Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Kafka din trecut – America azi

Kafka din trecut – America azi

Ești trimis de la un ghișeu la altul, după modelul real, cotidian. De la o instituție la alta. Actele tale nu sunt în regulă. Mai trebuie ceva. Întotdeauna lipsește ceva. Cauți să explici, să te legitimezi, să-ți legitimezi existența, să-ți declini identitatea. Ca Josef K. sau Karl Rossmann. Dar existența ta nu contează, nu rezonează cu ordinea prestabilită, cu cerințele oficiale, cu nomenclatorul oficial. Existența ta nu intră în tiparele rigide ale unor exigențe sociale excesiv monitorizate și mecanizate, deraiate de la firescul vieț`rțuiala ghișeelor apasă pe capul fiecăruia. Și uite așa, pe nesimțite, intri în „tunelul kafkian”, pregătit minuțios de regizor, pășești alături de protagonistul romanului America, excedat de rătăcirile și frustrările eroului, care sunt și ale tale, deși n-ai fost în America. Nici Kafka n-a fost. Nici Karl May n-a fost… Și totuși… scrierile lor fac legătura stranie dintre pionierii voluntari ai Americii și dezabuzații de azi. S-a gândit la asta regizorul Michal Dočekal? Firește că s-a gândit din moment ce a împins mult semnificația temei „visului american” spre lumea de azi, secătuită de visuri și speranțe.
Așa am intrat în problematica extrasă din romanul lui Franz Kafka America și expusă pe scena Teatrului Maghiar din Cluj, ba chiar și prin măruntaiele teatrului (cum îmi place să spun, adică prin culise, pe scara de incendiu etc.), după modelul lansat deja de Andrei Șerban în Unchiul Vanea. Dramatizarea este propusă de Michal Dočekal (directorul Teatrului Național din Praga) și Iva Klestilova, desigur buni cunoscători și fini interpreți ai universului kafkian.
În partea a doua a spectacolului sunt numai trei ghișee pe scenă, dar suficiente pentru a sugera dependența individului de haosul birocratic instalat la putere pretutindeni, dar mai ales în America anilor ’20 ai secolului trecut, birocratică psihoză cu valoare de lege imbatabilă. Această imagine m-a impresionat mai mult, încep cu ea, deoarece vine din miezul prozei kafkiene. Mai mult decât decorul extins al căpităniei portului, cu vameși, imigranți etc., din primele secvențe sau cu Teatrul Naturist din Oklahoma, dinspre final, care poate să fie firma unui bâlci de oriunde. Aceasta este imaginea care rămâne în memoria spectatorului mult timp după ieșirea din sală. Așadar, trei ghișee. Trei portițe, trei oportunități, dar și trei bariere. Și aici eroul kafkian stă „în fața legii” (în fața lor), fără a putea să se strecoare dincolo, în plenitudinea vieții. Celor trei ghișee, dispuse într-o subterană cu nuanțe dostoievskiene, le corespund cele trei statui ale libertății, proțăpite ironic deasupra. Aici, scenograful Martin Chocholušek a operat inspirat. Libertățile ideale se oglindesc în mod complementar în apa realității. Karl Rossmann e tot un marginal, un înfrânt, deși a făcut pasul de a intra în utopia cu numele „America”, deși încearcă să-și găsească un rost în viață, deși… se spune că America e romanul cel mai optimist al scriitorului. Eroul are nume și prenume, ceea ce nu e cazul cu protagoniștii din Procesul și Castelul. Regizorul Michal Dočekal l-a dibuit/distribuit bine, eficient pe Bodolai Balázs în tânărul, inocentul și plin de sensibilități pudibonde Karl Rossmann. El îmbracă nu numai vestimentația imigrantului din anii `20, ci și firea, curiozitatea și teama unui Robinson debarcat pe „insula dezolării”.
Nu întâmplător, companionul său în această aventură existențială poartă numele de Robinson, un fel de alter ego nestructurat ca atare, neinhibat, dar abulic, alcoolic și excentric, excelent interpretat de Viola Gábor, expresie a deambulărilor personajului. Scena reîntâlnirii dintre ei (Robinson beat criță) îl compromite definitiv pe Karl și se lasă cu concedierea lui din „înalta funcție” de liftier, slujbă cu greu obținută în industria hotelieră. Spălarea de umilințe i-o va aduce, probabil, numai contopirea cu masa amorfă a obidiților strămutați peste ocean, dar nici asta nu-i sigur. Finalul rămâne deschis, eșuat, neterminat. „Toate romanele lui Kafka sunt neterminate”, plusează regizorul Michal Dočekal, bun cunoscător al duhului lui Kafka, dar nu se conformează aserțiunii. În calea glisării finalului spre virtuale oportunități luminoase, el interpune/adaugă tușa puternică a unui defetism ce anulează orizontul împlinirilor.
Motivul Americii se însăilează în spectacolul clujean ca o expandare a planurilor narative, la care se adaugă secvențe scurte din alte scrieri kafkiene spre conturarea unui fond glacial relațiilor dintre personaje. Decepția trăită de erou duce la condamnarea virulentă a Lumii Noi în ansamblul ei, ceea ce e paralel cu spiritul romanului și cu intransigența de limbaj a autorului. Discrepant și mult actualizat apare discursul Studentului interpretat de Sinkó Ferenc, care, în stil postmodern și trivial, declamă un text dur de Egon Bondy, de fapt o invectivă scabroasă adresată valorilor contemporane. Dacă regizorul n-ar fi introdus această anti-poezie grosieră, de tip manifest ofensator, intitulată Viața la Praga, s-ar fi menținut mai aproape de spiritul cărții. Dar se vede că Dočekal nu se poate abține să înfiereze, folosind o tușă extrem de acidă, organizația mondială care ascunde „o realitate putredă”, sărind peste relațiile inter-umane. Totuși, relația lui Karl cu unchiul său se înscrie în ceea ce scriitorul însuși nota în jurnal: „… eu am dobândit chiar la nivelul sentimentului de familie o privire de ansamblu asupra spațiului rece al lumii noastre”. Această răceală tăioasă este exprimată direct și apăsat de Bács Miklós în rolul Unchiului și e amplificată prin șfichiuiri de replici rostite de Ospătarul-șef (Albert Csilla în travesti), de Vameș/ Căpitan/ Pollunder (Orbán Attila) sau de Feodor (Dimény Áron). Sentimente materne nutrește pentru Karl Bucătăreasa-șefă; în interpretarea actriței Panek Kati acestea devin înduioșătoare. Györgyjakab Enikő întruchipează două fețe ale feminității în Klara și Tereza, amândouă convingătoare. Încredințarea mai multor roluri unui singur actor are scopul de a spori senzația de însingurare a eroului printre fețe familiare, dar reci. Ceva similar am găsit în „romanul american” al lui John Dos Pasos: personaje urmărite în secvențe diferite, care trec unele pe lângă altele fără să comunice între ele, desemnând un spațiu al înstrăinării. Și pentru că veni vorba despre Dos Pasos, trebuie remarcată excelenta inițiativă a realizatorilor caietului de sală de a include în paginile acestuia decupaje din presa vremii, însoțite de fotografii: America 1914. Autorul trilogiei SUA a introdus în structura romanului său reclame și decupaje din ziare fixând epoca. În caietul de sală al teatrului citim: Henry Ford introduce salariul de 5$ pe zi, Declarația de neutralitate a președintelui Wilson, Reformă în industria filmului, Primele semafoare în Cleveland.
Dar, cum spuneam, regizorul spectacolului nu se mulțumește cu fixarea atmosferei epocii în metafore teatrale. El aduce motivul Americii în zilele noastre, când Europa e bântuită de valuri de imigranți, ca altădată SUA, și sintetizează: „Karl Rossmann suntem noi. Noi cei care aidoma lui Karl la sosirea în America, acum 25 de ani, proaspăt ieșiți din comunism, am trecut pragul lumii libere cu mare entuziasm și mari așteptări, însă am cunoscut curând limitele, labirintul și primejdiile acestei lumi”. Și adaugă: „…destinul personajului Karl Rossmann poate fi destinul oricărei țări postcomuniste.”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg