ambelor părți participante, atât a individului, cât și a societății. Pe măsură ce societățile devin mai complexe ca structură și resurse, crește și necesitatea predării și învățării formale, intenționate. Și pe măsură ce predarea formală se dezvoltă, apare și pericolul unui decalaj tot mai mare între experiența directă a tânărului și cele învățate în școală.
Impulsurile naturale ale tinerilor nu sunt totdeauna în concordață cu obiceiurile grupului social, de aceea apare o nevoie de orientare sau „călăuzire” a tinerilor, ceea cea Herbart a numit „guvernare”, dar aceasta nu trebuie să fie confundată cu constrângerea fizică. Educatorii trebuie să identifice impulsurile tinerilor și să exercite anumite modalități conștiente de stimulare. În situațiile cu caracter social, tinerii trebuie să facă o legătură între modul lor de acțiune și ceea ce fac ceilalți, stabilind un acord între aceste două serii de acțiuni. Această înțelegere a mijloacelor și scopurilor acțiunii constituite esența reglării sociale. Pentru realizarea acestei reglări interioare, prin identitatea de interese și înțelegerea comună, există activitatea numită educație. Deși cărțile și comunicarea verbală pot realiza multe, aceste mijloace nu trebuie să constituie o bază exclusivă. Ca să dea un randament maxim, școlile trebuie să organizeze activități în comun la care să participe cei ce se instruiesc, pentru că în acest fel ei pot dobândi înțelesul social al forțelor proprii.
Formarea în cursul educației depinde de doi factori: de comunicarea cu alte persoane și de plasticitatea individuală. Acești factori se manifestă la apogeu în copilărie și tinerețe. Plasticitatea – prin care Dewey înțelege capacitatea de a învăța din experiență – înseamnă formarea deprinderilor, care oferă individului posibilitatea de control asupra mediului, capacitatea de a utiliza mediul în scopuri umane. Deprinderile implică gândire, descoperire și inițiativă. Ele sunt opuse rutinei, care este un indiciu al opririi creșterii5. În schimb creșterea este un element caracteristic al vieții, iar educația este identică cu creșterea.
Educația poate să fie concepută fie retrospectiv, fie prospectiv6, adică poate să fie privită ca acomodare a viitorului la trecut, sau ca o utilizare a trecutului drept resursă pentru viitor. În planul intelectului, reprezentările anterioare constituie fundalul prin intermediul căruia se asimilează reprezentările ulterioare. Experiența nu trebuie să constea în materiale prezentate din exterior, ci în interacțiunea dintre cunoaștere și mediu. Materia educației o reprezintă produsele culturii, dar care nu trebuie să fie izolate de mediul în care indivizii acționează, pentru că atunci produsele culturii devin un fel de mediu concurent, care îl distrage pe tânăr de la activitatea educativă. Valoarea produselor culturii rezidă în posibilitatea folosirii lor pentru a spori semnificația lucrurilor cu care avem de a face în prezent în mod activ. Educația este o reconstrucție continuă a experienței.
Există o legătură esențială între democrație și educație, în acest fel explicându-se și titlul cărții lui Dewey. Educația este un proces social, implică un ideal social, și de aceea trebuie evaluată prin raportare la tipul de societate în care se dezvoltă. Valoarea unei forme de viață socială se măsoară – potrivit lui Dewey – prin măsura în care interesele unui grup sunt împărtășite de cât mai mulți membri ai societății și prin libertatea pe care o are un grup de a veni în interacțiune cu alte grupuri. O societate „închisă”, în terminologia lui K. R. Popper („indezirabilă” o numește Dewey), este aceea care crează, în interior și exterior, bariere în fața relațiilor libere și a schimbului de experiență. O societate democratică va asigura participarea la bunurilor sale a tuturor mebrilor săi, precum și o adaptare flexibilă a instituțiilor sale la formele de viață socială. Realitățile secolului XX au dovedit însă că ideea participării tuturora la toate bunurile societății este o simplă iluzie a iluminismului târziu.
Idealurile pedagogice sunt, în istorie, părți componente ale sistemelor filosofice. John Dewey ia în discuție trei astfel de sisteme7, în funcție de necesitățile teoriei proprii. (1) Filosofia lui Platon, prima care enunță un ideal al educației, dar care este compromis, deoarece Platon ia în considerare clasa, iar nu individul ca unitate socială de bază. (2) Filosofia Iluministă a secolului al XVIII-lea, care a extins noțiunea de societate până la nivelul întregii umanități și a considerat individiul „iluminat” ca fiind factorul care conduce la progres. Dar din această concepție a lipsit un sistem de instituții, care să asigure realizarea în practică a acestui ideal, de aceea Iluminismul a sfârșit prin rousseau-ista „întoarcere la natură”. (3) Filosofiile idealiste ale secolului al XIX-lea, care au făcut din statul național suma tuturor instituțiilor, dar care procedând astfel au îngustat concepția de obiectiv social al educației și au reintrodus ideea de subordonare a individului față de instituții.
Sub un anumit raport, orice filosofie poate fi considerată, direct sau indirect, ca o teorie generală a educației. Filosofia este o formă de gândire care are ca obiect ceea ce este incert în experiență și care, prin urmare, încearcă să deterimne natura acestor incertitudini, să le reducă și să formuleze ipoteze, care ar putea fi ulterior clarificate prin acțiune. O atare valorizare a ideii de „acțiune” este de altfel definitorie pentru pragmatism. În context, în spiritul pragmatismului, însăși „condiția umană” în ansamblu ei este comparată de către Dewey cu situația în care se află un om care intenționează să sară peste un șanț8. Încordarea acestuia vizează aprecierea posibilităților şi distribuirea energiilor în organism.
În concepția lui Dewey, problema cea mai importantă a educației morale în școală se referă la relația dintre cunoaștere și conduită9. Dacă instruirea primită în școală nu afectează caracterul, atunci este zadarnic să concepi scopul moral ca scop culminant și unificator al educației. Când nu există o legătură intimă între cunoaștere și evoluția morală, când cunoașterea nu este integrată în acțiune și în concepția de viață, atunci morala se prezintă ca un sistem de virtuți izolate și devine moralizare. Discrepanța între cunoștințe și atitudini dispare, atunci când avem un sistem educativ în care instruirea este însoțită de activități și ocupații continue, când școala devine ea însăși o formă de viață socială, o societate în miniatură. Orice educație care dezvoltă puterea de a contribui efectiv la viața socială este o educație morală. Interesul de a învăța din toate contactele oferite de viață este un interes moral prin esență, care ține de educația morală permanentă.

 

 

Note
1 Alexandru Boboc, op. cit., p. 169.
2 Nicolae Iuga, op. cit., p. 85.
3 John Dewey, Democrație și educație, EDP, București, 1972, p. 275.
4 Idem, p. 4, 10.
5 Idem, p. 47.
6 Idem, p. 69.
7 Idem, p. 86.
8 Nicolae Iuga, op. cit., p. 86.
9 John Dewey, op. cit., 303.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg