Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Jurnalul lui Empedocle

Jurnalul lui Empedocle

 

 

Moto:
„Ce suntem, ce căutăm, noi nu găsim,
iar ce găsim, nu suntem”
(Hölderlin, Moartea lui Empedocle)

 

 

Uvertură

 

 

Un fluture alb prinde viață pe rama scorojită,
în secția de reanimare nu mai e nimeni!
Îl privesc insistent,
aripile lui –
palmele mele desfăcute –
se pătează cu roşu.

Ea
îmi spunea să nu mă pieptăn la oglindă,
când noaptea se taie în jumătăți,
să nu caut limpezimi în cearcăn,
oricâte nerăbdări mi-ar încolți sub coaste.

Spaima
că pielea-mi va căpăta noblețea pergamentului,
iar părul
caier în furca ei s-ar transforma,
îmi paralizează şi azi retina.

La ora aceea fatidică
viață din viața ei s-a rupt,
şi țipătul,
o, țipătul,
a înghețat pereții!
În luciul lor şi-a văzut nou-născutul
bătrân!

Acum ştiu de ce
ea
avea dintotdeauna obrazul brăzdat,
şanțuri prin care lacrimile i se scurgeau ordonat,
tot mai multe,
pe măsură ce pielea i se usca mai tare.

Și nu e puțin lucru
să poți trece pe ape,
până Dincolo,
crescut din umeri secați,
darul neprețuit al îngerului!

 

 

Era o vreme

 

 

când totul se reducea la jumătate,
la prima jumătate,
nevinovată bucurie
înainte de a cunoaște întregul.

Când cerul era o căldare prea plină,
ce-și revărsa prinosul asupra ta,
deși n-aveai pe nimeni plecat
cu steaua lui în spate
în lutul din coama dealului.

Cunoști doar începutul poveștii,
acela în care visezi
căluți de lemn rotindu-se
amenințător,
până când,
până când rochia imaculată
se pătează cu maci.

Și vine o vreme,
după alte zile și nopți,
în care se inventează culorile,
scurse apoi,
rând pe rând,
în cealaltă jumătate
de noapte, care mușcă nemilos
ca un corb din carne.

Nu mai ai timp să-ți vindeci rănile,
din urmă vin alții…
Cu ce să-i mai saturi?
Tainul e tot mai puțin,
și-avar îl cântărești
cu priviri de orb!

Dar zis-a Poetul
„mai multă lumină”!
Și va fi!

 

 

Buna Vestire

 

 

De-atâtea ori am chemat-o,
atât de des i-am strigat numele în pustiu,
că doar o veste ca ea putea rămâne surdă,
venind,
nu primăvara,
ca orice veste bună,
ci în răgazul,
nebănuit de nimeni,
dintre două anotimpuri înghețate.

Ce zgomot,
ce haos,
ce nefirească apariție pe strada mea!
Vremea bucuriei mi-e acum, îngere!
Bulgăre de lumină
izbit în storurile grele,
de mult coborâte peste linia orizontului.

O aud cum se apropie,
grăbită,
prea târziu grăbită,
cum calcă-n goană predici
și smulge jurăminte,
cum râde și-și bate joc
de vechi promisiuni,
cum…
Dar ce folos?
Odaia,
cu ferestrele vopsite negru de foștii chiriași,
nu o mai poate primi!

 

 

Ceramică II

 

 

„încotro, poteci bătute
de pas de muritor? Ce multe sunteți?
Dar care e a mea?”
(Hölderlin, Moartea lui Empedocle)

De la fereastra aceasta nu se vede potopul,
cum, prin lucarna mea privind,
credeam că va să vină.
De aici se vede o lume,
oarbă și înghețată în fața altarului
pe care mă mistui, ca ardere de tot.

De la fereastră aceasta, spre pieptul meu,
tot urcă o lume,
iar tu îmi spui, îngere,
că nu mai pot alege,
că nu pot rătăci, la nesfârșit,
prin păduri neumblate.
E vremea să mă arăt lor, îmi spui,
în armura pe care înaintașa mea a lăsat-o
cu limbă de moarte,
învelită în zâmbetul dăruit
de inima-ți generoasă de păstor,
cel care-mi colorează obrajii și buzele
cu o irezistibilă frumusețe,
ca o perfectă mască mortuară.

Abia atunci,
de la fereastra aceasta va coborî o altă lume,
una care nu-mi va cunoaște rănile,
și nu-mi va fi auzit niciodată plânsul, dăltuit
în perna mea de piatră.
Dar lumea,
văzută de la acest pervaz, îngere,
va fi tot mai mică!
O jucărie în pumnul meu,
strâns până când unghiile vor înflori în carne,
tot mai docilă,
obligată să fie a mea!

Când ai schimbat florile pe săbii, păzitorule?

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg