Heinrich Zimmer, celebru orientalist german, murea (în 1943) cu puțin timp înainte se vadă India despre care a scris așa de mult și de documentat; Sergiu Al-George, poate cel mai consecvent și împătimit indianist român, murea la câteva zile (10 noiembrie 1981) după ce sosea din India – două întâmplări care nu sporesc mai mult taina Indiei, însă marchează destinele a doi orientaliști de referință.
Medicul Sergiu Al-George, născut la 13 septembrie 1922, se înscrie în galeria intelectualilor români cu serioase preocupări orientaliste (Mozes Gaster, Timotei Cipariu, Lazăr Săineanu, George Coșbuc, Theofil Simenschi, Constantin Daniel, Mircea Eliade, Athanase Negoiță și numeroși alții), ca după moartea sa, câtuși de târziu, sub ministeriatul la Cultură al lui Andrei Pleșu, Institutul de Studii Orientale, care se înființa împlinind un vis mai vechi al lui Noica, să primească numele lui Sergiu Al-George. Ori nu despre Institut vorbim acum, ci ne reamintim cum se cuvine, la centenarul nașterii, viața și contribuția substanțială a lui Sergiu Al-George în orientalistica noastră, operă despre care în timpul vieții cercetătorului s-a vorbit mai puțin din rațiunile ideologice ale vremii.
Medicul Sergiu Al-George a fost fiul lui Vasile Al-George, năsăudean de la Sângeorz, fiu de țărani înstăriți, și al Antoniei Donos, din Soroca Basarabiei, descendentă a unei familii cu tradiții teologice.
Vasile Al-George, absolvent al Facultății de Drept și al Academiei de Muzică și Artă dramatică din București, colaborator al revistelor vremii (Gândirea, Cele Trei Crișuri, Pagini Basarabene, Românul, Dreptatea etc.), scria poezie și era traducător, iubitor de literatură sanskrită și de literatură franceză (Sergiu va purta și numele Anatol, de la A. France). După liceu (frecventat în Tg. Mureș, Chișinău și București), fiul ardeleanului Vasile Al-George, Sergiu, a fost admis la Medicină în condițiile unei mari concurențe. Viitoarea sa soție, Dorina, brăileancă, avea și ea rădăcini basarabene (prin mama sa) și ardelenești (tatăl). Sergiu (nume dat la dorința mamei sale) începe studiul limbii sanskrite din pasiune și sub fascinația operei lui Eliade, în 1939, și va ajunge curând unul dintre cei mai buni cunoscători ai acesteia.
În anul în care termină facultatea, 1947, publică în „Revue des études indoeuropéennes” primul său studiu, Le mythe de l’ātman et la genése de l’absolu dans la pensée indienne, prin care se anunță viguros frumoasa lui carieră în orientalistică.
Simultan, are preocupări novatoare în specialitate (ORL) și inventează primul stroboscop mecanic românesc. În curând (1952) pierde funcția de preparator la Facultatea de Medicină din București fiindcă bravează rupând în fața colegilor săi cererea de adeziune a soției la partidul comunist.
Va lucra, în schimb, ca medic ORL la Corul Armatei și la Operă. Bun specialist în laringologie, Sergiu Al-George publică un astfel de tratat în 1958, în paralel rămânând devotat studiului sanskritei și tibetanei, filosofiei și lingvisticii indiene. În 1957, împreună cu prietenul său Arion Roșu, publică, la Paris (în „Arts Asiatiques Journal”), studiul Pūrṇa ghaṭa et le symbolisme du vase dans l’Inde. În același an și cu același coautor, publică la Berlin, în revista „Mitteilungen des Instituts für Orientforschung”, studiul Indriya et le sacrifice des prāṇa, ca urmare fiind cooptat membru fondator al Asociației de Studii Orientale.
Anul 1958 îi aduce și alte satisfacții științifice (Un manuscris Tibetan în țara noastră; articolul Le sujet grammatical chez Pāṇini apare în „Studia et Acta Orientalia”, îl cunoaște pe directorul International Cultual Academy of India, profesorul Raghu Vīra, care vizita România), iar la sfârșitul anului este arestat în „lotul Noica” și condamnat după doi ani de detenție la șapte ani închisoare corecțională, patru ani de interdicții și confiscarea averii pentru că deținea scrisoarea Lettre à un ami lointain trimisă de Emil Cioran lui Constantin Noica și pentru că deținea cartea lui Eliade La Fôret Interdite – socotite ostile intereselor poporului. După aproape șase ani de muncă forțată în Balta Brăilei, la eliberare, în 1964, e medic la un cabinet ORL și are răgaz de acum să se ocupe de studiile sale de indianistică, tot mai aprofindate: La fonction révélatrice des consonnes chez les phonéticiens de l’Inde antique (1966), The Semiosis of Zero according to Pāṇini (1967), The extra-linguistic origin of Pāṇini’s syntactic categories and their linguistic accuracy (1968), Sign (lakṣaṇa) and propositional logic in Pāṇini (1969).
Între 1971 și 1973 e lector extern la Facultatea de limbi orientale din București unde predă lingvistică, semioză și filosofia limbajului sanskrit după Gramatica lui Pānini. În 1975, publică împreună cu Idel Segal consistentul volum Filosofie indiană în texte: Bhagavad Gītā, Sāṁkhya Kārikā, Tarka Samgraha (peste numai trei ani, apare, postum, Cultură și Filosofie Indiană în Texte și Studii a lui Theofil Simenschi, fără ca editorul să facă în cuvântul înainte sau în note vreo trimitere la contribuția lui Sergiu Al-George, probabil de teama cenzurii care totuși îngăduise apariția volumului din 1975!).
În anii care urmează, Sergiu Al-George își diversifică preocupările în indianistică și publică: Logică și limbaj în perspectiva lingvisticii indiene vechi; Eros și simbol în psihologia europeană și indiană; Metaforă și filosofie din perspectivă indiană; Logica deontică în filosofia Mīmāṃsā (1972). În același an, 1972, cu prilejul unei vizite prin centre vechi de sanskritologie, o cunoaște la Calcutta pe Maitreyī Devi, celebrul personaj din romanul cu același titlu al lui Eliade. Peste un an, împreună cu Amita Bhose și Aurora Nasta prezintă comunicarea Rădăcinile tradiționale ale gândirii lui Gandhi la Convenția UNESCO. Fiind invitat la un congres de indianistică la Paris (1973), din cauza unor impedimente formale, nu poate ajunge la timp, însă are prilejul în acest răstimp să-l întâlnească acolo pe Eliade, venit în vacanță în Europa.
Sfârșitul de an îl petrece în familie cu vizita surprinzătoare a Maitreyi Devi, a Amitei Bhose (eminescolog, prima traducătoare a lui Eminescu în limba bengali) și cu Constantin Noica. Urmează, în 1976, publicarea volumului Limbă și gândire în cultura indiană (Ed. Științifică și Enciclopedică, în deschiderea seriei Bibliotheca Orientalis) – o introducere în semiologia indiană, dar și studiile Temps, histoire, destin („Cahiers de L’Herne journal”), La résonnance de la pensée indienne dans la culture roumaine („Fourth World Sanskrit Conference”, Weimar, 1979) și, în 1981, studiul Brâncuși et l’Inde („Revue Roumaine d’Histoire de l’Art”), apoi volumul Arhaic și universal.India în conștiința culturală românească (Ed. Eminescu), cu care răspunde unei întrebări firești pe care și-o pusese Lucian Blaga în drum spre Lausanne unde participa la o conferință a lui Gandhi: De ce, oare, filosofia indică a exercitat o atracție evidentă asupra unor eminente spirite românești?
Neobositul indianist participă în 1981 la congresul de sanskrită de la Varanasi cu cercetarea Metaphor and Philosophy from an Indian Perspective, subiect care revine și în disertația de la Universitatea din Delhi, unde vorbea despre pasiunile științifice ale vieții sale. La întoarcere, îi spune satisfăcut soției sale: Am fost atât de fericit încât acum pot să mor și moare cu adevărat la numai patru zile de la întoarcere (10 noiembrie 1981), într-un atac de cord.
Desigur că biografii lui Sergiu Al-George vor fi atenți la menționarea tuturor comunicărilor, conferințelor, studiilor de specialitate, imposibil de enumerat aici, majoritatea lor punând accent pe profundele legături dintre cele două lumi, Orientul și Occidentul, așa de diferit formalizate și totuși așa de apropiate în temeiurile lor spirituale. Istoricii literari, și Sergiu Al-George are și astfel de contribuții, găsesc fără să fie surprinși mărturii documentare în cercetările sale, de pildă manuscrisul buddhist descoperit într-un tezaur la Conțești, pe Prut, care va fi avut legături cauzale cu hagiografia lui Ioan de Trapezunt, menționată de Grigore Țamblac; Sergiu Al-George scria despre Un manuscris tibetan în țara noastră (1957), respectiv documentul de la Conțești. Alte legături indo-europene relevă orientalistul și în medicină, când redactează prefețele unor tratate de specialitate.
Mai târziu, colaboratoarei sale Amita Bhose, indianistă recomandată și de originea ei (născută la Calcutta), profesoară de bengali, sanskrită și civilizație indiană la Universitatea București (1972–1991), îi va fi atribuit un volum de evocări intitulat Sergiu Al-George văzut de noi, indienii (Ed. Cununa de stele, Buc. 2009). Cartea apărea după cea a Dorinei Al-George, soția indianistului, din 2006, Șocul amintirilor (Ed. Paralela 45), o carte de memorialistică în care se regăsesc Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, I.D. Sârbu, Alexandru Paleologu, iar mai apoi Maitreyi Devi și Amita Bhose. Cartea atribuită Amitei Bhose (n.1933 – d.1992) se năștea în 2009 dintr-o insatisfacție a editorului sugerată de un cititor al Editurii Cununi de stele care nu găsea printre titlurile tipărite aici nicio carte a lui Sergiu Al-George. Ori, trebuie să notăm: Editura Cununi de stele, a uneia dintre studentele profesoarei de origine indiană, Carmen Mușat-Coman, și-a consacrat cu gratitudine activitatea editorială tipăririi lucrărilor profesoarei sale. De aceea insatisfacția mărturisită a cititorului tipăriturilor de aici va rămâne în atenția proiectelor editoriale până când, sub numele Amitei Bhose se va tipări volumul Sergiu Al-George văzut de noi, indienii care valorifică scrierile celei care a făcut drumul invers indianistului român, ea descoperind România prin Eminescu și rămânând printre români definitiv. Răspunsul editurii reunește astfel mărturii, aprecieri, evocări, comunicări despre orientalistul român tipărite, cele mai multe, în presa noastră liberă și parcă totuși insuficiente.
Spunem toate acestea cu onestitate la centenarul nașterii remarcabilului orientalist în speranța că numele său va fi scos din vinovatele amnezii ale istoriei nu doar la ceas aniversar și fiindcă nu numai în timpul vieții nu i s-au recunoscut cum se cuvine meritele, ci și îndelung după aceea.