Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

La aniversare: România și oamenii săi din lume

La aniversare: România și oamenii săi din lume

Prin acest interviu deschidem un nou proiect al rubricii Social din Tribuna, un proiect care se vrea a fi cât mai amplu, inițiat în anul în care țara noastră își serbează primul veac de existență. Călătorind destul de mult în ultimii ani, interacționând cu mulți români stabiliți în străinătate, în special cu români care se ocupă de cultură acolo, în țările lor de adopție, am înțeles (ceea ce am afirmat și cu alte prilejuri) că România, acum, nu se mai situează doar între granițele trasate în urmă cu o sută de ani. Pentru că România sunt și ei, cei din Italia, Grecia, Spania, Canada sau America. Identitățile intervievaților mei vor fi dezvăluite doar în măsura în care ei vor solicita acest lucru. Fiind vorba de interviuri sociologice, mă interesează să aflu, ca răspunsuri la întrebările mele, în special motivele pentru care ei au părăsit România, felul în care au reușit să se integreze în străinătate, imaginea țării noastre văzută prin prisma experiențelor acumulate, etc. În concluzie, un tablou la scară mărită, un puzzle pe care vreau să-l compun, atât cât îmi va sta în putință, piesă cu piesă, și al cărui imagine finală va fi România prin oamenii săi risipiți în lume.
Interviul care deschide seria a fost realizat la distanță, prin corespondență electronică.

„Nu cred că mă voi întoarce vreodată în România, casa mea este în Italia, sau, mai bine zis, casa mea este lumea întreagă”
Cristina, 51 de ani, Italia
— Unde locuiți, mai exact, în prezent, la ce vârstă ați plecat din România și de ce?
— Locuiesc la Padova, în Italia, și sunt președinta și fondatoarea Associazione interculturale „L’Albero dei desideri” (Asociația interculturala „Copacul dorințelor”). Am plecat din Romania în 1990, la vârsta de 23 de ani. Îmi doream foarte mult să cunosc libertatea, ceea ce în România, atunci, încă nu era posibil. Mi-am dorit să călătoresc, să cunosc alte popoare, alte limbi, alte culturi, într-un cuvânt voiam să-mi pot exprima liber opiniile, fără frica de Securitate (atât de pregnantă înainte de 1990). Și îmi doream, de asemenea, o deschidere culturală în modul meu de viață, fără să-mi fie impuse de către societate reguli pe care nu le aprobam.
— Care era situația dvs. în țară atunci când ați plecat și ce perspective ați fi avut dacă ați fi rămas acasă?
— Așa cum spuneam, aveam 23 de ani, trăiam împreună cu familia mea, o mamă anafectivă (educatoare la un orfelinat) și un tată violent (contabil), o familie autoritară care nu ținea cont de talentele mele. Eu scriam poezii, la 16 ani începusem să frecventez Cenaclul Junimea, mergeam în fiecare săptămână la teatru și la Filarmonică. Tatăl meu visa ca eu să devin inginer, iar mama își dorea să fiu profesoară de engleză. Eu nu-mi doream nici una nici alta! Tot ce voiam era să scriu poezii, să cunosc dragostea și libertatea, împreună nu separate, să devin o artistă, așa cum erau prietenii pe care îi frecventam, nu doar cei de la cenaclu, dar și mulți pictori, sculptori, actori, muzicieni. Am o soră mai mare decât mine cu 11 ani, a plecat în Spania împreună cu soțul ei și cu copilul lor de șase ani exact cu o săptămână înainte de plecarea mea. Ce perspective aș fi avut în România? Nu știu. Din păcate nu am apucat să studiez la Universitate, eram prea confuză pe vremea aceea, și nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi rămas. Eram săracă și visătoare, ingenuă, cred că aș fi scris, nu știu ce fel de muncă aș fi putut face.
— Cum a fost călătoria? Povestiți pe scurt obstacolele, sau, dimpotrivă, șansele pe care le-ați avut pe drum.
— Am plecat pe 9 aprilie 1990. Aveam o viză de turism de o lună de zile, iar prietenul meu, Florin, avea viză pentru o lună mai târziu decât mine, deci nu putea intra în Italia odată cu mine. M-a condus cu mașina până la granița de la Trieste. Acolo m-a lăsat sa fac autostopul. După câteva ore un domn s-a oferit să mă ducă la Padova, acolo unde voiam să ajung. Căutam un medic din Târgu Frumos, care venise la Iași cu ajutoare pentru copii după Revoluție. Nu-l cunoșteam, văzusem doar numele lui într-un ziar. M-am gândit că poate ar fi vrut să mă ajute. Mă înșelam!
— Cum ați reușit să vă integrați în țara de adopție, ce probleme ați întâmpinat în acest sens? Cunoșteați limba țării în care locuiți dinainte, dacă nu, cât de greu v-a fost să v-o însușiți?
— A fost foarte grea integrarea mea, lumea era extrem de închisă, oamenii preferau să frecventeze aceiași prieteni, nu deschideau brațele pentru o necunoscută. Nu știam dinainte limba italiană, dar am învățat-o foarte ușor, în șase luni am reușit să o învăț destul de bine. Citeam mult, asta m-a ajutat. Eu am început să lucrez a doua zi după ce am ajuns, și asta m-a ajutat enorm.
— Care erau meseriile în care se găseau repede și ușor locuri de muncă, atunci când ați ajuns dvs. în Italia. Unde ați reușit să vă angajați?
— În anii ‘90 era de muncă în Italia, nu ca acum. Primul meu serviciu a fost într-o pizzerie, am lucrat ca barman, nu-mi plăcea deloc dar aveam nevoie de bani. Am făcut multe munci pe care le-am urât până când am devenit profesoară de biodans, nu aveam încotro, eram singură și aveam o mare responsabilitate față de mine.
— Societatea în care trăiți acum v-a acceptat ușor, cât de diferită este ea comparativ cu societatea românească din care ați plecat?
— Societatea italiană este împărțită în Sud și Nord, în sud sunt foarte ospitalieri, în nord foarte reci și închiși. Eu locuiesc în nord. Prima diferență: în România cunoșteam lume mult mai cultă, italienii, mă refer la categoria medie, sunt foarte ignoranți, nu au o cultura clasică și nu au obiceiuri de tip cultural. Apoi, lucrul cel mai crunt, este egoismul și felul lor de a fi competitivi, caracteristici date de un sistem capitalist. Românii aveau un fel de a fi „cooperativ”, în perioada în care am trăit eu acolo, dacă nu se ajutau reciproc, nu reușeau să supraviețuiască. În Italia, m-am simțit acceptată, la început, doar la nivel superficial. Mi-a trebuit mult timp ca să-mi fac prieteni, și tocmai când am considerat că sunt relații solide, unele de zece ani, la un moment de nevoie m-au părăsit toți.
— Ce v-a dăruit țara de adopție și n-ați fi putut obține acasă și ce anume vă lipsește din România (dacă simțiți că vă lipsește ceva)?
— Italia mi-a dăruit posibilitatea de a cunoaște și de a călători (am făcut călătorii în Spania, Croația, Marea Britanie, India, Tunisia, Franța, Grecia, Austria și, de asemenea, în întreaga Italie). Am cunoscut biodansul și am devenit profesoară (biodansul este un dans terapeutic, care prin muzică, mișcare și exprimarea emoțiilor, lucrează pe planul afectiv-relațional, pentru ca persoana să-și dezvolte, în mod armonios, potențialitățile de vitalitate, afectivitate, sexualitate, creativitate și transcendență). Am lucrat cu adulții, cu bătrânii, cu copiii de la grădiniță și de la școala elementară.
În Italia am cunoscut și practicat meditația Vipassana, ceea ce m-a ajutat să-mi dezvolt capacitatea de a mă asculta pe mine însămi, de a-mi calma mintea și de a lăsa ca din lăuntrul meu să izvorască noi intuiții, noi direcții, o viață mai autentică și mai frumoasă.
Ce-mi lipsește din România? Ritmul lent al Iașului, oamenii simpli și buni la suflet, viața boemă pe care o duceam în adolescența mea.
— În momentul de față, ce vă considerați a fi mai mult: româncă sau italiancă?
— În momentul de față mă consider italiancă de origine română, chiar dacă încă nu am cerut cetățenia italiană.
— Societatea în care trăiți acum este deschisă pentru imigranți? Cum sunt ei priviți de către populația majoritară?
— Italia a devenit o țară rasistă, nu era așa acum 30 de ani. Italienii sunt mai rasiști cu negrii și arabii, mai puțin cu celelalte popoare. Din păcate nu există o politică de integrare a străinilor, se fac puține proiecte interculturale în școli, și nici în cadrul muncii străinii nu au aceleași oportunități ca italienii. Străinii fac muncile pe care nu vor să le facă italienii. Există o foarte mare exploatare a străinilor, de obicei sunt plătiți mai puțin decât italienii. Sunt, bineînțeles, și excepții. Ziarele și televiziunile dau numai știri negative în ceea ce privește străinii, și asta facilitează o mentalitate închisă față de ei. Sunt priviți ca cei care le fură lor munca, chiar dacă nu este așa. Străinii contribuie, anual, cu un plus la venitul național de 9 miliarde de euro, față de 3 miliarde cât costă primirea refugiaților pe an.
— Dacă acum, privind în trecut, ați putea schimba ceva din ceea ce ați trăit, ce anume ați schimba și de ce?
— Dacă aș putea da lucrurile înapoi, aș studia Litere, să pot deveni un om care scrie și care-și câștigă pâinea de toate zilele scriind.
— În Italia trăiesc mulți români. Cum sunt relațiile dintre ei? Se constituie într-o minoritate unită, se ajută între ei, sau, din contră, sunt dezbinați?
— Chiar dacă la Padova trăiesc 8.000 de români, eu nu am relații cu ei. Nu am avut posibilitatea de a-i cunoaște, poate și pentru că eu nu frecventez biserica. Există o asociație a românilor, dar sinceră să fiu nu îmi place președinta acestei asociații, așa că nu frecventez acel loc. Am doar două prietene românce, dar nu ne vedem foarte des. Prin urmare, nu am idee dacă românii se ajută între ei sau nu.
— Ce profesii au prietenele dumneavoastră românce?
— Una este liber-profesionistă, operator financiar, și este și președinta unei asociații care se ocupă de integrarea refugiaților, cărora le oferă cursuri de informatică și de italiană. Cealaltă este psiholog și lucrează la o asociație care se ocupa de cooperare internațională în Africa și Asia.
— În România statul acordă ajutoare sociale, în bani, pentru persoanele singure sau familiile aflate în imposibilitatea de a se întreține, mai exact celor fără venituri, pentru o perioadă nelimitată de timp Aveți cunoștință cum funcționează protecția socială în Italia, dacă există similitudini?
— Din păcate doar Italia și Grecia, din toată Comunitatea europeană, nu au un sistem de ajutor social, mai bine zis există, dar este la discreția unui asistent social, ceea ce umilește mult persoana care se găsește într-o stare de dificultate financiară. Deci, nu este un drept de a fi ajutat, și Primăria o face doar dacă ești într-o situație extrem de gravă. Dacă ești doar sărac nu te ajută, trebuie să fii foarte, foarte sărac. Și, oricum ești ajutat pe termen limitat, în limita a 1.500 de euro pe an, nu mai mult.
— Când ați fost ultima dată în România și cum ați găsit țara atunci, ce schimbări ați remarcat (în bine sau în rău)?
— Ultima oară când am fost în România era în anul 2015. Mi-a plăcut Iașul, curat, străzile reparate, plin de flori și de bănci unde te puteai așeza (și unde am văzut tineri care ședeau să citească o carte, sau tineri cu chitara, ceea ce în Italia nu vezi pe străzi), un ritm al vieții lent. Noaptea străzile erau luminate,cu lume veselă, foarte mulți tineri (Italia este țara cu populația cea mai îmbătrânită din Europa), servicii de calitate în restaurante și baruri. Nu mi-am putut da seama de alte schimbări, am stat doar două săptămâni.
— Urmăriți realitățile socio-politice din România, sunteți interesată de scrutinele electorale de aici?
— Nu urmăresc situația politică din România.
— Vă gândiți să vă întoarceți, la un moment dat, în țară?
— M-am întors după 18 ani petrecuți în Italia, în perioada 2008 – 2009, pentru 10 luni. A fost îngrozitor! Mă simțeam o italiancă în exil, mă simțeam o străină în propriul oraș natal. Pierdusem vechii prieteni (mulți erau plecați în alte țări), iar prieteni noi nu am reușit să-mi fac. Nu mai eram obișnuită să vorbesc în limba română,
mi-au trebuit cam trei luni ca să revin la un vocabular decent. În orice caz continuam să scriu jurnalul meu în limba italiană. Nu cred că mă voi întoarce vreodată în România, casa mea este în Italia, sau, mai bine zis, casa mea este lumea întreagă.
— Ce înseamnă, în acest moment, Italia pentru dvs.?
— Italia înseamnă casa mea, chiar dacă nu mai iubesc țara asta ca la început. Acum este un climat xenofob, prea multe persoane sunt rasiste și se respiră un aer închis, bolnav.
— Dar România?
— În România sunt rădăcinile mele, acolo am învățat grija și sensibilitatea față de ceilalți, acolo am iubit pentru prima oară, acolo am suferit pentru prima oară, acolo s-au născut poeziile mele. Este țara unde am avut posibilitatea de a experimenta frăția, sentimentul acela de omenie care mă făcea să împart ceea ce aveam cu ceilalți. Un bagaj uman care mi-a fost foarte folositor în a-mi dezvolta o etică socială.
— Cât de des vorbiți românește și unde?
— Vorbesc rar românește, o fac doar cu mama și sora mea.
— În ce limbă scrieți acum cel mai frecvent?
— Scriu în limba italiană de 28 de ani, de când sunt aici (după circa șase luni de când am ajuns in Italia).
— În 2018 România își serbează Centenarul. Se împlinesc o sută de ani de când provinciile românești s-au unit într-un singur stat independent. Ce considerați că ar trebui să facă românii (din țară dar și din diaspora), pentru a celebra evenimentul?
— Cred că ar trebui să celebreze diversitatea și unirea. Un dialog intercultural prin muzică, teatru, prezentări de carte, conferințe, demonstrații de dans, expoziții de pictură. Cred că arta este cel mai rafinat canal de dialog, pentru că atinge un teren interior curat, neafectat de tradiții sau de scheme rigide de gândire.

Padova, 23 august 2018

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg