Consiliul
Județean Cluj
l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate
l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate
cum sunt
iar el mi-a arătat o casă
casa avea un perete căzut
vedeam luna prin spărtură
luna a întors privirea spre mine
și mi-a spus
l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate
cum sunt
iar el mi-a aratat o casă
casa avea un perete căzut
înăuntru erai tu
de-am înțelege numai
că nu avem nimic
nu știm
nici să emitem ipoteze
atât de proaspătă
de străină
de îndepărtată este
ziua de azi
nu voi mai fi
niciodată ce am fost
jumătate ieșită din amnezie
ascult
glasul tău apare dispare
în frânturi
un cap de mort dezgropat de ploaie
privește lumea
cu ochii larg deschiși
în alt cer
mai presus de sinceritate
deasupra ei
pe nervul fin al pielii
țopăie altă nevoie
și țipă așa de tare în duet
cu nevoia vieții
încât
glasul meu rămâne sfios
abia se aude
zumzetul vieții
ca zgomot de fond ne ține în picioare
ne ține proști
niciunul dintre noi nu se va spăla de viciul fericirii
nu va fugi în pustie
să își audă demonii
poftele orgoliile
desprinzându-și dintre toate vocile
pe cea care îi vorbește despre vocație
niciunul nu vrea sa riște puținul
măruntul
cuminecătura
într-o zi
o instanță necunoscută
puternică
va face un semn și va striga
cu gura ta
deschide ochii trezește-te
a venit vremea morții
în fiecare noapte
scot un copac din uter
mă încurc în rădăcinile lui
mai noduroase
mai grele ca anii unui măslin
apoi îl duc în spate până la fereastră
îi dau drumul și aștept
nu îl aud căzând
nu îl văd pe cimentul trotuarului
în fiecare noapte
scot un copac din uter
în locul rămas gol
îmi așez fruntea
trupul meu alunecat într-o apă
dus în adânc
așa cum amintirile scufundate în fântână
ochii plâng
trupul meu este aici și nu doarme
dar pe nervurile lui trec
oameni înserați la plecare
și mă alung
departe se duc și se văd de aproape
doar umbre de câini
lângă ei speriat
trupul meu mănâncă uitare
pâinea de ieri
pașii mei plâng
prin orașul pustiu
trec făpturi de plastic
vântul găurește asfaltul
înainte să fie rostit
rostogolită
stronțiu în bile mici
lumina este aceeași
nu mă vede nimeni
oricât aș striga
despre mine femeie
va vorbi fragilitatea
poate osteoporoza
poate parfumul impregnat
de prea multă folosință
parfumul tău
dragostea care pare zi de zi
o simplă
banală obișnuință
întinși pe frunze ude
acoperim spaima trupurilor
cu respirații fierbinți
pielea luminiscentă s-a îmbrobonat
biciuită de stropi
pare iar tânără
la mijloc ascundem căldura
să ținem vie făptura ei nouă
aerul cald de jur împrejur
inima trează să bată
să bată seara concavă
în care ne-am adăpostit
cu un instinct de care uitasem
ne pleznește cu furie
se răzbună
cu ochii ei vineți ne scanează
ne arată unul altuia urâțenia spectrală
a trupului bătrân
dar noi deschidem ochii
și ținem între noi
făptura concesivă a dragostei
izgonite din visul acestui secol plastifiat
la marginea pădurii
pe ramuri verzi și reci
ne-am așezat un cântec vechi
auzit în gura pământului
în grădină
merele putrezesc
în iarba maronie
când calc vreunul
simt zeama lipicioasă
sare pe glezne
împrăștie miresme
o scârbă nereținută mă blochează
ce urâte sunt trecerile
dintr-o lume în alta
noi nu ne vedem cu adevărat
unul pe altul
și nici nu ne auzim bine
întelegem puțin din ce spune fiecare
dezvățați
sub cuvinte să mai adăpostim
un strigătâ
învățați să aspirăm spre obiective
acest mecanism sinistru
de tortură
al inchiziției contemporane
bărbatul plânge
dar lumea se miră
și nimeni nu va răspunde
nici el
nici prietenii lui
nici femeia care îl iubește
nici copilul care nu îl înțelege
bărbatul trece cu pasul mare
peste toate lumile din mintea lui
și de aievea
peste toate lumile construite
programate organizate
peste orice fel de lume care țipă
înjură varsă gunoi strigă și urlă
el merge înainte
și nu va spune nimănui
nu va povesti despre frica măcelărească
puhavă
care îl aleargă