Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„La fiecare cădere de stea, se pornește în mine un clopot”

„La fiecare cădere de stea, se pornește în mine un clopot”

 

 

Spiridon Popescu
Diavol cu coarne de melc
Iași, Editura Timpul, 2018

 

 

Exemplarul acestei antologii, pe care am bucuria să îl dețin, poartă cu sine un autograf al lui Spiridon Popescu. Motivul pentru care am vrut neapărat să menționez acest amănunt este acela că scrisul de mână lui Spiridon Popescu este unul curat, ușor înflorit, având parcă grijă să nu uite detalii, atent. În autograf, lângă denumirea orașului unde locuiește, autorul are grijă să adauge un lucru esențial – etajul 10, „lângă cer”. Scrisul de mână este o expresie a autenticității și mi-a plăcut să analizez această scurtă introducere, personală, spre poezie. Cartea însăși este o atent migălită reeditare a unei prime apariții din anul 2003 (Editura Dacia, colecția „Poeții urbei”, Cluj-Napoca). Reunește versuri, traduceri ale versurilor în limbile franceză, engleză, italiană, spaniolă și chiar greacă, de parcă autorul ar fi vrut să-și ia toate precauțiile că va fi citit, în oricare dintre limbile prezente. De parcă versurile sale trebuie cumva înțelese de cineva sau ca și cum ar fi vrut să se asigure că „sticla” pe care a aruncat-o în valurile oceanului este bine echipată, astfel că pe orice mal ar ajunge într-o zi, purtată de o briză sărată, vor exista ochi și posibilitatea de a o descifra. Din loc în loc, în curprinsul cărții, mai găsim și câte un desen al unui artist înfățișându-l pe autor, alături de o poezie scrisă de mână în mod stilizat, cu locul, data și ora!!! compunerii poemului.
Poezia lui Spiridon Popescu este expresia unei continue și apăsate căutări de sine, titlurile sunt scrise mare, cu majuscule, tonul e de multe ori ca o sentință. POETUL se ia la întrecere cu DUMNEZEU, deși știe de la început că va pierde. Poemul Artă poetică este evident, definitoriu în acest sens: „Nu sunt normal, iubito:/ Deși cunosc prea bine,/ Ce riscuri presupune,/ Sportul acesta dur,/ Tot nu mă pot abține,/ Și-uimind pe cei din jur,/ Mă urc în Dumnezeu și sar în mine” (p. 35). Pornind de la această „ars poetica”, una dintre multele autodefiniri din carte, putem trasa câteva linii prin care se poate analiza sau prin care ne putem oferi o perspectivă asupra liricii lui Spiridon Popescu, poetul care scrie conștient, asumat, mândru de acest rol, dar și de pierderile pe care le va suporta inevitabil. Înainte de toate, Spiridon Popescu este un adept al clasicismului. Cele mai multe poezii sunt scrise în vers clasic, autorul vădind un acut simț al ritmului și al rimei, chiar și cele mai mărunte „improvizații” trezind delectare prin asocierile neobișnuite de imagini și jocurile de cuvinte. Spiridon Popescu scrie pasteluri, balade, cântece, distihuri, câteodată într-un mod glumeț, alteori într-un registru grav, dar și psalmi – într-un continuu dialog cu Dumnezeu. Mi s-a părut edificator un răspuns pe care Spiridon Popescu l-a dat la un moment dat într-un interviu. La întrebarea „Aș vrea să știu ce poezie vă place mai mult, cea rimată sau cea în vers liber?”, Spiridon Popescu răspunde astfel: „Poezia bună. Poezia poeților ale căror muze vin călare pe Pegas. Detest din tot sufletul poezia poeților ale căror muze vin cu autobuzul. Mi se pare prea prăfuită și cu prea multe semne de oboseală” (Interviul este realizat de Adina Andrițoiu și Mihai Tudor și face parte din anexele antologiei de față). Este aici și un fel de declarație estetică, prin care el se desparte de non-conformismul reformator, de poezia cu caracter preponderent narativ a optzeciștilor, în generația cărora a fost, dar numai temporal vorbind, preferând să se raporteze la vechile modele ale literaturii. În același interviu, Spiridon Popescu mai declară că versul de dragoste este „cea mai pustiitoare armă”. Departe de a spune că muzele au un mijloc de transport preferat, (eu cred că pot veni lejer și cu autobuzul, totuși, sau chiar cu metroul), este clar pentru toată lumea că Spiridon Popescu este un adept al lumii clasice și al valorilor sale, preferând să se raporteze continuu la un etern, la o mitologie și la un panteon poetic pe care îl aflăm citind poeziile sale, ca de pildă: Scrisoare către Charles Baudelaire, Scrisoare către George Bacovia, Eminescu, Arghezi, Nichita, Dinescu. Citez din poezia Dinescu (care apare aici ca „un clasic în viață”): „Poetul ăsta/ e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt/: cu fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care apoi/ atâția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii pe pământ./ Doamne, de mă iubești, fă-mă ca el/ și-o să-ți ridic biserici/ din Cuvânt!…”.
Alte două coordonate ale poeziei lui Spiridon Popescu sunt tristețea și autoironia. Tristețea, de sorginte bacoviană, grea, fără leac, ca un plâns înăbușit, mustește în toate poeziile, altoindu-se pe un spirit ludic și autoironic, cu influențe din lirica populară. Citez din Aproape sonet: „Ajunsă-n pragu morții, tristețea mea mi-a spus: «De vrei să-ți meargă bine-n poezie/ Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune nu-s»”, alteori tristețea doboară pur și simplu orice opreliști, ajungând la crearea unor poeme minunate, cum ar fi Dar să privim: „Dar să privim lumina-n oceane scufundată,/ Prin ochii de nisip ai peștilor de humă/ Cum n-or putea ajunge acolo niciodată/ S-o tulbure copitele de brumă./ Cum nu vor fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie/ Din trupul ei să muște, din buza ei să soarbă –/ Lumina din adâncuri va fi de-a pururi vie,/ Așa cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă” (p. 33). Asistăm aici la o amețitoare inversare a planurilor, o re-creație a lumii, în care sunt implicate toate elementele sale esențiale, o lucrare în care într-adevăr Spiridon Popescu își vădește cumva dorința sa de a fi concurent cu Dumnezeu.
Ca să ne întoarcem la versul de dragoste, „cea mai pustiitoare armă”, cum spune însuși Spiridon Popescu, poetul se adresează și iubitei, așa cum se adresează lui Dumnezeu în permanență. Citez din Scrisoare de dragoste (1): „De ce nu mă iubești, frumoasă fată,/ De ce nu-mi cazi la piept ca o nebună?/ Ți-aș dărui o inimă cu lună/ Să nu mai știi ce-i bezna niciodată./ Ți-aș dărui o inimă cu harpă,/ Să te înalțe-n sferele divine,/ Să uiți complet că pân’ la urmă vine/ Și-o clipă care ne dă brânci sub iarbă” (p. 78). Pe această temă a iubirii trăite la maximum se brodează astfel diverse nume ale iubitelor: „Alexia, zăpada mă ninge înspre tine” sau „Iubita mea-i cea mai frumoasă fată,/ Și are și un nume sfânt, Maria…” sau „Cristina – nume divin, nume ceresc, nume cu Crist –/ Oare voi afla vreodată/ Ce caută sângele tău optimist/ În inima ta disperată?”. Ca să nu mai spun că la un moment dat putem citi o Scrisoare către Doamna X, ale cărei îmbrățișări pot avea drept consecință stârnirea unei Apocalipse din partea unui Dumnezeu supărat. În această tristețe amestecată cu teroare și bucurie își trăiește Spiridon Popescu viața cea plină, condeiul său fiind alimentat de iubirea incandescentă pentru o iubită perpetuă. Dumnezeu îi mai suflă câte un cuvânt, îi mai face câte un semn sau dimpotrivă îl ceartă. Cert e că Dumnezeul lui Spiridon Popescu este mai degrabă asemănători zeilor din mitologia greacă, fiindcă e părtinitor, răzbunător, câteodată înduioșat, câteodată tandru, rar se lasă înduplecat de oameni. Acest Dumnezeu poate fi perceput însă în modul cel mai palpabil, în fiecare moment. Închei această dare de seamă despre Diavolul cu coarne de melc cu un poem foarte popular, emoționant, puternic pătruns de spiritul folcloric, o chintesență a liricii lui Spiridon Popescu: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți sfinții,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu părinții.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum susții în gura mare,/ Moaie-ți tocul în cerneală/ Și-nainte de culcare// Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l înfigă în mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg