Cum ar fi ca romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis de Vintilă Horia (Ed. Vremea, București, 2016 – traducere din franceză de Ileana Cantuniari, prefață de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze, postfață de Marilena Rotaru) să fie cuprins în programa școlară, operă de studiu pentru clasa a XII-a, drept model pentru, de ce nu?, romanul postmodern, de factură milenială, deși a fost scris în deceniul șase al secolului trecut? Or, chiar postulat pentru așa-numitul val postumanist al tinerilor generaționiști, ei înșiși expuși individualist pe terenul dezbaterilor literare infatigabile. Romanul are geneza în protoRomânia, „proiect” prelins până în epoca interbelică/ postbelică: Dumnezeul de la Pontul Euxin. În exil-exil! Pe esplanada Tomisului.
Vintilă Horia, în calitate de diplomat român, odată cu Proclamația de la București, 23 august 1944, a fost „reținut” împreună cu soția în lagăre din Silezia, Austria, Italia. Eliberat în 1945, din Italia a emigat în Argentina, în 1953 se stabilește în Spania, la Madrid, după cum se vede pe trasee întortocheate, căi ce dezvăluie dorința și speranța românului de-a găsi posibilitatea revenirii în patrie sau măcar a apropierii de țara sa. (Ceva mai târziu, în perioada 1960-1964, familia Horia a locuit la Paris. Pe urmă reîntorcându-se la Madrid.) În devălmășia acestor stăruitoare căutări de regăsire a propriei ființe și a credinței, supraviețuind împreună cu consoarta numeroaselor încercări, veșnic indignat pe destinul ce i-a fost scris, se potriviseră în anul 1958 evenimente de nivel european înalt spirituale, căci cine să condiționeze ursitele, să le controleze?… Se celebrau în anul respectiv două mii de ani de la nașterea poetului Publius Ovidius Naso. Un fapt însemnat, marcat în mai multe centre culturale ale lumii. Pare că așa ceva lui Vintilă Horia nu putea să-i scăpe. Recitind operele marelui poet latin, din adolescență nerevăzute, dar preponderent analizând Tristele și Ponticele, Vintilă Horia, aflat în acea perioadă la Madrid, a trăit revelația excepționalei întâlniri cu un alt expatriat, poetul Ovidiu, exilat prin ordine imperiale la Tomis, pe teritoriul României de astăzi. Identitatea spirituală și trupească de resort al datului nativ a născut în Vintilă Horia ideea scrierii unei opere literare, majore, de inspirație introspectivă: Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis.
Jurnalul este o mărturisire de gală a lui Vintilă Horia, apatridul, despre propriul exil și propria viețuire secretizate în spatele unor expresii și morfeme inspirate de fântânile singurătăților sale și a nădejdii regăsirii credinței, reclădind „realitatea din suflu și din stil”. Pentru redarea aurei dorite în diegetica sa, autorul „împrumută” măiastra pană orfică mânuită magistral de Ovidiu, relegat la Tomis în anul 9 al erei noastre, trudă care în fața colilor de scris dezvăluie o sinceritate ce poate înspăimânta chiar pe diarist, fie acesta și cel substituit. Se înțelege că Jurnalul lui Ovidiu la Tomis de Vintilă Horia este o scriere apocrifă.
Surghiunul poetului Ovidiu la Tomis, departe de Roma, într-o garnizoană romană, la Pontul Euxin, a fost hotărât de împăratul Augustus, o sentință ale cărei motive rămân neclare, ascunse în obscuritatea gândirii umane învăluită de glorii pământești, doar August se proclamase, în culmea împărățirii, și zeu. Ovidius, poet celebru în viața Romei și a imperiului, autor al vestitelor scrieri Metamorfoze, Heroide, Arta iubii, învățături îmbrățișate sincer mai cu seamă de tinerii citadini, a stârnit în jurul său invidii, dispute, suspiciuni, mai cu seamă în republica-stat în care delațiunea devenise profitabilă și era practicată pe scară largă, iar sclavii și militarii erau primii ademeniți să devină informatori sub promisiunea dobândirii libertății, liberării de serviciul cazon. La urechile lui Augustus au ajuns informații că Ovidiu prin versurile lui îndemna la desfrâu, la revoltă împotriva zeilor Romei, dezavuând până și puterea imperială, că întreținea iubiri necontrolate și participa la orgii, declanșând scandaluri publice. Împăratul considera că societatea romană trebuia readusă la morala sănătoasă (deși chiar el încălca legile eticii urbane). Ovidiu a fost condamnat și exilat într-un loc aflat la capătul lumii, singura prevedere atenuantă în edictul lui Augustus fiind relegation (care nu implica și confiscarea bunurilor celui condamnat). Astfel ajunge Ovidiu să cunoască ținuturile geților, obiceiurile și credințele locuitorilor de la Pontul Euxin și de la nord de acesta.
Călătoria pe mare a lui Ovidiu a fost lungă, obositoare și chinuitoare, a durat trei luni. (Vintilă Horia demonstrează în paginile compunerii Jurnalului arta superioară a scrierii sale, substituindu-se poetului damnat cu toate darurile pe care le întrupa spiritul său, exilat și el.) Din Tomis, în disperarea ce-l domina, Ovidiu expediază lui Augustus nenumărate epistole în care cere să fie iertat, ori măcar schimbarea locului expierii, poate în una din insulele Greciei, sau poate în Sicilia, mai aproape de lumea civilizată a vremii lor. Ovidiu trăiește la Tomis și uneori chiar petrece în companíi agreate, însă conchide cu năduf că „nimic din ceea ce a scris în Arta iubirii nu e valabil la Tomis”.
La Pontul Euxin se informează despre geți, locuitorii din ținuturile stăpânite de ei, află obiceiuri și credințe noi. Ovidius are în serviciul lui o femeie getă, pe Dochia, care cunoștea câteva cuvinte în latină și câteva în greacă, care îl învață limba getă, iar el o învață limba latină. Lui Ovidiu i s-a spus că geții sunt foarte religioși și cred într-un dumnezeu unic, Zamolxis. „Cum poate un zeu să umple cu persoana lui un întreg cer?” se întreabă Ovidiu. Din când în când, corăbii grecești îi aduc corespondența de la Roma și lăzi cu daruri și cărți trimise de prieteni ori de soție. Vreme îndelungată relegatul din Pont întreprinde călătorii în ținuturile geților – ținta la care voia să ajungă fiind Kagaionul, muntele sfânt al dacilor, la preoții lui Zamolxis –, întâlnind în cercetările întreprinse foști militari romani, dezertori care se ascund în satele geților de sub munți și de peste munți. Sunt foarte mulți fugari romani care consideră astfel că și-au câștigat libertatea, că au scăpat de blestemul de-a ucide oameni, de viața militară romană, de sclavie, preferând să-și întemeieze familii cu femei gete, luându-și nume ciudate, muncind liberi, lăsându-și barbă, cei de la Istru făcând comerț cu grecii, și închinându-se dumnezeului unic, al geților, și regelui Traciei. În aceeași perioadă, Ovidiu află despre nașterea în lumea orientului, în Galileea, a unui dumnezeu care le va vorbi oamenilor, va propovădui iubirea și libertarea, speranța de pace și dăruirea necondiționată, damnat „trimis” ce va răscumpăra vina oamenilor, suferințele lor. „Exilul și acest jurnal constituie în ochii mei singurele dovezi ale participării mele la mântuire”, notează Ovidiu. Iar în răscolirile sufletești ajunge să scrie: „Spațiul în care trăiesc geții este mare. Acest spațiu cunoaște speranța morții și a vieții viitoare, cât și puterea Dumenezeului unic. (…) Acum știu că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinței mele, ținta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Și mai știu că Dumnezeu s-a născut, și El, în exil”.
După moartea lui Augustus, Ovidiu tot nu-și găsește izbăvirea. Nu e dorit la Roma nici de Tiberiu, succesorul lui Augustus la tron. Din pricina suferinței consideră că Augustus a fost la urma urmei un instrument al soartei sau al lui Dumnezeu: „Datorită lui am ajuns să mă cunosc – scrie Poetul. Cruzimea lui m-a trimis pe drumul Tomisului și m-a făcut să pornesc în căutarea unui alt Dumnezeu”.
Nu sunt necesare cuvinte mari pentru a anunța apariția unei scrieri de excepție. Romanul Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes/ Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia a apărut la Paris în iunie 1960, la Editura Fayard, prefațat de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze. La 21 noiembrie 1960, juriul Academiei Goncourt finalizează dezbaterile și anunță Premiul Goncourt pe anul 1960: Vintilă Horia pentru roman. Presa comentează extrem de elogios noul Premiu Goncourt, critica, în Franța și în străinătate, a comentat cartea în termeni elogioși unanimi. Vintilă Horia semnează contracte de tipărire a încă două ediții în franceză și semnează contracte de traducere în Anglia, Germania, Italia și Statele Unite ale Americii. Dar vestea premiului este preluată tendențios de organele de stat de la Kremlin, fiind implicat în chestiune și Ministerul Afacerilor Interne și de Externe din R.P. Română. Cum se spune, s-a declanșat un alt război antiromânesc al sovietelor (v. Th. Codreanu, Contemporanul. Ideea europeană nr. 10/ 2018) și redeschis dosarul lui Vintilă Horia în care așa-numitul „Tribunal al Poporului” din România îl condamna în contumacie (februarie 1946) la muncă silnică pe viață pentru „crima de dezastrul țării, prin săvârșire de crime de război constând în faptul de se fi pus în slujba hitlerismului și fascismului…” La Paris și în lume s-au stârnit mari vâlve întreținute de mass-media și oficine comuniste.
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este mai mult decât un amplu poem în proză, este Evanghelia speranței și regăsirii credinței, după Vintilă Horia, care astfel scriind și-a salvat sufletul.