Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Justificare și legitimare

Justificare și legitimare

Pe fondul nesiguranțelor, fraudelor și coruperilor din societățile actuale, al slăbirii cetățeniei și respectului mutual și al rezolvărilor în forță, dreptul contează, din nefericire, tot mai puțin. Ce facem, însă, fiecare, pentru a reafirma dreptul?
Este o întrebare pe care mi-am pus-o, ca cetățean, firește. Mi-am pus-o, desigur, și în calitate de contemporanist, angajat să comenteze idei noi, dar și să articuleze răspunsuri. Fiindcă vă sunt sincer îndatorat și vă mulțumesc pentru invitația de a fi în fața Dvs., membri ai prestigioasei Uniuni a Juriștilor din România, dați-mi voie să arăt cum înțeleg dreptul pe fondul crizelor de azi. O fac apărând douăsprezece teze, ce pot fi puse la încercare de oricine.
Evidențele atestă că însăși înțelegerea dreptului are carențe astăzi, pe care juriștii le știu cel mai bine. Iar din carențe vin neajunsuri. Ca să intru direct în subiect, observ, la rândul meu, că, deși au fost pe traseu opere precum cele ale lui Giorgio Del Vecchio, Hans Kelsen, Carl Schmitt și John Rawls, nu s-a mai repetat înțelegerea cuprinzătoare a dreptului pe care o atinsese Hegel. El stăpânea, ca puțini alții, sistemele de drept, le putea explica și a ajuns la o cunoaștere „aproape de neatins” (Jürgen Habermas, Faktizität und Geltung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992). De aceea, pentru înțelegerea dreptului, Hegel rămâne esențial.
Pe de o parte, Hegel a fost entuziamat, ca nimeni altul, de așezarea statelor pe temelia dreptului modern. Bunăoară, el a salutat intrarea lui Napoleon în Jena, în care vedea „spiritul lumii pe un cal alb”. El spunea că, în consecința „constituției republicane”, ce schimba guvernarea, „America trebuie să fie privită ca țară a viitorului, a cărei însemnătate pentru istoria universală se va revela mai târziu” (Prelegeri de filosofia istoriei, ed.1968, p.86). În ultima carte antumă, Filosofia dreptului (1820), Hegel arăta cât de mult depinde viața individului de voință, proprietate, persoană, vinovăție, familie și lua partea statului de drept. Evaluările sale izvorau din convingerea că abia dreptul asigură viața demnă de om și încrederea în justiție.
Nu aș ocoli prilejul de a menționa aici că, în cultura română, la o concepere cuprinzătoare a dreptului au ajuns mai întâi Mircea Djuvara și Eugeniu Sperantia. Primul scria că „oricare drept pozitiv nu poate fi dar, spre a întrebuința o formulă devenită celebră, decât numai una din manifestările multiple, chiar dacă e greșită, a cunoștinței raționale a justului, adică o realizare mai mult sau mai puțin potrivită a ideii de justiție” (Mircea Djuvara, Filosofia contemporană și dreptul, Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 143). Al doilea spunea că dreptul presupune „viața socială” și nu se poate înțelege fără ea. Normativitatea este un aspect al acesteia (Eugeniu Sperantia, Principii fundamentale de filosofie juridică, Institutul de Arte Grafice, Cluj, 1936, p. 77). Pentru a o lămuri, este indispensabilă privirea societății în lărgime.
Pe de altă parte, Hegel a plecat mereu de la libertatea funciară a persoanei. El a și început prezentarea dreptului cu propoziția: „Spiritul în nemijlocirea libertății ființând pentru sine însăși, a sa, este spirit singular, dar care își știe singularitatea sa ca voință absolut liberă: el este persoană …” (Enciclopedia științelor filosofice, ed. 1966, p. 318-319). Cum se spune azi, la Hegel normativitatea stă de fapt pe o semantică, iar aceasta se constituie înăuntrul abordării vieții de către persoane – pe care o poate reda pragmatica. Și mai precis, cheia dreptului este aici „explicarea socială a normativității în relație cu recunoașterea” (Robert B.Bradom, Im Geiste des Vetrauens. Eine Lektüre der Phanomenologie des Geistes, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p. 27). Relația de recunoaștere eu-tu este modelatoare.
În optica recunoașterii reciproce a persoanelor, Hegel ne-a lăsat o perspectivă asupra dreptului, la care ne întoarcem tot mai mult azi. Este destul să spun că, în ultimii ani, au apărut noi capodopere ale conceptualizării lumii, care schimbă sub privirile noastre înțelegerea științelor, a dreptului, a artei și religiei, și chiar a politicii. Fiecare propune o nouă imagine asupra lui Hegel și îl recheamă în actualitate. Heidegger, cu Schwarze Hefte (2014-2021), a revenit la Hegel, pe care îl socotește cel mai important cugetător al ființei din vremurile noi. Habermas, cu Auch eine Geschichte der Philosophie (2019), a reluat tema relației cunoștință-credință, în care a identificat miezul dificultăților lumii, precum odinioară Hegel. Robert B. Brandom, cu A Spirit of Trust. A Reading of Hegel’s Phenomenologie (2019), a reafirmat superioritatea lui Hegel în chestiunea crucială a conținutului conceptelor cu care operăm.
Aducând însă discuția pe un teren și mai concret, este de subliniat că pentru Hegel era cel mai clar că suntem în Europa într-o cultură care pune în fața a orice cerința raționalității. Dar a unei raționalități ce se confirmă prin rezultate favorabile condiției umane.
În același timp, nu putem să nu observăm însă, ca ulterior născuți, că sunt mai multe feluri de raționalitate. Desigur că Hegel nu era străin de acest fapt. În definitiv, el a predat și matematică (exceptând algebra, pe care a socotit-o prea abstractă în raport cu experiența!) și s-a adâncit în Kepler, Galilei și Newton. El cunoștea economia politică pe care Adam Smith o relansase, după ce David Hume a delimitat-o. El stăpânea constituționalismul. De la început, parcursese abordările vieții și învățăturii lui Iisus – inclusiv abordarea istorică a lui Iisus. Arta îi era familiară, fiind și apropiatul lui Hölderlin și în anturajul lui Goethe. Iar teoria înstrăinării, pe care o fonda, îl ducea la sociologie, deși nu a folosit cuvântul. De fapt, Hegel a privit istoria speciei ca interacțiune a „muncii, limbii și familiei”, așadar ca împletire de acțiuni distincte. El nu le-a mai teoretizat, fiind mai interesat de istorie ca obiectivare doar a „spiritului”.
Nu mai putem accepta, însă, derivarea tuturor realităților dintr-una singură, fie ea și „spiritul”, pe care unii o mai îmbrățișează naiv și astăzi. Între timp, monismul a luat loc în muzeu.
Dimpotrivă, este de asumat acum că societatea rezultă din acțiuni diferite ca structură, a căror raționalitate este diferită și se poate confirma prin rezultate distincte (Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, 2000). Ca ilustrare, succint spus, în tehnologie este rațională crearea de mașini care produc ceva cu minim efort uman și randament maxim. Într-o „acțiune instrumentală”, confirmarea este prin atingerea scopului, cum este, de pildă, organizarea unui colectiv de producție. Într-o „acțiune strategică”, prin reușită, cum este, de pildă, mobilizarea unei comunități în vederea atingerii unui obiectiv precum obținerea de voturi. Într-o „acțiune comunicativă”, confirmarea este prin înțelegere, de exemplu, prin obținerea acordului cuiva. Într-o acțiune „dramaturgică”, confirmarea este prin reprezentarea veridică a ceea ce am aflat despre lume. Într-o „acțiune reflexivă”, prin identificarea cauzei și condițiilor profunde a ceea ce ni se întâmplă.
Orice prestație este confruntată cu cerința raționalității, dar criteriile acesteia sunt diferite, în funcție de acțiune. Prima mea teză este aceea că viața noastră ca oameni este rezultanta unor acțiuni diferite, care nu se lasă reduse una la alta. Iar cine le reduce, cade în ideologiile și propagandele de tot felul, de care s-a și umplut lumea zilelor noastre.
Astăzi, în cazul dreptului, este mai mare ca oricând presiunea decizionismului – interpretarea ansamblului legislativ ca decizie a cuiva, cum propunea Carl Schmitt. Mare este și presiunea instrumentalismului – considerarea legii ca instrument de luptă a cuiva. În ambele cazuri, dreptul este redus la „acțiuni strategice” sau „acțiuni instrumentale”. Ca urmare, dreptul nu mai este acea comunicare în care, în deplină reciprocitate, cetățenii pot examina pretențiile de adevăr și de justețe a deciziilor din statul lor și în care litigiile se dezleagă pe baza doar a argumentelor. Legătura dreptului cu interesul public al comunității și cu dezbaterea publică se rupe. Dreptul este convertit tacit într-un simplu mijloc de disciplinare a cetățenilor.
Efectiv, dreptul constă din norme, iar o conexiune devine normă doar dacă se justifică. Aserțiunea „nimeni nu este mai presus de lege” a devenit normă fiindcă se justifică prin considerente sociale și culturale.
Justificarea se atinge însă, logic vorbind, prin întemeiere. A întemeia înseamnă a indica temeiuri pentru susținerea că o propoziție este adevărată, iar o normă este justă (Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2005). Norma juridică „frauda se pedepsește” se întemeiază cu un raționament – „societățile în care trăim distribuie bunurile după criteriile contributivității, frauda încalcă această distribuire, deci frauda se pedepsește”.
Acolo unde propozițiile unui domeniu se lasă organizate axiomatic, întemeierea poate lua forma demonstrației. În rest, împotriva impresiei răspândite că facem mereu demonstrații, se cuvine recunoscut că, cel mai adesea, doar argumentăm. Într-o demonstrație, concluzia rezultă cu necesitate din probe, într-o argumentare, ea rezultă cu probabilitate. În pofida a ceea ce se scrie neglijent în încheierile unor judecători, în drept avem rareori demonstrații – le avem abia când, de exemplu, un inculpat își recunoaște vina în scris, fiind în totalitatea facultăților mintale și poate relata coerent cum a ajuns la faptă. Altfel, avem doar argumentări. A doua mea teză este aceea că, obiectiv, nu putem avea oriunde demonstrații, iar justificarea este posibilă numai unde avem întemeieri.
În tradiția europeană, s-a socotit mult timp că o întemeiere ultimă a normelor morale și juridice este posibilă. Adică, o întemeiere pe baza unui mesaj divin, sacrificiu mitologic, cotitură a istoriei, extrapolare a unei valori. Deja Wilhelm Dilthey a fost cel care a observat că postulatul întemeierii ultime nu mai rezistă când sunt multiple posibilități de întemeiere ultimă, iar schimbarea condițiilor vieții este rapidă. Și astăzi, doar ca un exemplu, valoarea libertății individuale, recucerită în cotitura de la dictatură, la democrație, este luată ca întemeiere ultimă și se extrapolează fără vreo acoperire opinia unui individ sau grup. Mass-media de azi sunt covârșite de acest procedeu eronat. De aceea, opinia aceea poate semnala ceva, dar adevărul și justețea sunt în altă parte.
Astăzi, relativismul, care spune că normele morale și juridice sunt relative la opțiunile diverselor formațiuni culturale, a ocupat teren. Suntem însă obligați continuu la învățare (vezi Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale, Presa Universitară Clujeană, 1998), care infirmă relativismul. Oricum, și spus direct, în selectarea normelor morale și juridice, relativismul se depășește punând chestiunea legitimării: cum se face ca normele, întregul sistem de norme, să fie voinţa raţională a celor implicaţi sau, cel puţin, să rămână în acord cu această voinţă?
Prin legitimare, normele devin expresia conștiinței și voinței cetățenilor unui stat. Toate experiențele de azi ne spun că normele juridice resimt nevoia de legitimare. Poți justifica norma „veniturile se scad, fiind criză economică”, sau norma „cheltuim sporit pentru înarmare, fiind pericole”. Dar legitimarea acestor norme este cu totul altceva. A treia mea teză este aceea că abia legitimarea smulge normele de sub arbitrarul justificărilor. Ea le readuce sub controlul cetățenilor.
Cine se lasă astăzi furat de ideologii nu-și dă seama de importanța legitimării. Amintesc doar că globalismul, ideologia sub care trăim, a antrenat o vastă schimbare negativă a dreptului. Juriști din Franța au și semnalat, pe bună dreptate, părăsirea „schemei normative clasice”, compusă din lanțul Constituție – legi generale – legi cazuistice. Indicatorii acestei mutații ar fi „inflația legislativă”, „poluarea constantă a normei constituționale prin decizii”, multiplicarea legilor de uz privat, creșterea funcției jurisprudențiale „de jos”. Cu un cuvânt, „trecerea de la normativitatea generală înaltă – legislația parlamentară ca expresie a voinței generale – la o normativitate particulară mai joasă” (Pierre-Henri Chálvidan, „L’épuisement de la démocratie”, în La nouvelle revue universelle , No. 9, 2007, p. 39). În Germania, istoricii contemporaniști ne spun că asistăm la „desparlamentarizarea (Entparlamentarisierung)” democrației, care ajunge să depindă excesiv de persoane care ajung la decizie (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H. Beck, München, 2015, p. 112). În Statele Unite, chiar cel care avea să devină președinte a scris că nu judecătorii și procurorii trebuie să facă legile (Donald J. Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, p. 166), ci parlamentul. În România, sub pretextul luptei împotriva corupției, s-au încheiat protocoale secrete de „colaborare” între serviciile secrete, procuratură, judecători, iar un șef DNA a căutat să imprime direcția țării, inclusiv prin asaltul unor procurori asupra legilor. Legitimarea a fost sacrificată (detaliat în A. Marga, Justiția și valorile, Meteor, București, 2020, pp. 177-180) sub deviza neînțeleasă și luată în deșert a independenței justiției.
La orice reflecție asupra societății de azi, este clar că trăim în societăți lovite de multiple crize – economică, de raționalitate, de motivație, de creativitate – la care se adaugă mai nou criza energetică, criza mediului și criza internațională. Fiecare din crizele menționate presupune aspecte de drept. A patra mea teză este aceea că nu se va ieși din crizele actuale fără a face temă din legitimarea normelor de drept.
Cum se pune, de fapt, problema legitimării? S-a spus că legitimarea este o „«instituție invizibilă» ce permite relației dintre guvernați și guvernanți să se stabilizeze solid” (Pierre Rosanvallon, La légitimité démocratique. Impartialité, reflexivité, proximité, Seuil, Paris, 2008, p. 21). Aș adăuga, însă: să se stabilizeze în forma cooperativă a adoptării deciziilor. Legitimarea stabilește modul vieții laolaltă. Se înțelege că nu doar legitimarea îi ține pe oameni laolaltă într-o societate – o fac înainte de aceasta înrudirile, apărarea, economia, tradițiile, disputele. Dar, ca exemplu, emigrarea cetățenilor este un efect ce semnalizează multe, inclusiv o criză gravă a legitimării din acel stat.
Să mai observăm că problema legitimării a căpătat acuitate din momentul în care, prin „socializările” globalizării, odată cu emergența întreprinderilor și a instituțiilor supranaționale, chiar cetățenii sunt luaţi sub control de birocrații vaste. Ei le resimt ca pe o carcasă tare impusă vieții lor. Cum ne spun eseiștii, trăim lipiți unii de alții pe o planetă resimțită aidoma unui „sat global”, dar „non si puo piu tornare a casa” (Una pianetta piccolo piccolo. Storie di culture intrecciate, Ventura Edizioni, Senigallia, 2022, p. 10). Aspirăm să fim „acasă”, dar rămânem încapsulați și departe de „casă”!
Nu avem nici în România o tradiție a examinării legitimării, dar crearea ei este presantă. Desigur, însă, că până la legitimare, suntem întâmpinați în viața de zi cu zi de cerința legalității. Spus, însă simplu, legalitatea rămâne aleatorie și fără aderență la realitate în absența legitimării, după cum legitimarea fără formularea de legi și respectarea lor rămâne un desiderat pios. A cincea mea teză este aceea că legalitatea fără legitimare nu este funcțională și nu are nici forță. Cu această afirmație, importanța legalității nu scade, dar ea se așează pe baze realiste, care-i sporesc eficacitatea.
Legalitatea implică respectarea nepusă sub condiții a legii în vigoare. În orice moment al evoluției unui stat modern, o legislație se pune în aplicare. Se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Ea nu este de la început asigurată. Avem exemplul grosier de adoptare neconstituțională în România, între 2009-2011, a multor legi, unele organice, precum Legea educației (2011), prin mecanismul asumării răspunderii guvernamentale în condiții deloc extraordinare. Aberația se și răzbună în dificultățile de azi! Prăbușirea educației din țară este doar un exemplu.
Faptul cel mai profund este că oricare dintre cetățeni este subiect de drepturi inalienabile și libertăți, încât domnia legii implică în orice situație recunoașterea celuilalt ca astfel de subiect. A șasea mea teză este aceea că nu poate fi stat de drept democratic acolo unde drepturile și libertățile sunt asimetrice, încât unii le pretind altora altceva decât își pretind lor înșile. Iar întrebarea „cât de simetrice sunt relațiile oamenilor astăzi?” a devenit acută, încât fiecare are exemple din abundență.
„Domnia legii” rămâne separată tot timpul de folosirea legii de unul sau altul dintre proiectele de societate aflate în competiție. Ea presupune decizii luate imparțial în orice direcție. „Independența juridică”, inerentă „domniei legii”, este echivalată cu două proprietăți ale justiției: „imparțialitatea” și „insularitatea” – adică „judiciarul trebuie să fie liber de interferența politicii în compunerea curților, promovarea judecătorilor, metodele de desemnare a acestora și remunerarea lor” (B.C.Smith, Good Governance and Development, Palgrave Macmillan, New York, 2007, p.90). Știm însă prea bine că, în mod paradoxal, numai politica poate asigura instituții care se bucură de independență. În această situație este de procedat consecvent cu cerința legitimării. A șaptea mea teză este aceea că independența justiției nu se asigură prin încredințarea ei vreunei persoane, oricine ar fi, sau unui grup de persoane, ci prin instituții sub control public, care o apără clipă de clipă. Altfel, însăși independența justiției se instrumentalizează de către persoane și grupuri.
Din foarte multe considerente, trebuie distins însă între statul de drept și statul de drept democratic. În definitiv, stat de drept a existat și în Evul Mediu, chiar și în dictaturile secolului al XX-lea. Juriști dintre cei mai calificați, Sergio Panunzio sau Carl Schmitt, au elaborat teorii ale statului de drept servind mișcările lui Mussolini și, respectiv, Hitler. De altfel, în joc astăzi nici nu este statul de drept, cum se spune propagandistic, ci statul de drept democratic. A opta mea teză este aceea că acest stat presupune anumite forme de legitimare și exclude altele.
Să mai observăm faptul că globalizarea în care ne aflăm nu a pus în discuție statul de drept, dar l-a modificat asociindu-se cu părăsirea ancorării libertăților în principii, în favoarea libertăților doar reglementate juridic. Ca exemplu, observăm și în Constituția României actuale că „respectarea demnității umane” este reglementată nu ca principiu, ce stă la baza libertăților și drepturilor omului, precum în constituțiile moderne, ci doar ca valoare. Se pot invoca și alte exemple care susțin a noua mea teză, anume că globalizarea a lărgit libertăți, dar a antrenat șubrezirea statului de drept democratic. În această șubrezire trăim astăzi, iar din ea nu se poate ieși fără a chestiona legitimarea.
Cum se asigură legitimarea? Îi datorăm lui Max Weber primul inventar al formelor de legitimare. După ce a echivalat legitimarea cu „motivele de justificare a supunerii (Motiven der Fügsamkeit)”, celebrul sociolog a delimitat „legitimarea prin situaţia intereselor”, „legitimarea prin moravuri” şi „legitimarea prin afectele celor vizaţi”. Aceste legitimări, înregistrate indiscutabil de istorie, Max Weber le socoteşte „labile” (Max Weber, Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft. Eine soziologische Studie, în Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kröner, Stuttgart, 2013). Lor le preferă „legitimarea prin raţiuni de drept”, care îmbracă forme precum „legitimare prin reglementare”, „legitimare prin tradiţie” şi „legitimare charismatică”. Soarta legitimării se joacă și pentru Max Weber în sfera dreptului.
Delimitarea formelor de legitimare nu s-a oprit însă la Max Weber. Ulterior, au fost profilate „legitimarea prin decizie” (Carl Schmitt), „legitimarea prin procedeu” (Niklas Luhmann), „legitimarea prin creaţie” (Jean Francois Lyotard), „legitimarea discursivă” (Jürgen Habermas). Se mai vorbeşte, desigur, de „legitimare colectivă”, cum este cea încorporată în Carta ONU (1945). Se poate admite și o „legitimare tacită”, dar ea nu este în fapt decât o variantă a „legitimării prin moravuri” sau a „legitimării prin tradiţie” sau a „legitimării charismatice”, poate o combinaţie a acestora.
Azi se recurge și la alte forme de legitimare: „legitimarea prin încredințare”, „legitimarea prin pericol național”, „legitimare prin pregătire științifică”, „legitimarea prin utilitatea acțiunii”, „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță”, „legitimarea prin tehnici de stăpânire a complexității” (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021, pp. 141-146 ). Mai trebuie spus că, în Uniunea Europeană actuală, unele state practică „legitimarea prin ceea ce ne cere Bruxelles-ul”.
Toate acestea duc, însă, legitimarea, într-un fel sau altul, la eșec. Fiecare dintre aceste legitimări aservește dreptul, fie și în pofida intențiilor, unei forțe particulare, internă sau externă, politică ori nepolitică din societate. Ele se și confruntă, cum observăm în mișcări politice ale timpului nostru, cu neîncredere, nemulțumiri, revolte. Alternativa la aceste forme de legitimare rămâne „legitimarea democratică”, înțelegând democrația la propriu, ca sistem de decizie în numele poporului, de către popor și pentru popor.
Știm însă prea bine că în epoca globalizării, printre legitimările de fapt, „legitimarea juridico-politică”, obținută în alegerile ce se organizează, rămâne cea care-şi imprimă forma celorlalte activităţi umane. Ea este acum parte organică a a neoliberalismului, care postulează emergența societății doar din competiția indivizilor funciar liberi. A zecea mea teză este aceea că această „legitimare juridico-politică” duce în aporii. Principala aporie este aceea că ea face cetățenii unui stat dependenți de decizii care se iau peste conștiința și voința lor de către o autoritate aleasă, uneori pe fondul apatiei, doar de o mică parte dintre ei. Urmările nefaste se văd și în România de azi.
Desigur că tematizarea legitimării întâmpină dificultăți (Jean-Marc Coicaud, Légitimité et politique. Contribution à l’étude du droit et de la responsabilité politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1997). Teoreticieni ai elitelor – Gaetano Mosca, Robert Michels şi Vilfredo Pareto – au și căutat să delegitimeze însăşi tema legitimării pe considerentul că dreptul şi luptele pe terenul dreptului generează o putere ce nu se mai lasă adusă sub reguli de drept. Mai recent, argumentul „profesionalizării politicii”, adus de adepţii tehnocratismului, țintește la a marginaliza legitimarea. Unii pretind că legitimarea nu ar fi factuală, ci mai curând normativă.
Marginalizată sau atacată, tema legitimării revine însă în actualitate, prin forţa vieții înseşi. Căci instituţiile şi guvernarea din societatea modernă se constituie, potrivit constituţiilor moderne, în numele promovării „binelui public” şi sub semnul „răspunderii” față de cetățeni. Ele continuă să se revendice din acestea. Peste toate, crizele în care s-a intrat sunt indicii ale amplificării deciziilor fără control public și lacunelor de legitimare.
De aceea, a unsprezecea mea teză este aceea că „suveranitatea politică” a câștigătorului unor alegeri, cu care ne-a obișnuit liberalismul practicat azi, nu este ultimul cuvânt și nici „nelimitată”. Faptul este plin de consecințe! Prima dintre acestea este aceea că victoria în alegeri conferă o funcție, dar încă nu și dreptul complet de a guverna în democrație. Modul în care câștigătorul alegerilor exercită răspunderea publică este, de asemenea, condiție a acestui drept. Așa stând lucrurile, a tematiza legalitatea, dar și legitimarea, presupune schimbarea modului în care evaluăm situațiile.
Dacă la nivelul unui stat legitimarea este în raport cu voinţa raţională a cetăţenilor, organizările internaţionale se legitimează în raport cu voinţa raţională a statelor. Azi discutăm aplicarea „dreptului internațional”, care este echivalat cu acordurile semnate între state. Nu este contestabil, dar, cum se observă ușor în conflictele de azi, echivalarea nu încheie discuția. Teza mea, a douăsprezecea, este aceea că legalitatea internațională ar ieși întărită dacă ar fi pusă în legătură cu legitimarea. Practic, aceasta înseamnă a da cuvântul actorilor și a accepta trei fapte: sistemul westphalian, bazat pe suveranitatea națională, înțeleasă ca inviolabilitate a frontierelor și neamestec în treburile interne, rămâne valabil; acest sistem, cum a completat la timp venerabilul Henry Kissinger, este de adus la zi – în opinia mea, incluzând în suveranitatea proprie securitatea vecinului, potrivit acordurilor internaționale de după 1972; suveranitatea națională include azi, în Europa, discuția despre violările ei din trecut și efectele teritoriale.
În acest fel, se revine la ceea ce „realismul politic” american de azi, cu școlile Chicago (John Mearsheimer) și Harvard (Steven Walt) a propus: considerarea punctelor de vedere ale supraputerilor de care depinde pacea lumii ca parte a abordării situațiilor istorice. Dacă se vrea pace – să nu zicem „eternă”, cum voia Kant – atunci revenirea la suveranitate națională, înțeleasă la nivelul de azi, este soluția. Ea permite lărgirea „realismului politic” într-o viziune călăuzită de orizontul „păcii durabile”. Nici continuarea războiului și nici pacea compromis nu vor rezolva ceva.
În termeni operaționali, rezolvarea constă în a trece de la consultare democratică, la democraţie, de la aplicarea legilor, la justiţie, de la proceduralism, la a înţelege justiţia, de la ordinea dată a lumii, la legitimarea ei. „Urcarea” democraţiei de la o tehnică de alegere, la o „formă de viaţă” (John Dewey, Ethic of Democracy, 1898) și trecerea, în viața internațională, de la acorduri semnate, la realități, rămâne salutar.
Legitimarea are premisele și regulile ei. Bunăoară, ea presupune stat de drept democratic, dar și distincția interesului public de interesul de grup ce se dă drept public. Ea presupune democrație ce nu se reduce la alegeri libere, ci cultivă dreptul oricărui cetățean de a pune întrebări și obligația oricărui decident de a răspunde, fiind deliberativă. Această democrație nu se amână pentru altă ocazie. Legitimarea are printre reguli, de exemplu, informarea continuă a cetățenilor și deschiderea dezbaterii publice ori de câte ori este nevoie. Ea interzice rezervarea de de teme și pretinde derivarea deciziilor din comunicarea în care deznodământul îl decide nu altă forță, ci forța argumentelor.
Prezentarea normelor legitimării ar depăși cadrul conferinței de față.În orice situație, însă, cerința unor prestigioși judecători din anii noștri la a însoți deciziile cu „neliniște etică” și la a le privi prin prisma „îndoielii (dubio)” capătă deplină actualitate. Aceasta pentru că legitimarea conține căutarea acelei forme instituționale de viață în care voința și conștiința decid liber de orice constrângere – inclusiv de constrângerile circumstanțelor.

 

 

(Conferință la Uniunea Juriștilor din România, București, 8 decembrie 2022)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg