Textele de mai la vale sunt extrase dintr-un
Jurnal fantasmatic (2010-2012) aflat în pregătire la editura Paralela 45.
08.05.10
Ce fârtat…Își dăruiește cărțile primarilor. Fuge după ei. Se aciuiază în preajma jeepurilor negre. Pe vicele Zavac l-a cunoscut pe str. Redevențiu. Făceau grătare la garaje. Fumul se înălța iute și dens. Fleicile le întorceau cu bețe – crenguțe rupte. Se scărpinau la coaie, în bermude mai toți. Și trăgeau cu ochiul. Carnea se ardea, berea curgea. Țigările nu le mai simțeau.
— Domnu vice, domnu vice…Și parcă mesteca o gumă, când zicea vice, albă și tare. Ca un cartilagiu sau un ligament. Haideți, domnu vice, haideți aici!
Era mai tupeist decât de obicei, mai flegmatic. Ridică berea, îl salută ca pe un prieten. Viceprimarul se apropie.
— Uite, domnu vice, și se trase spre ceilalți…Aici, să știi…Trecu, brusc, la per tu. Și se mai scărpină o dată, se trase de un coi. Aici…și luă un mic de pe grătar, cu bățul, îl înghiți. Îi bun, să știți…Se șterse cu antebrațul și-i mai întinse o dată mâna vicelui. Ia, luați…
Se știe bolnav. Îl doare, și pe el, prostata. Un balon subțire, albastru, o pieliță fiartă, care stă să se spargă. Îi cântă noaptea, semiadormit. „Plesnește, plesnește, plesnește…” Și trupe cu baionete mărunte, husari cu cușme umilitoare trec, chiriciți, Dunărea. Gheața, baionetele sunt, și ele, albăstrii. Cuțitașele din vârful flintelor par flăcări bompe, mici. Ultimul lui vers: acest amestec de frică și urină fierbinte. Caietul, dictando, rămase deschis. Pixul se legăna pe foaie. Își vârî mâna pe sub bermude și își masă cariciul. Fereastra scârțâia. Se întuneca cum numai sâmbăta se. Voia să iasă și el. În Dark Park. Dar se liniști. Îi era greu să se apropie de femei. Se simțea ca un urs, ca un circar beat care vrea să le sperie, tras într-un pluș mânjit cu căcat. În cele din urmă, se pișă. Tot pe sub nădrag, acolo=n cameră. Șlapii de gumă lipăiau în balta caldă, aurie.

Aud zgomote de sus și mă gândesc, instant, la cuțite grecești. Mă văd, un pic mai bogat, la țară, încercând prima spadă macedoneană pe pomi. Niște meri în floare. Încă nu înțeleg cum se taie, exact, gâtul.

Când bei cafea, mănânci ciocolată, scrii cu negru și pixul e de plastic cafeniu, transparent, ești exact ca Adriana. E o efeminare blândă, o alunecare-n pastă dulce, înceată. Poți, atunci, să scrii în revistă, direct: literele sunt precise, mărunte. Gata uscate când le așterni. Se zdrumică, crocante, ca boabele prăjite de mac.

10.05.10
Sângele mi-e apă chioară. N-a fost niciodată prea dens. Am făcut aftă. Iar. Bolile mele sunt muierești. Gâtul – de când mă știu, el a durut cel mai tare. Când înghit/ înghițeam. Trăiesc într-o lumină bolnavă și ea, emanația unor trunchi albi, a ulmilor-venă dulceagă. Ce-a fost: e ca și cum ai întinde bulgări de jar pe tarabă, i-ai răsfira cu mâna. Ce-a fost…E fad, deschis la culoare tot. Dar tre´ să cred. Să nu mai cânt ca un cerșetor la ușa morții. Cu vioara mea cheală.
11.05.10
Cultul lor e trupul, sportul. Stau, nici nu știu cum să zic, ghemuite, prelinse ca-ntr-o sculptură indiană, unele-n altele. Sunt vesele, au patruzeci de ani, râd: merg la sală. Pe terase beau apă plată. Plasticul sticlei e zmeuriu.
— Io nu știu astea cum…
— Doamne și io am patruzeci de ani.
Cum bem noi și fumăm: așa ele, cu sala/ trupul. Li-e și mai frică. Sonia, de pildă, are un stilou negru, lucios. O ustensilă. Bate în flipchart când își începe prezentările.
— Uite aici!
Mănâncă fructe zdrobite-n caserole. Caise și piersici cărămizii. La patruzeci de ani, rahatul miroase deja altfel. Deschide ferestruica băii și mai că nu plânge un pic. Ochii îi sunt ușor oblici, năsucul un pic ascuțit. Nările palpită, se dilată subtil.

12.05.10
M-am aplecat și am citit. Despre o execuție la Pădurea Verde „au fost întorși cu spatele și legați la ochi”. Glonțul (ăsta) e fosforescent. Înmugurit. Are gust de ghindă crudă, verde ca tusea. Stâlpii poligonului păreau livizi, osoși. Răcoarea pădurii îi cuprindea și pe ei.
Ici-colo, găurele: textul era bătut la mașină. M-am aplecat și mai tare, să mă uit prin ele. Am închis un ochi.
La moarte mă gândesc și pe scări – se rotunjesc atunci și suișul devine mai lin. Griul, îmbietor. Totul pare săpun, totul miroase – ca o baie – a săpun abia umezit. Îmi imaginez până simt: sufletul iese, o ia cu câteva trepte înainte. Îl urmez disciplinat. Și pereții sunt, dintr-odată, mai frumoși: vanilați, cu striații ca de înghețată. Sufletul are, și el, oscioare – mici și subțiri, ca firul elasticului de chilot. Calci pe ele și nu trosnesc, sunt o comedie. Sufletul e băiat bun, de macrame. Se ridică, uneori, în cur, când eu stau întins. Unghiul e drept: creștetul i se-ndreaptă spre tavan, al meu spre peretele din spate. Îi place să-l masez după cap. Omoplații lui îmi încețoșează privirea ca o pungă, dublă, de celofan.
Sufletul se așază imediat lângă. Își trage scăunelul și m-asistă ca un coleg. Mi-arată cu degețelul la comp: uite, lipsește o virgulică.
Să nu lași frica să se cuibărească. Își sapă repede o gropniță, o carie, ca-n dinte, și o primenește cu paie. Viața asta chiar trece – fâșii de nailon trase continuu peste piele. Aproape că nu le/ o simți.

21.05.10
Sabia. Ieri. Paloșul scurt și drept cu care m-am jucat la muzeu. Toată seara mi s-a îndreptat spre frunte. Cald, ascuțit. Unghiile-mi crăpau. Nu știu de ce. Dospeau și crăpau. Încercam, vag, să mă apăr cu mâinile. Le-ntindeam în față.
Ore-n șir n-am scăpat de senzația asta. Cineva departe, cum se zice, cine știe ce-mi va fi făcut. A pulsat, retro, obiectul. Nu l-am ținut decât câteva secunde în mână. Mi se-ndrepta spre curbura frunții – metalul ăla gri, ușor înnegrit. Și unghiile-mi crăpau. Ca o sticlă sau piatră. Simțeam tăișul în aerul camerei. Prin orice bob de spic ar fi trecut ca prin hârtie. De mult, ceva așa de concret… Parc-ar fi vorbit, iar, despre mine femeia-miez de carpen, femeia-băț de rufe. Ea despică, exact la fel, aerul. Osul ei, săpun de casă. Galben și rău. Nu știu. Lățișul lamei, acum mi-aduc aminte, era ușor mucegăit, cuprins de cerculețe negre, goale pe dinăuntru. „Ăsta ca să-nțepe îi făcut”, zicea muzeograful. Eu eram, în schimb, sigur: ca să spintece.
A fost un atac efectiv. Îmi simțeam carnea crestată. Aerul era mai gol în jur, cam așa tre´ să fie și cu posedații. M-am lăsat pe spătar și, o clipă, m-am bucurat: eu știu.
Nu mai are rost să suprainterpretez. Obiectul, sabia, a pulsat. O amintire, să zicem…
Pereții sunt arizi. M-am uitat la ei de-aproape. (Spic e cuvântul-obsesie, cum a fost, mai demult, himen). Și, cum văd/ simt ceva uscat, paloșul mi se înfige în unghii. Nu curge sânge, repet. Unghiile, carnea sunt, și ele, uscate. Cuiul care iese din perete e, și el, un spic. Realul e un atac demonic. Și din unghii vor ieși spice de astea, măciulii rotunde de șurub. Să vezi atunci cum vor plesni: ca-ntr-un dezgheț primăvăratic.

23.05.10
And yet, believe. Relax and believe. Parbrizul va colora puțin lumina. Veți trece pe lângă Mureș and so. Nimic nu e, de fapt, pierdut. Îți vei lua doctoratul. Și-i vei încondeia pe ubi. Dumnezeu te iubește. Hai, zâmbește tâmp și fii fericit. Ca un măr galben.

28.05.10
Curba era bruscă. Căutam un local sau, nu mai știu, pur și simplu ne plimbam. Cu mâinile-n buzunare. Eram cel mai tânăr. Și-atunci s-a desprins dintre noi, din mintea mea, de fapt, un ins în tricoul meu bleu-ciel, într-un mulaj de spumă aromată. Și-a luat-o la deal.
— Așa, Buni (parcă-l chema), așa…
Sunt morțile-jubilații, desprinderile subite de pluton. E ca și cum l-ai vedea pe Tomba schiind. Drumul ăsta e plin de beteală, de confetti din staniol ciocolatiu.
Și aseară, la concert, m-am gândit: așa ar vrea și ei să moară, violoniștii. O sincronizare perfectă de sniperi, toți de-odată. Sau pianistul – c-un călău cu falx lângă el. Știe că…Dar cântă până uită. Și atunci…Simt melancoliile astea, ca niște petale ude, pe față. Moartea e, așa zicând, ultima sărbătoare. Un personaj chiar decolează pe verticală. Stă drept, drepți. Ca un artificiu. Și se strâmbă, pe măsură ce se înalță, simpatic. Așa plecăm, câte unul, (dintr-)un grup de prieteni pe care niciodată nu i-am avut. Și totul are gust de cola.

14.06.11
Vrea să se-ntindă pe cimentul maroniu, în tindă. Cu urechea lipită – neapărat – de pământ. Durerea nu-l mai deranjează. S-a îndulcit cumva. Visează pistolul lucios, cu un pămătuf sârmos drept amortizor. Și l-ar lipi de tâmplă letargic ca un înger. Și ar apăsa. Îmbrăcat în cearșafuri.
Fârtatul aista e cât mine de înalt. Îmi seamănă întru totul. Și părul lui e lung. Și clăios. N-a scris niciodată. Nimic. Dar vede și el dunga îngustă de lumină. I se năzare. Casa i s-a desprins, ca un continent, de sat. S-a rupt. Sunt zile învăluite în cel mai moale bandaj. O liniște care nu poate dura. Începutul verii seamănă cu sfârșitul. Soarele e purulent. Oamenii încep să-l ajute. Îl cheamă la masă. Mesele-s de lemn simplu, natur. Cere apă, dar nu se atinge. E prea rece. Cana i-ar zgâria buzele. Cu frisoanele s-a obișnuit. Când are febră, licăre ca un girofar tăcut. Poate că, totuși, a învins. E singur. Ca o prăjină înfiptă în pământ după ce fânul a fost dat la vite – le-a băltit, ca un fluviu umflat, în iesle.
Rugile se-apropie. Se bucură pentru ceilalți. Melancoliile-s arămii. Licăresc ca păstrăvii-n adâncuri. Undeva-n fundul grădinii. Zâmbetul lui amar curmă zarva păsăretului. Liniștește satul. Stă pe-o bancă și face primul gest „indolent”: își trage piciorul sub el. Fațada casei e lila. „A fost, pân` la urmă, frumos”. Munții reci ca înghețata se luminează dintr-odată. Potecile devin fire incandescente. El nu mișcă, nu tresare.

18.06.11
Am tras pânza, aspră și curată, de pe lada cu prăjituri simple, rumene și am văzut mâini de mamă cântând la pian. Frământând sau masând. Ține de cremul senin și veșted, în același timp. Am urcat scările – ungherele erau pașnice – și totul a devenit, dintr-odată, mai suportabil. Cimentul era un fluid abia coagulat. Bunătatea ubilor (spiridușii personali), a nu știu câta oară, m-a înmuiat. Ca o lovitură de berbec elastic în stomac. Șireturile le curg. Fundițele sunt lungi, rotunde, exemplare. Poartă un fel de teniși.
Se înghesuie, tot mai des, în colțul „opus” al unui pătrat negru, sever. Când moare cineva, trece latura. Se micșorează și fuge la ei. Oricât de rău „aici și acum”, personajul devine, subit, bun. Defectul definitoriu devine simpatic, o calitate princeps, excesivă. Pătratul ăsta e cea mai exactă, fermă și geometrică imagine a limitei și trecerii, nu a morții. Nu mori, ci te duci la ubi. E intrarea în scenă, eliberarea radicalului pozitiv din fiecare, a dublului ubesc. Îmi vine să desenez cartea asta. Mă tulbur de tot când mă gândesc cât de limpede și detaliat poate fi visul. Văd, efectiv, pagina până-n cea mai umilă nuanță. Cărțile nescrise – ele-mi cuantifică viața – sunt, cel puțin până acum, singura unitate salvatoare de măsură.

20.07.11
De când am primit stiloul cel bun, „de duminică”, o simt și pe ea, cea mică și rea, ca pe o agățătoare, ca pe un un spin metalic vârât(e) sub unghii. E femeia-viespe. Părul ei, scurt, are culoarea verzei călite, a mucegaiului cald, de Cermei. Din creștetul capului îi iese un ac scurt, aproape umil. Când zâmbește, e un copil prost. Intoxicat cu Eugenia.
Cel mai bine e să nu te uiți la cei pe care îi urăști. Simți clar cum pierzi, cum le donezi, de fapt, energie. Cel mai bine e să-i excluzi. Să-i auzi trosnind sub tălpi, ca niște coji învechite. Să nu îi iei în seamă. Nici cât negru sub unghia tăiată. Altfel, se developează ca niște idoli cutați. Li se acutizează câte o trăsătură și devin demoni. Era să și scriu, săptămâna trecută, dar m-am înecat, iar, în gelatina-mi rece: eu sunt victima șoarecelui-bursuc, cu cel mai sâsâit râs, părul lui, o zeamă – acidă – de aramă; a lunganului cu cioc de piatră (văruită). Așa se metamorfozează toți. Până și Onuț, de vizavi, dacă mi-e frică de el. A devenit, sub ochii mei, o făptură numită Basil. Un grec vechi. Părul i se închidea la culoare. Pielea-i albea. Mi s-a părut, dintr-odată, cel mai apt să strângă o ghioagă-n mâini. Ochii îi erau pământii, de fost căprior. Rămăsese el, i se adânciseră niște trăsături, dar era, -n același timp, cu totul altul. O tulburare a vechilor tipare.

21.07.11
Ubii hapă plăcintuțe. Un moment magnanim – ob(r)ajii li se bulbucă, sunt mai bompi ca oricând. O voce adâncă, britanică însoțește prim-planurile: Nebu, Vardistu mare, Vardistu mic, Românașul sunt, toți, plini de cojițe la guriță. Eruditul e cel mai pașnic. Și când mestecă. Își înmoaie plăcinta-n ceiuț. Are o cană mică, verzui. De cafea – dar ei nu beau niciodată așa ceva. Nu se știe de unde-i cănuța. Apar, și-n lumea lor, obiecte. Bompe, rotunde. Stă, când e t(r)ist, și se uită în ea. Se așază turcește. Melancolii de șămănuț. Se pune-n funduleț – decorul e alb – și se gândește. Citește-n ceașca goală ca-n cafea. El n-are nevoie de „umpluturi”.
Nu mori, ci te duci la ubi, va fi și fraza asta, poate, scrisă într-o zi, cu cărbune, c-un ruj aspru pe un cearșaf murdar. Ridicat deasupra capului.

23.07.11
Carnea era fragedă, albă – rupea cu vârful degetelor. Își lua, în fiecare sâmbătă dimineața, o bere mai bună, o carne afumată sau marinată. Se dregea. Și, pe la 12, se culca iar. Savura schimbarea – un job nou, o demnitate nouă, inclusiv a asfaltului, mai sobru, mai gri, pe care călca. Îi plăceau, mai ales, diminețile răcoroase. Când înnorarea te făcea să crezi că trăiești într-o țară nordică. Merele sunt, acolo, verde deschis, bricegele curbate. Mai toți pantalonii pe care și-i cumpărase aveau dungi. Din ce în ce mai groase. Găsise, în sfâșit, niște nădragi gri închis cu dungulițe crem, care păreau că se dizolvă. Într-o sâmbătă, pe la sfârșitul primăverii. Dădeau senzația de fulgarin. Foșneau, un pic rebeli. Începu să-i mototolească, să frământe materialul. Chiar acolo-n magazin. Se uita altfel la fetele cu ten întins, măsliniu. Le scana lent pielea. Și le zâmbea discret. Dar nu mergea niciodată mai departe. Se retrăgea în camera cu unghere moi. Se complăcea. Îi era greu să se tundă. Glumea, uneori, pe tema asta. Bătrânește, fad. Nu mai era om de când un primar de la Dunăre îi povestise: „io știi ce fac, c-am trăit pe mare mult, iau pește toamna, îi dau un fum (ușa afumătorii era gri, ca a buzii de la țară, cu mici pete maro) și, dup-aia, rup o șuviță de carne, așa…Și o tai: poc-poc. O bucățică de-aia la un pahar de vin proaspăt. Știi cum…” Paharul era brumăriu, licoarea întunecată, neagră aproape. Terasa avea acoperiș de sticlă, violaceu. Acolo bea viceprimarul: un ins grav, bondoc. Secretara-i frigea ficat cu mujdei. Ieșea, în capul treptelor, cu mânecile suflecate. Rochia-i era albă, cu flori șterse. „Toată lumea, hai…” Şi încerca să zâmbească. Bretonul, tot mai aţos, îi trecea de sprâncene. Se spăla cu Cremel şi se mângâia, o zi întreagă, pe cap. Îşi smulgea firele albe, stând aproape drepţi în faţa oglinzii. Holul era murdar, linoleul umflat și crăpat. Mirosea a mazăre peste tot. Ea se înălța pe vârfuri și țâțâia. Începea chiar să danseze, să-l imite pe Michael jackson, lovindu-și călcâiele. Brusc, se văzu în păpuci lucioși de gumă, ca ai lui, și își dădu, pe loc, seama cât de prost i-ar fi stat. Se opri imediat. Și-și molfăi buza de jos. „A trecut și tinerețea…” Își plecă, lent, capul. Cărarea i se reflecta, neverosimil de albă, în oglinda pătrată. Își privea vârfurile picioarelor, ale șlapilor gri, de gumă insalubră, otrăvitoare. Și nu mai văzu decât o pădure în care, în loc de luminiș, pulsa încins, sta să se spargă un ochi de ou.
Se repezi în pat, să citească. O ediție vișinie, de la Jurnalul Național. (Încă-i plăcea Marin Preda). Se vârî sub duna boțită. Picioarele i se frecară, apăsat, de madras. Avu senzația că, mai degrabă, căzu, că se parașută sub dușeg. Lumina era tristă, murdară. O zi pustie de marți. Lăsă cartea să cadă. Pereții erau goi. Mobilele scunde, mici. Se chirceau. Altădată, în cameră mirosea a mentosană – pereții aspri, poroși îi dădeau senzația asta, îi grăbeau somnul la amiază. Capul i se afunda în pernă, tâmpla i se dizolva. Secretara noastră adormea descoperită, în pantaloni scurți, niște blugi, de fapt, sfâșiați. Bucile-i ieșeau, zbârcite, la iveală.