Se dedică domnilor Ioan şi Tudor Socea, întemeietorii marelui spital clujean Polaris

 

 

Cui în cer

 

Şoaptele, umbre ale țipetelor de ieri,
Genuni etanşe.
Muşte pe coapsa însângerată
a minciunii că suntem.
Am visat că băteam un cui în cer,
spre orizont, să atârn peisajul în el,
pădurea, dealurile, câteva case,
un cârd de ciori.
Îl băteam cu pumnul până se strâmba cuiul.
Când totul a fost gata,
m-am pregătit să plec,
era de-acum iarnă,
se împlinise un an
de când urcasem aici.
Aşteptam întunericul, prin care noapte de noapte
învățasem să călătoresc.

 

 

În aşteptare

 

Toată noaptea s-a aruncat cu maci din OZN-uri.
Dimineață, câmpia era plină de maci. S-a aruncat şi cu-n vânticel potrivit care unduia macii. Toate tulpinile se aplecau deodată şi tot deodată se ridicau.
Mirosea a somn. Păsările se topeau până aproape de cer şi vânau de acolo tăcerea.
Mierle subțiri treceau prin urechile acului, dintr-o parte în alta, fără astâmpăr.
Mările netezeau țărmul. Râurile se încălzeau la soare şi stropeau pietrele de sub arini.
Pustiu şi limpede drumul somonilor.
Magmele se retrăseseră în veşnicie.
Se pregătea ziua sosirii noilor locuitori.

 

 

Abandonații

 

Cum să vă spun ca să vă folosească?
Veți fi abandonați lângă zidul spitalului,
E bine acolo,
picură streşinile,
mai trece o vrabie,
mai trece un doctor pleşuv,
mai scârțâie o uşă de la casa de sub pădure.
Când vă vor găsi fiii voştri nu va fi prea târziu,
veți primi un ceai cald şi vă vor duce acasă
unde veți trăi până la adânci bătrânețe.
Acum sunteți copii, viața abia începe,
de sub scutece iese un scâncet
ca un şerpişor şi se pierde
Printre stâncile de calcar.

 

 

Absență mică

 

Îi simțeam frumusețea
cu privirea, cu degetele,
cu auzul, vârful limbii mele
trecea peste sarea lacrimei ei.
Fusese iubita mea o veşnicie
iar acum că se dusese
să-mi aducă o gură de apă
îmi părea mult mai mult
decât atât.

 

 

Colina

 

Vom repeta până la sfârşitul veacurilor acelaşi gest de-a ne şterge cu mâna la ochi, fără a ne gândi cât de mult ne leagă el pe unii de alții.
Când trec pe coridor, noaptea pe linişte, aud cum încearcă sufletele să iasă din oameni.
Ni s-au urâțit trupurile, strigă ele, de-abia le mai tragem după noi, şi-au făcut datoria.
Urât şi meschin obicei acela de a muri, însă folositor tuturor!
În aprilie, în jurul spitalului cresc ierburi şi flori. Peste puțin nu se va mai vedea dintre ele, va fi cel mai înalt mormânt.
Va fi colina peste care va cânta vântul.

 

 

Dealul cu melci

 

Acum mă ocup de sferele înalte, mă întreb ce gândeşte Dumnezeu despre noi, răsfoiesc Cartea Facerii, bat la porțile Apocalipsei.
Un milion de scriitori au renunțat la scris după moarte, acolo unde s-au dus, dar tocmai înfloreşte grădina, iar iapa mea Linda îşi ridică privirea din iarbă şi
văzând cât de cufundat sunt în minciunile universului, îşi lasă capul pe umărul meu, iar din nările ei iese un abur cald ca dintr-un vulcan stins, ochii ei orbi alungă toate zădărniciile şi trec prin secunda de la începutul lumii, după care nu mă voi mai trezi niciodată.
Uitarea e numele morții!
Bate din copite Linda, iar scânteile ei aprind casele melcilor de pe dealuri.

 

 

În lumea noastră

 

Ca un gât de lebădă zăpada urcă
dealurile Suceagului.
Tânărul de abia reînvață să umble,
bastonul lui e un compas
cu vârfurile de aur.
Un spital alb opreşte privirea.
Suntem în lumea noastră.
Mulți lucrează la desăvârşirea durerii.
Dar în acel loc cine şade?
Oameni supuşi şi blânzi
Cu flori galbene în mână
Aşteaptă ivirea zorilor.
Numai prima rază-i vindecătoare,
Dar în multe zile ea uită să vină.

 

 

În zbor razant

 

S-a spart ziua, stăpânul ei
a scăpat-o din mână seara
în mii de aşchii i se risipeşte făptura
ca şi cum n-ar fi fost.
Unde să mai cauți un ochişor
cât e o geană de sticlă pe întuneric!
Numai păsările nu se dau bătute,
ele prind din zbor fiecare secundă,
le lipesc între ele ca pe un fagure subțire
şi se face lumină la miezul nopții.
Păsările ştiu că ziua e una şi că ele-s acolo
Ca să n-o lase risipei.

 

 

Întârziata

 

Verde, negru, mov şi pânza e plină,
fiecare culoare se aşază pe locul ei,
tabloul e gata, se dezvoltă ca un embrion,
ca un țesut viu.
Verde, negru, mov…
a patra culoare întârzie
era albastrul pentru ochii ființei
ce urma să se nască.
Va fi orb, va fi orb! urlă pictorul
şi urletul lui făcu să explodeze
Culoarea, iar pânza se scăldă
în albastru.

 

 

Întoarcerea

 

 

Se făcea că tatăl meu venise la mine şi până să mă scol eu el săpa în grădina spitalului.
Ce faci, tată? m -am speriat văzându-l. Ia si eu la scos de umbre! E plin de umbre pe-aici. Le-adun şi le mut în altă parte, cu tot cu rădăcină! Tu cum eşti?
Bine! Cum să fiu? Am început să mă vindec!
Du-te, fiule, voi trece pe la tine. Îti aduc veşti de la calul tău!
Să nu te oboseşti, tată!

 

 

Întrebătorul

 

Vine miezul nopții albe la ziua neagră
şi-o întreabă: vrei tu să te culci cu mine
şi să facem un pui de dimineață
nici alb nici negru la față
aşa ca o lentilă fumurie
prin care se vede în veşnicie?
Vreau, zice ziua mea, şi se primeneşte
şi se gată şi intră-n iatacul
miezului dulce şi trece un ceas,
trec două, trec trei, iar eu
stau de atunci la uşă ca prostul
înmărmurit de ce aud
şi învăț pe de-a rostu.

 

 

Locul pierdut

 

Într-un copac din Rai
se adunaseră toate păsările din jur
nu mai văzuse nimeni atâta păsăret
la un loc, iar copacul tot creştea,
păsările se înmulțeau, n-aveai unde
călca de atâtea ouă.
Altcineva nu se afla pe aproape
şi-apoi se pornise o ninsoare grea,
însă frigul nu se urca pe trunchi în sus.
Oameni adevărați nu vedeai,
Numai un om de zăpadă
pe creştetul căruia păsările
făceau toate necuviințele,
cum mai făcuseră
şi pe creştetul statuilor
când erau pe pământ.