Premiul II la Concursul național de Literatură „Ioan Slavici”, 2017

 

 

Străzile din Kyoto erau tot pustii. Revenise aici de mai multe ori, la răstimpuri lungi, mereu sperând că va întâlni pe cineva, dar în zadar. Îl aşteptau mereu doar aceeaşi linişte de mormânt, prăvăliile goale şi praful adunat în straturi groase pe tarabe, pe ricşele abandonate, pe treptele clădirilor, odinioară măturate şi spălate zilnic.
Nici măcar o urmă de om prin colbul drumurilor, dar nici a vreunei alte ființe. Harunobu devenea tot mai amărât şi mai deznădăjduit cu fiecare nouă vizită. Oarecum se împăcase cu gândul că rămăsese cu adevărat singur, cel mai singur om de pe lume. Totuşi, în asemenea clipe, nu reuşea pe deplin să creadă că nu mai era nimeni care să rătăcească prin acele locuri.
Lăsă deoparte străzile largi şi pietruite şi o apucă prin gangurile şi aleile lăturalnice. Ceva în aerul amiezii aceleia era diferit, iar nările fine şi încercate ale lui Harunobu nu se înşelau niciodată. Deşi poate nu despre un anume miros era vorba, cât despre un fel aparte în care norii prinseră a dansa în jurul soarelui, ba ascunzându-l, ba lăsându-l să inunde zările cu lumină. Ori era aerul dens şi greu, în cea mai mare parte nemişcat, dar care uneori îi biciuia pe neaşteptate obrajii prin răbufniri reci şi furioase.
Toate piesele de armură le ascunsese într-un cotlon al palatului, pentru a putea hoinări în voie. Îşi zicea în sinea sa că pentru ele se întorcea de fiecare dată, să se asigure că sunt tot acolo, deşi era tot mai limpede că nu s-ar fi găsit nimeni care să i le ia. Le scotea din ascunziş şi le privea pe rând, apoi le curăța cu grijă, chiar dacă nu era nevoie. Erau, la urma urmei, parte a moştenirii familiei sale.
Nu din prevedere îşi purtase însă sabia fără încetare, ci din firea de netăgăduit a lucrurilor. Harunobu era, înainte de toate, un războinic, şi ar fi fost de neînchipuit să se despartă vreo clipă tocmai de sabie.
Ajuns într-un colț al scuarului din fața palatului, după cum îşi statornicise deja obiceiul, se opri să respire adânc, încercând să îşi evoce cu totul alte vremuri, deşi nu foarte îndepărtate. Toate amintirile şi nostalgiile sale păreau dintr-o altă viață, dintr-o altă lume cu totul. Mirosul fad al prezentului nu mai păstra nimic din parfumurile vii ale trecutului.
Totuşi, în nările lui Harunobu se strecură în acea zi o mireasmă care îl surprinse. Nu prin noutatea ei, ci tocmai prin faptul că o putea recunoaşte cu uşurință. Toți nervii amorțiți i se treziră şi mâna dreaptă îi alunecă încet peste abdomen, apucând apoi mânerul sabiei. Nu mai sufla nici măcar o boare de aer şi abia dacă se puteau auzi apele râului Kamo, îndemnându-şi şuvoaiele săltărețe în aval. Timpul întârzia în mersul său, amânând înlănțuirea fiecărei clipe de următoarea.
Se auzi întâi un şuierat scurt, de suflu tras în plămâni, când sabia lui Harunobu începuse deja să părăsească adăpostul tecii. După aceea, o ureche deprinsă cu muzica armelor ar fi putut desluşi zbierătul de neputință al aerului despicat în două de avântul nestăvilit al oțelului.
Într-o clipă, o singură clipă îngustă cât tăişul unei katana, cireşii şi piersicii ce împrejmuiau curtea castelului zămisliră boboci care se umflară cu repeziciune, se desfăcură în flori mici ce îşi azvârliră petalele ca smulse de spaima unui duh rău şi sălbatic. Într-o singură clipă.
Împărțindu-se în vârtejuri strânse şi amețitoare, petalele albe şi roz se aşternură apoi pe toată întinderea curții, acoperind-o ca un omăt.
După prima încrucişare de săbii, Harunobu sări îndărăt pentru a-l măsura cu privirea pe spadasinul care tocmai îl atacase.
Era cât se poate de mirat să îl reîntâlnească pe Kagetora tocmai aici. Ochii acestuia ardeau, nerăbdători, iar mâinile încleştate pe mânerul sabiei doar amânau următoarea lovitură. Nu avusese vreodată o înfățişare paşnică, însă acum, zvâcnind a sete războinică pe sub armura strălucitoare, apărea cu atât mai terifiant cu cât oraşul era pustiu.
— Iată-te în sfârşit, Harunobu!
— Aş putea zice că m-ai căutat, Kagetora, dacă nu aş şti mai bine de atât.
— Ai dreptate. Nu te-am căutat deloc, doar te-am găsit.
— Pentru că ți-a fost de ajuns să îți doreşti asta. Duhul necurat al lui Bishamonten a lucrat mai departe pentru a împlini dorința ta deşartă…
— Te întreci cu vorba, Harunobu! Dacă e să fii cinstit, pe tine ce te-a adus aici, în inima Kyoto-ului? Ori ar trebui să cred că ai venit să contempli capitala pustie, amăgindu-te că i-ai învins şi supus pe toți şi că acum tu eşti shogun…
— Nu…
— Avem treburi neterminate şi mai importante, zic eu, decât disputele pentru putere!
— E la fel de lipsit de sens…
Dar Harunobu nu apucă să termine ce avea de spus. Îndârjitul şi neînduplecatul Kagetora se năpusti asupra sa ca un dragon înfuriat. Loviturilor puternice ale acestuia le răspundea cu pareuri false şi eschive agile, tehnici năstruşnice pe care le stăpânea atât de bine, încercând să abată sabia atacatorului spre direcții moarte şi totodată să îşi deschidă cât mai mult unghiurile de contraatac. Însă Kagetora reuşea să respingă cu îndemânare fiecare ripostă a sa, atacându-l apoi cu şi mai mare înverşunare, astfel că Harunobu se vedea nevoit să bată în retragere.
Părăsiră deci curtea palatului şi ajunseră aproape de râul Kamo, duelându-se fără întrerupere. O luntre goală se ivi din amonte, săltându-se vioaie peste curenții repezi. Harunobu se gândi să folosească acest prilej pentru a părăsi lupta. Îşi luă avânt şi sări de pe mal în mica ambarcațiune, apoi împinse cu teaca sabiei într-un bolovan răzleț şi, după ce se apropiase îndeajuns, urcă pe celălalt mal.
Kagetora, luat complet prin surprindere de această mişcare a adversarului său, alergă cu iuțeală spre podul din apropiere, la vreo sută de paşi, dar Harunobu se făcuse deja nevăzut printre clădirile din estul oraşului.
Furios pentru că îi scăpase printre degete, Kagetora se opri la mijlocul podului arcuit şi strigă:
— E la fel de lipsit de sens să fugi de fiecare dată!
Îi răspunseră doar apele râului şi câteva rațe ce pluteau leneşe într-un ochi de apă lină, cărora le blestemă măcănitul.

***
A doua oară a fost cu totul altfel.
Soarele ardea neobişnuit de puternic şi nu se vedea nicio umbră de pată pe cer. Fiecare pas al lui Kagetora ridica un norişor de praf. Armura devenise din ce în ce mai incomodă prin aerul încins şi netulburat de vreo cât de slabă adiere.
Ajuns pe strada de unde, spre vest, se vedea turnul To-ji, găsi uşa unei case deschisă şi intră. Adulmecă încăperile cu grijă, căci Harunobu putea fi oriunde. Se putea la fel de bine să fi părăsit oraşul, dar ceva îi spunea lui Kagetora că rivalul său se ascundea tot prin Kyoto.
Desprinse pe rând fiecare legătură a armurii, o muncă destul de anevoioasă, apoi se eliberă din strânsoarea aceea înăbuşitoare. Se simțea respirând mai în voie doar cu subțirea cămaşă de mătase.
Îl cotropi apoi un gând: dacă pentru a-şi scoate armura se descurcase de unul singur, i-ar fi fost cu neputință să o îmbrace din nou fără ajutorul cuiva. Dar, din moment ce Harunobu însuşi se descotorosise de armura sa, viitoarele lor încleştări aveau să fie mai echitabile şi mai demne de onoare, oricare le-ar fi fost deznodământul. Renunță aşadar şi la ideea sa de la început, anume de a ascunde acea piesă de echipament minunat meşteşugită. Nu i-ar fi fost de folos nimănui. Sabia era suficientă. De acum, se gândea, doar săbiile mai aveau ceva de spus, iar toate celelalte rostite erau deşertăciune.
Întâi ca o părere, auzi trapul şi fornăitul unui cal, apropiindu-se. Se lipi cu băgare de seamă de marginea unei ferestre şi pândi atent.
Bidiviul apăru chiar de după zidul care împrejmuia grădinile sanctuarului. Un animal tânăr, frumos şi puternic, cu părul scurt, negru şi lucios, destul de neliniştit şi dezorientat din câte se vedea, căci era mai mult nehotărât în mersul său şi deseori se oprea şi tropăia apoi învârtindu-se în loc, precum un rătăcit în care începe să încolțească panica.
Ieşi în cadrul uşii, cu mâna pe mânerul sabiei şi cu atenția încordată. Soarele ardea din înaltul cerului, dar umbra turnului To-ji se întindea prelungă peste praful drumului, rotindu-se ca un ac de ceasornic în jurul clădirii, dându-i neînfricatului Kagetora fiori.
Calul se opri, țeapăn ca o stană şi îl privi pe samurai drept în ochi. Orice gând al lui Kagetora se deşiră ca o țesătură veche, iar în mintea sa îşi găsi loc o voce:
— Umbli ca o nălucă, pradă blestemului cel vechi, ca un copil dezmoştenit căutând bunăvoința lui Bishamonten. În toți ani numărați în viața ta măruntă şi neînsemnată ai crezut că oamenii se împart în învingători şi învinşi şi acesta e jocul copilăresc pe care îl joci în continuare, ca un naiv şi ca un pierdut pe vecie. Însuşi Bishamonten al tău e înfrânt aici, cum înfrânți suntem cu toții. Din setea ta de sânge se hrăneşte singurul stăpân pe care îl vei mai cunoaşte vreodată, cât de curând: umbra neagră care poartă şase fețe, şase brațe şi şase picioare, călărind peste lume în galop pe spinarea unui bivol alb.
Armăsarul se cabră apoi puternic, necheză asurzitor şi se asmuți la fugă pe străzile pustii, tot mai departe, până când nici tropotul copitelor
nu se mai auzi din el. Kagetora, înfrigurat de cuvintele rostite de vocea aceea stranie, se apropie încet de locul unde fusese mai înainte calul, urmărind cu groază umbra turnului ce se rotea fără oprire.
De după un colț se auzi măcănitul unor rațe şi, în scurt timp, un cârd de păsări cu ciocul lat şi turtit apăru lipăind prin colb, lăsând o dâră roşie dezordonată în urma lor. Privindu-le mai atent, putu să vadă că picioarele rațelor erau pline de sânge proaspăt până sub piept, ca şi cum nu apă ar fi curs prin albia râului Kamo unde înotau de obicei.
Se străduia din răsputeri să dea un oarecare sens tuturor acestor tablouri incredibile, când şoapta unui şuierat surd străbătu cu repeziciune aerul încins. Încercă o eschivă, însă era prea târziu şi săgeata i se înfipse în umărul stâng. Ochii săi ageri căutară arcaşul şi, în doar o clipă, îl zări pe Harunobu în turn, întinzându-şi din nou arcul.
Se lipi de zidul ce împrejmuia curtea, punându-se astfel la adăpost, şi îşi scoase cu băgare de seamă săgeata din carne. Rana nu sângera îngrijorător de mult, însă durerea era neobişnuit de puternică. Când se simți pregătit, strângând din dinți, se năpusti cu sabia în mâini înspre turn, căutându-şi adversarul cu privirea. Dar Harunobu dispăruse.
Socotind că acesta urma să coboare din turn, Kagetora se plasă lângă una dintre intrări, ascultând încordat. De data aceasta nici un sunet nu îl mai avertiză despre pericol, a doua săgeată străpungându-i adânc coapsa dreaptă, din spate.
Îşi sili trupul lovit să nu se prăbuşească în genunchi şi se întoarse, rânjind sălbatic. Harunobu stătea drept, la nu mai mult de treizeci de paşi de el, cu brațul ce ținea arcul relaxat pe lângă corp.
— Hai, hai, Harunobu! Să terminăm odată!
— Nu.
După acest răspuns sec, Harunobu începu să se îndepărteze, lucru care pe Kagetora îl umplu atât de uimire, cât şi de furie.
— Trebuie să terminăm! Nu poți pleca doar aşa!
— Ba uite că pot! Şi, de terminat, s-a terminat de multă vreme.
— Cum?!
— Nu încerca să mă urmăreşti. Voi avea grijă să pățeşti la fel, de fiecare dată. Caută-ți de socotelile tale şi nu mă mai amesteca în toată nebunia asta a ta. E prea târziu pentru aşa ceva.
— Dar… nu se poate…
— Nu ar fi mare lucru să îți arunc o săgeată drept în inimă, chiar acum. Poate aşa ai înțelege. Dar nu pot face asta.
— Ce să înțeleg? Încearcă-ți norocul cu arcul, ori scoate-ți sabia şi să încheiem!
— Nu mai încheiem nimic, Kagetora! Ia aminte la ce ți-am spus şi nu mă mai căuta!
Harunobu plecă fără a-şi grăbi paşii şi fără a mai privi înapoi. Kagetora uitase până şi de săgeata ce îi trecuse prin muşchii coapsei, deşi durerea era acolo, vie şi dogorâtoare, laolaltă cu furia şi descumpănirea. Încercă să strige ceva după Harunobu, dar nu reuşi decât să mormăie jumătăți de silabe şi să scrâşnească din dinți.
Rămase aşa câteva ceasuri, singur în Kyoto-ul pustiu şi încins de soare, până când gândurile i se domoliră şi începu să asculte murmurul tihnit al apelor curgând în albiile săpate de atâta vreme încât prinse a se întreba dacă numele râurilor aparțineau apelor sau albiilor.
La căderea întunericului îşi scoase săgeata din picior, îşi sfâşie cămaşa şi se bandajă cât putu de bine, după care se cuibări într-un colț al turnului şi adormi istovit. În noaptea care urmă acelei zile, sumedenie de vise întortocheate şi chinuitoare îi petrecură somnul, dar la trezire nu avea să îşi amintească nici o frântură din acestea.

***

La nord de Wakayama, pe coasta abruptă şi împădurită din dreptul insulei Awaji, Harunobu sorbea din când în când dintr-o sticlă prăfuită de shochu. În răgazurile în care nu bea, îşi privea mâinile minute în şir, uneori parcă numărându-şi degetele, alteori ca şi cum se mira de propriile sale mâini, de forma lor şi de însăşi existența lor.
La doar vreo sută de paşi mai jos de el ar fi trebuit să se vadă linia țărmului şi nesfârşita procesiune a valurilor lovindu-se pe rând de stâncile albicioase, dar un văl dens şi învolburat de ceață se adunase împrejurul uscatului, întinzându-se până departe, cât se putea vedea cu ochii.
Harunobu era peste poate de neliniştit, dar nu recentele întâlniri cu înverşunatul său adversar îl frământau. De altfel, cu toate că rana din coapsă îl încetinise destul de mult, ştia că era doar o problemă de timp până când Kagetora avea să îi ia urma şi să îl provoace din nou la luptă.
În toată călătoria sa, nici un om nu întâlnise. Nici în Osaka, nici în localitățile mai mici de pe drum. Prin satele de pescari de pe coastă, de obicei vii şi însuflețite, bătea acelaşi vânt sterp cu miros de moarte căruia îi ghicise suflul şi în Kyoto, unde nu avea să se mai întoarcă vreodată. În inima sa se închegase o deznădejde nimicitoare. Un următor duel l-ar fi surprins lipsit de voința de a se apăra, de a învinge. Cercetându-se astfel pe sine, îşi găsi temelia tuturor gândurilor şubredă şi alunecând pe nisipuri mişcătoare, înfrânt fără să fi purtat o bătălie, pustiu, zadarnic.
Tocmai de aceea, nici o tresărire nu avu când auzi frunzele foşnind sub paşi înapoia sa. Kagetora, gândea, îi simțise prăbuşirea şi de acum nici nu se mai obosea să se furişeze.
— Ai şi ajuns? Nu credeam să te vindeci atât de repede.
— Nu credeam să te găsesc aici. Puteai fi trecut cu bine de Wakayama, ori chiar să te îmbarci spre Awaji, îi răspunse Kagetora.
— Am făcut mai multe popasuri, ca şi acum, după cum vezi.
— Văd că ai început să îți bei mințile. Dacă îți prieşte, ne luptăm mai târziu, după ce te trezeşti. Sabia o folosesc doar împotriva samurailor. Pentru un bețiv mi-ar trebui un ciomag sau o nuia lungă.
Harunobu pufni în râs.
— Nu te laşi, văd. Încerci să mă provoci. Asta mi-a plăcut mereu la tine, să ştii! Numai că între îndârjire neabătută şi încăpățânare prostească doar un pas este.
— Acum încerci să mă provoci tu? Vorbele unui bețiv nu mă pot jigni, doar îngrețoşa.
— Mai bine hai mai aproape, Kagetora, şi uită-te mai bine spre mare! Apoi să văd dacă nu vei vrea să împart sticla de shochu cu tine…
Văzându-şi rivalul într-atât de tulburat, Kagetora socoti că singura cale onorabilă era să amâne duelul, căci nu se cădea să atace un om beat căruia îi tremurau mâinile şi în ai cărui ochi se citea o scânteie a nebuniei. Cu prudență totuşi, se prefăcu a cerceta cu privirea pătura groasă şi parcă nesfârşită de negură ce se întindea începând de la țărm.
— E ceață pe mare. Nu e nimic neobişnuit în asta, spuse pe un ton rece şi sfidător.
— Sigur că nu, dar ascultă! Auzi cumva marea?
— Nu se aude nimic.
— Tocmai, Kagetora! De ce nu se aude marea? De ce nu se aude nici un val lovindu-se de țărm?
— Se poate să nu fie valuri astăzi…
Harunobu slobozi din plămâni un râs zgomotos şi vădit forțat, care se încheie într-o criză de tusă violentă, învinețindu-i chipul şi aruncându-l într-o rână. Kagetora îl privea uimit şi nu fără un oarecare dispreț.
După ce îşi reveni, sorbi încă o gură sănătoasă de shochu, se întoarse spre mai tânărul samurai şi îi zise, de data aceasta pe un glas blând, împăciuitor şi oarecum patern:
— Dragul meu Kagetora, nu este în lumea aceasta un asemenea lucru precum o mare fără valuri. Oricât s-ar încăpățâna apele dintr-un anume loc să rămână liniştite şi împăcate, altele de mai departe se vor răzvrăti şi le vor urni şi pe acestea, pentru a se amesteca unele cu altele. Marea nu cunoaşte pacea şi răgazul. De aceea te întreb din nou: de ce nu auzim nimic? Ei bine, dacă marea, cum ți-am mai zis, mereu se zbuciumă, dar la urechile noastre nu ajunge vreun sunet, singurul răspuns ar fi că marea nu e acolo jos. Tu pricepi, Kagetora?
Cuvintele lui Harunobu purtau cu ele vibrația discretă, totuşi atât de pregnantă, a fricii.
— Eşti nebun!
— Nebun?! Uită-te din nou! Ştii unde suntem? Pe drumul dintre Osaka şi Wakayama, pe un cap de uscat de unde se poate vedea Awaji. Acum uită-te şi spune: vezi cumva insula?
Kagetora scrută zarea şi se văzu nevoit să recunoască adevărul limpede:
— Nu se vede nicio insulă, dar asta nu înseamnă că…
— Oho! Nici nu bănuieşti ce cred eu că înseamnă şi te grăbeşti să îmi spui ce nu înseamnă? Te provoc, spune-mi ce nu înseamnă!
Nu putea spune că ceața cea densă înghițise cu totul insula Awaji şi că o ascunsese de ochii lor. Ceva molipsitor plutea în aer. Ori era mirosul de shochu ce transpira din suflarea lui Harunobu, ori briza molcomă adusese miesme necurate, dar în inima lui Kagetora începeau să îşi facă loc aceleaşi temeri mute care îl făceau pe Harunobu să se clatine. Simțind astfel o apropiere față de acesta, Kagetora se gândi că nu e deloc nepotrivit să îi facă o destăinuire:
— Ştii, când eram în Kyoto, lângă turnul To-ji, mi s-a părut că mi-a vorbit un cal.
— Nu ştiu, dar îmi pot închipui. La fel cum îmi pot închipui umbra turnului rotindu-se în jurul său şi un cârd de rațe cu labele însângerate umblând pe drumuri.
— Deci ştii…
Kagetora se aşeză lângă Harunobu şi acesta îi întinse sticla de shochu. Băură, pe rând, amândoi, cu înghițituri mici, să le ajungă, şi tăcură până când sticla rămase goală. Niciun cuvânt nu găsiră de cuviință să rostească, dar nici vântul nu se sinchisi să scuture măcar puțin crengile pinilor şi fagilor, iar foşnetul mării, spre groaza lor, tot nu se auzea. Harunobu rupse tăcerea:
— Când îți spuneam mai înainte despre valuri, despre mare, mă gândeam de fapt la altceva. Mă gândeam la noi doi şi la alții asemenea nouă.
— La războinici?
— Războinici? Eu nu sunt războinic, Kagetora, ci doar un om care uneori se războieşte cu alții. Dar nu despre asta e vorba. Mă gândeam la oameni, fie ei războinici sau nu, şi la neputința noastră de a trăi în pace.
— Şi la ce ne-ar trebui o asemenea pace?
— Eu nu întreb la ce ne trebuie, ci doar îți arăt că nu se poate. Oricare conflict, oricare i-ar fi deznodământul, nu rămâne niciodată cu adevărat încheiat. Chiar dacă nu se lasă loc pentru sămânța răzbunării, se vor găsi inimi în care să inspire fie invidie, fie admirație iar, dacă nu acestea, cel puțin va lăsa să se înțeleagă că se poate şi aşa. Tocmai de aceea, altfel nici nu se poate.
— Poate că nu se poate chiar pentru că nu e de niciun folos, cum îți spuneam, Harunobu.
— Aiurea, Kagetora! Tu nu ai fost dintotdeauna un războinic, chiar dacă ți-a plăcut să mânuieşti armele încă de copil. Ai devenit războinic doar după ce ai fost nevoit să mă înfrunți la Kawanakajima. Dacă nu dădeam curs ambiției mele, poate că şi în ziua de astăzi ți-ai fi exersat caligrafia şi ai fi scris versuri.
— Deşi, după cum spui chiar tu, din copilărie mi-a plăcut să mânuiesc armele. Aşadar, de unde această înclinație spre război? Poate nu ai de unde să ştii, dar pensula pentru caligrafie şi cuvintele din versuri se folosesc nu foarte diferit față de o sabie.
Harunobu se cufundă în tăcere, privind în gol, fără să clipească. Jos, la capătul povârnişului ce cobora tot mai abrupt, pătura groasă de ceață se răsucea în rotocoale largi şi valuri repezi şi piezişe. Ostenitele sale urechi încă se mai străduiau să prindă măcar o părere din amintirea obişnuitului zbucium la mării, dar fără vreo nădejde.
Trecu aşa o vreme greu de măsurat, până când Kagetora, amorțit şi el de băutură, se opinti în capul oaselor.
— Ajunge pentru azi, Harunobu. Mă duc să îmi caut un culcuş cât de cât mulțumitor. Iar de mâine, după ce se risipesc aburii de shochu, te caut din nou şi încheiem socotelile pentru totdeauna. Din câte se vede, nu se va găsi nimeni nici să ne răzbune, nici să ne invidieze, nici să ne admire şi să îşi hrănească vreo ambiție însuflețită de pilda noastră. Aşa că poți fi pe pace în privința aceasta. Te las acum!
Încercând pe cât se putea să îşi strunească paşii nesiguri şi împleticiți, Kagetora se îndepărtă şi dispăru prin desişul pădurii, spre sud. Rămas singur, Harunobu apucă, răsucind-o şi scuturând-o în toate direcțiile, dar în zadar. Oftă adânc, jumătate a amar, jumătate a îmbărbătare, apoi se ridică şi el în picioare, clătinându-se destul de tare.
Ochi un arbore ce îşi încăpățânase rădăcinile aproape de marginea de jos a prăpastiei, cu toate că trunchiul şi ramurile sale vibrau domol deasupra negurilor albicioase, şi se lăsă cu grijă să alunece până la câțiva paşi deasupra acestuia. Dintr-un salt foarte abil se azvârli călare pe copac, lipindu-se de acesta în timp ce fibrele de sub scoarță se auzeau plesnind una câte una. Foarte încet, târându-se pe piept şi pe burtă, înaintă spre vârf, tot mai departe de uscat şi legănându-se într-un balans molcom deasupra vârtejurilor de ceață.
Cu orice preț trebuia să se convingă de un lucru, aşa că îşi dădu drumul de pe trunchiul arborelui, ținându-se doar cu mâinile de o creangă mai groasă. Privi în jos, căutând cu disperare să ghicească un licăr de apă. Drumul înapoi spre locul de tulbure tihnă unde băuse shochu cu Kagetora părea cu neputință de străbătut, aşa că închise ochii strâns şi îşi îngădui să cadă în gol, străpungând nepătrunsul învolburat al ceții.
În toate zilele care au urmat, degeaba l-a mai căutat Kagetora. Oricât se căznea să îi ia urma ca şi în atâtea alte dăți, nu se găsea vreo umbră, vreun miros ori vreo zgârietură în pământul cărărilor care să arate câtuşi de puțin că Harunobu ar fi trecut vreodată pe acolo. Cu timpul, aproape păru că începuse să îl uite şi nu rareori se găsea alergând cu sabia în mână după tot felul de cai vorbitori, sau aruncând săgeți după felurite umbre de păsări.
Asemenea întâmplări, ce se petreceau tot mai des, prinseră a-l istovi pe bietul Kagetora. În răgazuri încerca să doarmă cât se putea, dar şi această mângâiere îi fu luată. Uneori abia reuşea să ațipească spre miezul nopții şi, văzând cu ochii, soarele se avânta spre înaltul cerului, dogorind şi zădărnicindu-i somnul. Alteori adormea în nopți binevoitoare de vară şi se trezea dârdâind în mijlocul înghețului, înconjurat de nămeți.
Nu a trecut mult şi caii cei vorbitori şi toate nălucile începură să îl întărâte şi în vise, devenite tot mai alambicate şi mai țipător colorate, iar din pricina aceasta nefericitul Kagetora se trezea mai obosit decât la culcare, până când renunță la somn cu totul.
Sărmanul Kagetora sfârşi stors de vlagă, târându-şi trupul dureros de obosit pe drumuri şi pe coclauri. Ochii, la început înroşiți şi foarte umezi, ajunseră tot mai uscați şi mai arşi de lumina celor văzute şi nevăzute, până când într-o zi îşi închise pleoapele grele pentru ultima dată peste orbenia ce se abătuse fără milă peste el.
În urechi îi mai suna doar un țiuit înnebunitor. Când se oprea țiuitul, i se părea că aude amintirea valurilor mării lovindu-se de țărm, aşa cum îi povestise Harunobu despre care el uitase. Din învârtoşarea muşchilor căliți rămase treptat doar un tremurat şovăielnic, apoi rare şi palide zvâcniri.
Când nici de acestea nu mai era în stare, trupul obosit al lui Kagetora rămase neclintit în iarbă, cu nimic deosebit față de un hoit. Tot ce îşi mai dorea era să găsească prilej de odihnă însă, chiar şi în nemişcarea brațelor şi a picioarelor, visele cele nărăvaşe şi sălbatice nu conteniră niciodată, zdrobindu-i mintea gând cu gând, amintire cu amintire, până când nu se mai putu gândi nici măcar la el însuşi, cotropit de cai vorbitori şi de un bivol alb, ce alerga sălbatic şi nestrunit.
Dar nici atunci nu i se îngădui să moară.