Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

La ce ar folosi sociologia?

Deși „provocator”, cum suna îmbietoarea recomandare a profesorului Z. Rostas, prefațatorul opului, deși n-a trecut neobservat, volumul Sociologi în comunism (Editura Tritonic, 2021), îngrijit de Sorin Mitulescu (în chip de coordonator), n-a trezit ecoul pe care l-ar fi binemeritat. Sociolog, desigur, chiar șef de promoție (1975), Sorin Mitulescu a avut inspirația de a recolta, la aproape cinci decenii de la absolvire, mărturii de la foștii săi colegi, adunând 24 eseuri (texte-amintire) și 11 interviuri privind primii lor pași într-o profesie, în acei ani, „fără statut”! Au răspuns la această provocare „mai mult decât binevenită” și trei dintre foștii dascăli, „părtași la o restituire istorică”, vorba profesorului Ioan Drăgan (Mitulescu 2021 : 233). Firește, nu e vorba despre o carte omagială, ci despre destinul unei / unor generații de absolvenți (ca experiență colectivă), slalomând, printre speranțe și deziluzii, în „nebuloasa profesiei” (Mitulescu 2021 : 15), cheltuindu-se într-un dramatic efort de adaptare, confruntați cu un mediu instituțional angajator nepregătit. Sunt documente de istorie orală, de memorialistică și eseistică închegând, prin relatările sociologilor-practicieni, o istorie a profesiei de sociolog în zisa „perioadă comunistă”. Dar a fost, la noi, am putea obiecta, o perioadă comunistă?
Abandonăm o posibilă discuție (oțioasă) pe această temă, blocându-ne în interminabilele dispute terminologice, pentru a (ne) reaminti de anii entuziaști ai renașterii instituționale a Sociologiei, prima serie pornind la drum în 1966, odată cu înființarea Secției de sociologie (la Facultatea de filosofie, Universitatea din București). O misiune de pionierat, de larg ecou social, poate prea grăbită, poate chiar „nechibzuită” (zicea profesorul Rostas), odată cu anii renașterii naționale (desovietizare, cultivarea ethosului național), legitimând noua putere prin instalarea, la conducerea PMR, a tânărului N. Ceaușescu (martie 1965). Cândva „știință imperialistă”, sociologia a fost reabilitată (alături de cibernetică și genetică) iar meritele lui Miron Constantinescu, înalt demnitar politic, reabilitat, la rându-i, sunt de netăgăduit. Chiar dacă sunt voci care, respingând „mitologia reabilitării”, îi contestă meritele. Să nu uităm că sociologia a fost repusă în drepturi printr-o decizie / reabilitare politică. Iar Miron Constantinescu a fost un intelectual, un sociolog autentic (marxist) și un activist devotat, nota Vladimir Tismăneanu. Temut, orgolios, vanitos, cu un destin tragic, Miron Constantinescu (1917-1974) a fost pedepsit pentru „fracționism” (1957) și alte gesturi iconoclaste în era hurșciovistă, deși, ulterior, „și-a interzis îndoielile”, neavând stofă de eretic (Tismăneanu 2015 : 75). Volumul lui Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu: o biografie (Humanitas, 2015), aduce probe concludente, pe placul politologului Vladimir Tismăneanu, văzând în Miron Constantinescu un posibil marxist critic. Totuși, să nu uităm că același, purtând o trainică dușmănie față de Eliade, făcând front comun – în pofida divergențelor – cu „rinocerii staliniști”, s-a opus reintegrării istoricului religiilor în cultura română. Cel care a spart blocada impusă de vechea stângă a fost tânărul și bătăiosul poet Adrian Păunescu, publicând în Contemporanul (martie, 1972) un faimos interviu (amputat).* Iar dispariția fostului ministru al Învățământului (1974) anunța cumva anii vitregi care au urmat, chiar dacă Sociologia nu mai putea fi desființată, precum în 1948. Drumul ei sinuos, „mersul non-linear”, reflexele de obediență față de comandamentele ideologice ale momentului (după Tezele din 1971), dar și „tactica românească de conturnare a dispozițiilor oficiale”, cum observase profesorul I. Drăgan i-au asigurat supraviețuirea și după anul fatidic (1977). Doar că o întrebare grea, la nivelul organelor de stat și de partid, nu mai putea fi evitată, își amintește faimosul profesor H.H. Stahl: la ce folosesc sociologii?
Evident, întrebarea trebuia demult pusă, înainte ca zecile de absolvenți (generația redivivus) să fie împrăștiate prin țară, clamând doar euforic nevoia de sociologie. Inserția lor profesională, dincolo de „aură”, a fost – în majoritatea cazurilor – cu mari probleme, forurile de resort nefiind sensibilizate și familiarizate, cu excepția mediului academic. Era vorba, în fond, de o profesie „fluidă”, nedefinită, în cel mai bun caz tolerată, recunoștea I. Drăgan, neinclusă în nomenclatorul oficial (Mitulescu 2021 : 280). Nici practica sociologică, făcută cu responsabilitate, nici suportul științific (în melanjul gustism / marxism) nu puteau atenua aceste disfuncții ivite în viața profesioniștilor ei, reprezentând, paradoxal, o disciplină care, ca „știință a societății”, a realităților și faptelor sociale avea taman misia de a corecta disfuncțiile societale! La care adăugăm lipsa de solidaritate, sociologii fiind departe de a se constitui într-un grup profesional coeziv, vizibil în câmpul socio-cultural. Comparabil, ar fi fost de dorit, cu cel al scriitorimii, observa tot profesorul I. Drăgan, acționând ca o „contra-putere simbolică difuză” (Mitulescu 2021 : 286). Dimpotrivă, prin descalificare, reprofesionalizare și reconvertire, foștii absolvenți au părăsit disciplina, o soartă mai bună având doar cei angajați în cercetare. Dar studiile lor, câte au fost, deranjând prin „încărcătura critică” (cf. Sorin Mitulescu) nu puteau fi pe placul birocrației administrative; după cum, greu de înțeles, rămâne și neimplicarea lor în răsturnarea istorică din decembrie ’89. Răsturnare care a condus și la reînvierea Sociologiei, profesiune, în sfârșit, recunoscută, devenind liberală.
*
Încât, o altă întrebare ne dă ghes în lumea de azi, învălmășită, interconectată, cotropită de igrasioasa corectitudine politică: folositoare, indiscutabil, sociologia e oare folosită? Suspectată că ar fi o ştiinţă „eteroclită”, sociologia, observăm, nu suportă „domnia paradigmei unice”, precum ştiinţele „normale” – constata, deloc îngrijorat, R. Boudon. Şi, pe bună dreptate, sociologul francez se întreba: „există oare tot atâtea paradigme sociologice câte ţări în care s-a implantat această disciplină?” (Boudon 1997 : 10). Neîndoielnic, sursa diversităţii e dată de contextele naţionale; şi nu se pune problema de a regreta diversitatea, visând la o „unitate liniştitoare”, girând o omogenizare imposibilă. După cum, dincolo de un ansamblu de principii (larg împărtăşite, asigurând instituţionalizarea / standardizarea disciplinei), existenţa divergenţelor, a tradiţiilor eterogene şi a problemelor specifice (tematizate) fac improbabilă instaurarea unei paradigme comune. În primul rând fiindcă sociologia, aşa cum se prezintă azi, este încă în faza pre-paradigmatică, reamintea C. Zamfir. Apoi, să nu uităm, caracterul ei aplicativ, de utilitate socială, conduce, fatalmente, la rezolvări localiste, îndatorate unor contexte care nu suportă un tratament euforic-globalizant. Şi nici nu putem spera că interpretările oferite s-ar fi eliberat întrutotul de orice pasiuni / presiuni ideologice. Cum sociologia nu se vrea un studiu etic, ci doreşte să afle ceea ce este, cum ideile sociologice devin un produs social şi se cer evaluate dintr-o dublă perspectivă (a relevanţei ştiinţifice, dar şi a celei sociale), cum dorinţa de a reforma societatea încurajează explozia tematică (pe liniamentul descriptiv-explicativ, dar şi a inovaţiei sociale), pluralitatea demersurilor complementare e de înţeles. Ele, inevitabil, se plachează pe o societate anume, nu oferă soluţii general-valabile, livrate de un omnipotent sociolog-magician. Ca strategii explicative, structurile gândirii sociologice coagulează sistemic-concurenţial, fără putinţa de a propune o unică paradigmă şi, regretabil, fără a comunica. Mai mult, deşi „aliat natural”, oferind o consiliere calificată, de largă adresabilitate, utilă factorilor decizionali, sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a dispărut ca obiect al construcţiei sociale” în anii tulburi ai tranziţiei post-comuniste (Zamfir 2009 : 144). Dar disciplina, cu trena de insatisfacţii, iluzii şi proiecte, pendulând între entuziasm şi dezamăgire, rămâne o parte a conştiinţei colective, fiind expresia scientificizată a unei societăţi, în pofida „golului de interes”; şi, implicit, a „golului de expertiză”. Oricum, sociologia face saltul de la acumularea informaţiilor (prin studii sociografice) la înţelegerea lor, aspirând la o perspectivă integratoare, reflexivă, capabilă de a produce „definiţii adecvate ale realităţii”. Această lectură interogativă, în conflict, deseori, cu simţul comun (acea cunoaştere tacită / sociologie implicită) aparţine unui „ochi disciplinat”, lărgind orizontul înţelegerii, dorindu-se un proiect de raţionalizare, nutrit de o disciplină „clarificatoare” (Bauman 2008 : 235), în ofensivă, desigur, în condiţiile societăţii mediatice (ca nou concept sociologic). Suportând, aşadar, „tăvălugul” globalizării, ca proiect şi proces. În pofida asimetriilor şi a fragmentarizării, a insulelor de prosperitate şi a sărăciei endemice, a agitaţiei entropice şi a relativismului cultural, sub spectrul – hidos – al corectitudinii politice, lumea de azi, interconectată, este un uriaş angrenaj planetar. Evident, devine tot mai apăsător-anxioasă constatarea că globalizarea nu poate fi doar o provocare conceptuală. De regulă, preopinenţii comit o dublă eroare: reduc globalizarea la dimensiunea economică şi, replicând celor care consideră cultura globală ca omogenizată şi omniprezentă, consideră că fenomenul cultural este imun la tăvălugul globalizării.
Globalizarea rămâne, însă, o temă tulbure, culpabilă, iscând adversităţi şi reacţii alarmiste, percepută de unii drept o extindere a pieţei (internaţionalizare), fluturată ca sperietoare, aşadar. Pentru alţii, ea pare un proces natural şi, negreşit, o ispititoare modă intelectuală, trezind emotivitate şi generând partizanate acerbe. Chiar înţeleasă ca un „vulcan conceptual” (cum „circulă” în folclorul universitar), ea rămâne o gravă temă de reflecţie, fie în ipostaza de rău iminent, fie ca sursă de beneficii; oricum, „o realitate funcţională a postcapitalismului”, implacabilă, anulând putinţa de a ne sustrage unui proces „în marş”.
Să fie globalizarea un proces deja „confiscat”? Sau, mai degrabă, o tranziţie spre ceva nedefinit, propunând un nou experiment (planetar, de astă dată), nestrăin de utopism, câtă vreme societatea globală ar trebui definită, în numele eco-eficienţei, pe măsura maturizării proiectului, ca model funcţional? Presupunând, fireşte, şi un control global. Această „inginerie globală” ar trebui să evite, spun vocile lucide, deviaţionismul anti-social (economicizarea), dar şi „mondializarea intereselor unei ţări”, în speţă americanizarea (dolarizarea), în ofensivă după prăbuşirea lumii bipolare. Or, „americanismul imanent” (în sensul monitorizării lumii) exercită o teribilă presiune, globalizarea fiind înţeleasă, astfel, ca un concept ideologic, manevrat politic-intrumental. Complexitatea lumii de azi (o lume din ce în ce mai mică), păienjenişul interconexiunilor şi interdependenţelor, internaţionalizarea schimburilor, metisajul cultural conduc la o proximitate globală. Sau la globalizarea satului (cum s-a spus), pornind de la celebra sintagmă lansată cândva de McLuhan, profeţind apariţia satului global.
Totuşi, globalizarea rămâne un subiect nebulos, nedefinit, ambiguu, difuz; tratat unidimensional, de regulă (economiceşte vorbind), fără a beneficia de o definiţie satisfăcătoare din unghi sociologic. Mai ales că, reamintim, globalul nu poate exista fără local. Iar viaţa lumilor locale (local life-worlds) pare primejduită de tăvălugul globalizării, pierzând stabilitatea şi siguranţa de altădată. Îndreptăţit, se invocă glocalismul (sub deviza „a gândi global / a acţiona local”), dar şi nivelul de globalizare al diferitelor zone din asimetrica noastră lume. Încât, pornind de la aceste premise, efortul de a regândi conceptele în discuţie se anunţă anevoios şi imperios.
Această extensie globală conduce, inevitabil, la o accelarată dis-locare. Lumea e un întreg, conexitatea şi complexitatea epocii obligă la promovarea valorilor consensuale, pe de o parte; privind, însă, din celălalt unghi, universalismul – ca proiect cultural şi politic – are ca efect suprimarea diferenţelor, stârnind neîncredere şi, în consecinţă, reacţii potrivnice, apărând localismul. Tema globalizării (concept, fenomen, proces, ideologie) preocupă intens şi atentează la supremaţia statului-container (omogen, închis), expus eroziunii. Concept-umbrelă, globalizarea defineşte o evidenţă: prin „democratizarea tehnologiei” tele-planeta s-a „micşorat”, clamata ei unitate (conştientizată doar) devine o necesitate vitală în contextul noilor provocări.
Postglobalizarea (societatea postglobalizată, deja prefigurată, cu fervoare teoretizantă, în multe scrieri), dincolo de „deslimitarea obstacolelor” la circulaţia de bunuri şi persoane, ar consfinţi, cum presupune Fr. Fukuyama, tocmai globalizarea democraţiei. Unii se întreabă, din justificate „raţiuni factuale”, dacă există un dincolo pentru globalizare (ca „achiziţie istorică”, generând aversiuni şi, desigur, „costuri insuportabile”), convinşi că globalizarea ar fi reversibilă. Câteva erori, credem, comit cei ce reduc acest fenomen expansiv, în marş istoric, la dimensiunea lui economică, privind globalizarea doar ca „extindere la maximum a pieţei”. Reţelele informatice, tehnice, financiare, comunicaţionale şi civilizaţia totalizantă, cu ale sale efecte nivelatoare, conduc implacabil în această direcţie. Rezistenţa (necesară) rezidă în amprenta culturală, diferenţiatoare. Cultura reprezintă cartea de identitate a fiecărei naţiuni. Or, ideologii postmodernismului, sub stindardul corectitudinii politice, vor să amputeze conştiinţa naţională, uitând (voit şi vinovat) că globalul nu trebuie să sacrifice localul (naţionalul); adică bogăţia diversităţilor, acea armonie prismatică a lumii, în limbaj eminescian.
Conceptul de identitate, cândva stabil, pliat unui rol prestabilit, condamnat la fixitate, a devenit, în decor postmodern, fragil, în disoluţie, supus unei permanente reconstrucţii. Contestată virulent, identitatea se defineşte azi, la nivelul individului, ca fiind multiplă, concentrică, mobilă, autoreflexivă. Această recunoaştere priveşte, desigur, şi identităţile colective, zgomotos afirmate în postmodernitate sub flamura autonomiei (etnice, religioase, regionale) sau a ofensivelor politici de grup (feminism, homosexualism ş.a.). În acest context, regândirea identităţii devine o problemă presantă; de la individualismul identitar, clamându-şi dreptul de a-şi exprima diferenţa în condiţiile înţelegerii egalitare moderne şi a hipermasificării comportamentelor până la identificarea mimetică, sub pulsiunea consumului. În capitalismul de consum identitatea este un construct care ţine de „imagine, stil, înfăţişare”, propunând un eu mereu înnoit, atractiv, performant, prestigios, bucurându-se de succes, supus capriciilor modei şi îndoctrinării subtile, prin publicitate şi cultură populară. Evident, un rol major, poate decisiv, în construirea / deconstruirea şi perceperea identităţii revine culturii media, cea care azi destabilizează identitatea. Ca „mediu cultural înşelător”, cultura media este un „centru al imploziei identităţii” (Kellner 2001 : 278). Este limpede că fenomenul media reprezintă simptomul societăţii postmoderne. Dar asistăm, de fapt, la o schimbare de climat istoric, neuitând că în societatea mediatică, oferind cotidian bombardamentul „supraevenimenţialităţii”, triburile postmoderne sunt fragile comunităţi fragmentate; ele constituie reţele sociale, nicidecum reciprocităţi, fără putinţa de a închega o „a treia solidaritate”, după cea organică şi cea mecanică (v. M. Maffesoli, Le Temps des Tribus). În acest context, puţin prietenos, orice identitate (naţională) încearcă să se opună tăvălugului globalizării, rezistând prin cultură, salvând, însă, şi globalitatea (ca percepţie a a întregului şi a unui destin comun).
Cândva, D. Gusti, „inovator de paradigmă”, întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, o şcoală „asasinată” (cum va mărturisi, peste ani, H.H. Stahl), pleda convingător pentru sociologia naţiunii. Încrezător în personalitatea puternică a naţiunilor, marele sociolog român nota, în 1920, că naţiunea nu este o stare ci o mişcare, un ideal cultural de realizat, „o veşnică nostalgie de realizare maximală a ei însăşi”. Că este producătoare de cultură dar şi produsul acestei / acelei culturi (Gusti 1995 : 46). Categoric, pentru acei ani, modelul sociologiei naţiunii era „o performanţă europeană”, scria Ilie Bădescu. Doar că problema naţiunii, „o problemă pentru a cărei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneală”, despre care Gusti credea (la 1919) că s-a dat „o sentinţă definitivă” revine pe tapet. Ceea ce U. Beck denunţa a fi principiul naţionalismului metodologic, definind cultura comunităţilor naţionale ca unităţi de analiză, de un specifism ireductibil, devine acum, în contextul schimbărilor globale, cosmopolitism metodologic, cerând imperativ o „reîncadrare globală” (Vlăsceanu 2011 : 60). Adică, o „globalizare reflexivă”, pregătind configuraţia viitoare a lumii câtă vreme „containerul” naţional se vădeşte a fi, potrivit unor voci, inoperant. Altfel spus, susţine Ulrich Beck în The Cosmopolitan Vision (2004), „deznaţionalizarea” sociologiei este inevitabilă. Ceea ce obligă la o reconfigurare conceptuală şi problematică, topind pluralismul sociologic (teoretic, metodologic, geografic) într-o nouă sinteză. Au şi apărut, se ştie, manuale de sociologie globală, societatea comunităţilor locale a devenit o societate a reţelelor şi a interdependenţelor. Dacă sociologia clasică identifica societatea cu naţiunea, realitatea lumii globale, dilatând spaţiul prin deteritorializare, multiplicând reţelele, accentuând interdependenţele, penetrând comunităţile tradiţionale, nu refuză, credem, dreptul la existenţă al unei sociologii a naţiunii. Evident, în condiţii radical schimbate, pe traiectul local →naţional→regional→global, în care, observăm, disciplina acuză un dublu „handicap”: nu beneficiază de o paradigmă unică, universală şi nu se aplică pe o realitate socială fixă. Dimpotrivă, organismul social este în continuă prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în permanenţă construită şi deconstruită. Mai mult, producând informaţii sistematice, de consistenţă reflexivă, vizând raţionalizarea instrumentală şi valorică a vieţii sociale şi individuale, sociologia se şi analizează voluptuos pe sine; ea se vrea chiar, ca proces şi produs, conştiinţa de sine a societăţii, teoretic în divorţ cu sociologia spontană, proliferantă, implicită, a bunului-simţ, acea „raţionalitate eronată” (fallacious reasoning). Practic, e vorba, în felurite ocazii, de un concubinaj păgubos, compromiţător, prelungit în numele unei lăudabile aspiraţii: „mai multă cunoaştere sociologică”. Or, se ştie, dezvoltarea teoretică a sociologiei este cu „rupturi” de o cumulativitate limitată, concurenţială, în contextul unui mediu social dat, „construit”, dar şi în prefacere accelerată. Totuşi, să notăm că „polarizarea opţiunilor explicative” (fenomen prea vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui să refuze complementaritatea: globalizarea şi localizarea nu sunt două universuri separate (Vlăsceanu 2011 : 73). Încât, trăind în ceea ce s-a numit universul globalizării, principiul relaţional de tip conjunctiv (şi – şi), impus de logica postmodernă, devine aplicabil: fireşte, atrăgând atenţia asupra riscului suprageneralizărilor.
Din cele discutate până aici, rezultă, concluziv, că nu se pune problema abandonului, aruncând la coş sociologia naţională. Dar se impune, credem, o discuţie critică, onestă, asupra rolului şi rezultatelor ei, ca valoare „de piaţă”, conexă dinamicii sociale, scoţând „capul” în lume. Or, din start, trebuie să recunoaştem prezenţa modestă a sociologiei în peisajul autohton, încât acele „puncte critice” semnalate (Zamfir 2006 : 11) se confirmă, din păcate: parohialism, izolare comunicaţională („însingurare”), cumulativitate scăzută, „coagulare” întârziată, absenţa discuţiilor publice şi a unor exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producătorilor de maculatură”. La care am putea adăuga şi alte constatări. De pildă, că în câmpul sociologiei româneşti nu se „înfruntă” diverse şcoli, curente, orientări etc., că necesara competiţie publicistică e valorizată, mai degrabă, prin norme cantitativiste, că producţia sociologică românească e slab cunoscută, fără ecou (cu excepţiile de rigoare) în alte medii academice, că absolvenţii „aruncaţi pe piaţă”, dezorientaţi, nu acţionează convergent, „înrolaţi” unui front sociologic (Rotariu 2007 : 5-9). Am mai putea menţiona că, din păcate, deseori, aşa-zisele studii sociologice cad în sociografie, ignorând tematica macro, fără putinţa de a formula propoziţii valide, fără a accede la râvnita dublă relevanţă: epistemologică şi socială. Sociologia, ca „operator social”, ca ştiinţă socială aplicată, fiind – concomitent – disciplină, instituţie, profesie, vădeşte un potenţial de expertiză nefolosit. Este paradoxal că într-o vreme a reformărilor societale, tocmai sociologia, „eliberată” în urma seismului decembrist, trezind, în 1989, speranţe imense, descătuşate, întârzie a-şi aduce contribuţia majoră la construcţia socială. E drept, nici nu e prea solicitată deşi problemele care ne asaltează ar cere „ajutorul” sociologiei; relansată, racordată, deopotrivă, studiilor punctuale şi problemelor mari, are toate şansele de a fi „o ştiinţă credibilă”. Ajustându-se, din mers, noilor cadre de referinţă impuse de fenomenul globalizării la care, inevitabil, suntem părtaşi. Fiindcă, în pofida fragmentarismului postmodern, întreţinând relativismul cultural şi agitaţia entropică, lumea de azi, interconectată, a devenit un angrenaj planetar. Paradoxul e că mondializarea (mediată) la care asistăm, anunţată cu voioşie de cohorta analiştilor, „beneficiind” de o frenetică exploatare comercială nu iese din ceea ce John B. Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului”. Din păcate, responsabilitatea globală, conştiinţa acută a interdependenţelor se însoţesc cu „golirea etică” a vieţii publice, cu deşertificarea morală. Motiv de a crede că renaşterea gândirii critice e cu putinţă. Şi, neîndoielnic, presant-necesară, contribuţia sociologiei fiind decisivă. Cu obligaţia reînnoirii teoriilor sociologice, înţelegând că particularismul vs universalismul interferă, că ceea ce Robin Cohen şi Paul Kennedy numeau Global Sociology (2007), înseamnă, ca obiect de studiu, centrarea pe interdependenţele dintre local (comunitar), naţional şi global.
Bineînţeles, conştientizarea globalităţii, inevitabilă, tot mai acută într-o societate reflexivă, nu trebuie să vadă în global doar o exterioritate ameninţătoare; în fond, localul şi globalul nu se exclud. Mai mult, globalul pătrunde în spaţiul propriei noastre existenţe, devine parte a culturilor locale. Încât voci lucide văd în localism o strategie antreprenorială (aşa-numita „localizare globală”), pledând pentru o re-localizare în context global. Iar Roland Robertson (v. Globalization, 1992) propunea chiar o inspirată sinteză lexicală, impunând glocalizarea, recunoscând fatala întrepătrundere a celor două tendinţe „în conflict”. Transnaţionalizarea locului înseamnă un mediu cotidian modificat prin hibridare, biotopul naţional fiind penetrat şi ameninţat de numeroase fluxuri migratoare (produse, tehnologii, modele). Într-o lume în mişcare, a „culturilor itinerante”, a deznaţionalizării şi migraţiilor la scară planetară (devenind fenomen „natural”), globalismul este inevitabil. Reţelele informatice, tehnice, financiare, comunicaţionale şi civilizaţia totalizantă, cu ale sale efecte nivelatoare, conduc implacabil în această direcţie. Rezistenţa (necesară) rezidă în amprenta culturală, diferenţiatoare.
Procesul în curs, antrenând deznaţionalizarea, se răsfrânge şi asupra elitelor, foarte mobile în noua eră. Încât, pe bună dreptate, Mircea Maliţa se întreba: „Cum să produci elite, care să-ţi rămână fidele?”. Chestiunea fidelităţii elitelor preocupă dintr-o dublă perspectivă: întâi, a marilor migraţii, a circulaţiei (şi, implicit, a înstrăinării) la care obligă o epocă fluidă, avansând drept precept al postmodernităţii delocalizarea. Şi dacă „omul fără loc” defineşte acest interval temporal, n-ar trebui să uităm, în al doilea rând, că, în postmodernism, prin supremaţia colajului, identitatea culturală nu e „dată”. Ea e în necurmată facere şi pre-facere. Efortul de autoidentitate (self-identity) cheamă, în numele diferenţei, la o exaltare şi fragmentare a experienţei (personale), sedusă de hedonism. Această „reinventare” a identităţii, stimulată în perioada în care navetismul devenise un „al treilea mediu de viaţă”, s-a temperat. Mulţi sunt convinşi că noul localism câştigă teren în contextul escaladei violenţei şi insecurităţii, pe fundalul recesiunii. Brusc, au fost redescoperite valorile comunitare: familia, slujba la domiciliu, investiţiile în suburbii, atracţia oraşelor mici, relocalizarea, trecerea de la fast-food la slow-food etc. SUA dau, fireşte, tonul şi e de presupus că, în scurtă vreme, exemplul american va fi urmat. Într-un secol urban în care oraşele, remodelând mediul înconjurător, comprimă şi eliberează forţele creatoare ale umanităţii, problemele legate de identitate şi comunitate pun în discuţie, locurile care vor avea succes, întărind tocmai sentimentul apartenenţei. Acest ataşament vizează un sistem de credinţe, larg împărtăşit şi cultivarea unor valori morale comune. În fond, istoria cunoaşte numeroase exemple de decădere a focarelor urbane. Doar dacă rămân sacre, sigure şi active – afirmă ferm Joel Kotkin – ele pot împiedica declinul. Nesiguranţa modernităţii globale, condiţia de client universal, deteritorializarea experienţei, efectele alienante ale dislocării au pulverizat socialul organic. Viaţa locală e penetrată (evenimente, procese, relaţii) şi orizontul cultural în care ne mişcăm oferă, condiţional, cercuri concentrice de apartenenţă şi identitate, aspirând spre statutul de cetăţean global. Totuşi, chiar dacă locurile nu mai sunt suportul clar al identităţii noastre, precum în localismul premodern, există încă locuri antropologice (cum fericit le-a definit Marc Augé), prezervând identitatea şi memoria culturală. Chiar dacă, fatalmente, contextele locale suportă amprenta globalităţii şi orice invocat localism este, de fapt, glocalizat.
Cei care s-au aplecat asupra istoriei sociale a Sociologiei noastre au evidenţiat tocmai strânsa dependenţă de contextele sociale în prefacere, supuse dirijist meteorologiei politice. Ignorată lungă vreme, trimisă în „ilegalitate”, deturnată apologetic ori hrănită cu iluzii, sociologia urmează logica contextului societal global; încât producţia sociologică este, inevitabil, „profund contextuală” (Zamfir, Filipescu 2015 : 17-18). Dar placată, fatalmente, pe realităţile româneşti, chiar dacă tentativele dez-contextualizante sunt, şi ele, prezente, lăsând senzaţia unui „universalism gol”, cum s-a observat. Chestiunea rămâne controversată. Asistând, odată cu precipitatele schimbări globale, alterând specificitatea naţională şi erodând suveranitatea, la apariţia unei / unor Sociologii transnaţionale, unii sociologi cred că deznaţionalizarea Sociologiei se va produce „în mod sigur” (Vlăsceanu 2011 : 60); alte voci (Ilie Bădescu, în primul rând) afirmă tranşant că sociologia „ori va fi naţională, ori nu va fi”. Până la urmă, ecuația – urmând a fi ciclic dezlegată – privește relația putere (organele decizionale) / realitate (nefardată). Or, Sociologia, în meandrele „comunismului românesc”, între glaciațiuni și semiliberalizări, în capcana capriciilor reformiste și a reverențelor encomiastice, suporta supremația și ipocrizia ideologicului. Acum, fără proiect (la scară macro), supusă autocolonizării, suportă – prin insidioasa corectitudine politică – asaltul reideologizării. Ce fac sociologii?, ne întrebăm; ei, avertiza Alain Touraine, ar trebui „să se scoale devreme”…

 

 

Note
*) Vezi, pentru detalii, Liviu Bordaș, Mircea Eliade și contemporanii săi. Adrian Păunescu (I), în Viața Românească, nr. 9/2024, pp. 19-33.
Bauman (2008) : Zygmunt Bauman & Tim May, Gândirea sociologică, traducere: Mihai C. Udma, Editura Humanitas, Bucureşti.
Boudon (1997) : Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti.
Gusti (1995) : D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floare albastră, Bucureşti; ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ilie Bădescu.
Kellner (2001) : Douglas Kellner, Cultura media, traducere de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu. Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, Institutul European, Iaşi.
Mitulescu (2021) : Sorin Mitulescu (coordonator), Sociologi în comunism: Începuturile unei profesii fără statut, Editura Tritonic, București.
Rotariu (2007) : Traian Rotariu, Câteva gânduri despre sociologia noastră de azi şi despre slujitorii ei, în Sociologie Românească, vol. V, nr. 1/2007.
Tismăneanu (2015) : Vladimir Tismăneanu, Efigii ale unui coșmar istoric. Volum coordonat de Marius Stan, Editura Humanitas, București.
Vlăsceanu (2011) : Lazăr Vlăsceanu (coord.), Sociologie, Editura Polirom, Iaşi.
Zamfir (2009) : Cătălin Zamfir, O istorie subiectivă în sociologia românească din 1944 până în prezent, Editura Polirom, Iaşi.
Zamfir (2006) : Cătălin Zamfir, Punctele critice ale sociologiei româneşti actuale, în Sociologie Românească, vol. IV, nr. 2/2006.
Zamfir, Filipescu (2015) : Cătălin Zamfir, Iancu Filipescu, (coordonatori), Elena Zamfir, Simona Ilie, Simona Maria Stănescu, Maria Iordache, Sociologia românească: 1900-2010. O istorie socială, Editura Eikon, Cluj-Napoca.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg