Consiliul
Județean Cluj
La marginea unor iluzii – viața
Prozator cu o lungă carieră, dacă nu facem referire de astă dată şi la opera lui dramatică, Radu Țuculescu surprinde cu fiecare nou volum publicat. Personalitate complexă, având în vedere mai întâi că vine în literatură cu experiența absolventului de conservator care
nu-şi trădează această dintâi pasiune ci, dimpotrivă, o amplifică în literatură şi o adânceşte ca vibrație aparte a ființei, apoi că este şi un important traducător din limba germană oferind cititorului român lucrări mai puțin cunoscute, dar pline de interes, luând în seamă fie şi doar preferința pentru prozatorii elvețieni contemporani, textele sale trăiesc la temperaturi înalte atât în genul scurt, cât şi în roman.
Romanul Mierla neagră (Cartea Românească, 2015) pare să fie o etalare a ceea ce autorul a dobândit mai bun ca artă scriitoricească, într-o curgere în care nu se simte „croiul”. Cred că este locul să spun că am parcurs prima parte a volumului nu aşa cum mi se întâmplă de obicei, cu creionul în mână, ci furat pur şi simplu de viața paginilor, a locurilor, oamenilor şi mentalităților în care m-am regăsit, mi-am regăsit o vârstă pierdută într-un Cluj îndepărtat, al copilăriei, şi recuperat acum, prin paginile lui Radu Țuculescu.
Arhitectura romanului lasă să se vadă o construcție în care cele trei părți (Internatul, Despina, La picioarele desculțe) ar putea avea o existență literară proprie, fiecare cu caracteristici distincte: jocul dramatic al adolescenței prin suferințele tânărului Anghel, în internatul liceului de muzică din Marele Oraş, o confesiune a unei experiențe de viață eşuate şi, în sfârşit, o redobândire a unui echilibru interior printr-o reaşezare a lucrurilor în care palpabilul şi iluzoriul par să aibă aceeaşi pondere. Mai mult, pasaje întregi, decupate, ar putea avea o existență proprie, dovadă şi publicarea în presa literară a unor astfel de fragmente, ca o avanpremieră la apariția romanului, dar care pot fi acceptate cu uşurință ca proză scurtă. Păstrând un asemenea decupaj pentru partea narativă, autorul „orchestrează” întregul în componenta sa tematică, profund umană. Sentimentul singurătății, al prieteniei, al solidarizării umane, al vinovăției, al dreptății, neîmplinirii şi altele, prezente în prima parte în care naratorul, şi personaj principal în acelaşi timp, este un adolescent care încă are nevoie de clarificări în legătură cu sine şi cu alții, într-o vreme în care nu prea este timp pentru aşa ceva, se regăsesc în celelalte două părți ca devenire, cu toate meandrele lor, ca maturizare şi împlinire.
Radu Țuculescu, aşa cum am sugerat mai sus, are o mare putere de evocare, mai întâi prin capacitatea de a se transpune cu uşurință într-o vârstă a adolescenței, fără ca aceasta să fie marcată de puseuri nostalgice, dar şi prin introducerea unor detalii, a unor întâmplări obişnuite, banale, care se redimensionează şi dau naştere unor scene care se învecinează cu fabulosul. Aşa ar fi, de pildă, aducerea mâncării pentru interniştii liceului de muzică de la cantina liceului pedagogic, cu căruciorul tras de trei elevi. Un fapt de rutină, cât se poate de banal, dacă nu s-ar întâmpla ceea ce nu trebuia să se întâmple: căruțul se înclină, iar marmida, marmelada şi franzelele se răstoarnă. După un scurt moment de uluială amestecată cu teamă, se dezlănțuie o adevărată nebunie colectivă: cei trei „greieraşi” improvizează „un ansamblu de percuție”, prin lovirea marmidei cu picioarele, acompaniați prin bătăi de palme şi fluierături, pe străduțele înguste ce duceau la fosta mănăstire franciscană, internatul lor, pe la ora şase dimineața. Intervențiile zadarnice şi ridicole ale oamenilor iritați amplifică grotescul scenei. Tinerii – multe talente şi multe caractere! – îşi caută împlinirea aspirațiilor lor, în anii ‘60, într-un mediu care nu le este fast. Terorizați de un pedagog îndoctrinat, secretar de partid, cu minte puțină, suportă un regim de internat greu de imaginat pentru tinerii de azi, nu şi pentru cei de atunci. Scenele cu mirositul picioarelor sunt aproape incredibile. După ora stingerii, pe neaşteptate, pedagogul Prada aprinde lumina şi îi obligă pe elevi să îşi dezvelească picioarele care sunt adulmecate de „mirositorul de picioare”, Mirel, turnătorul oficial. Cei indicați de Mirel ca având picioarele nespălate erau ținuți sub un duş rece timp de trei minute. Aşa s-a întâmplat şi cu Ponco (Lazăr Dorel), cel care tocmai câştigase un concurs internațional de flaut la Praga şi care, după un duş rece prelungit, la care s-a solidarizat şi Anghel Radu, s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Fără îndoială, pedagogul secretar de partid nu a fost niciodată învinuit.
Întâmplarea care schimbă destinul personajului principal este una banală dacă nu am crede că este şi în vecinătatea absurdului. Făcând o pasiune pentru dulceața de fragi preparată de maică-sa, singura provizie venită de acasă şi care nu voia să o împartă cu alții, Anghel o savurează, cu degetele, fireşte, ascuns printre dulapurile interniştilor, când, în „buda turcească” din vecinătate, dă peste Mirel, „mirositorul de picioare”, probabil bătut şi sufocat cu ciorapi murdari în gură. Apariția pedagogului, tocmai atunci, îi pecetluieşte soarta. Întâmplarea cu găsirea lui Mirel în closete deschide romanul şi închide ca între acolade întreagă prima parte, de natură să tensioneze întreg demersul narativ, marcat de experiența de adolescent a naratorului, cu internatul, colegii şi prietenii, spiritul de aventură, atâta cât putea să fie, primele experiențe erotice, maturizarea. Personajele se conturează puternic, cu calitățile sau defectele lor, aspect față de care Daniel Cristea Enache are unele rezerve (Ponco, în „România literară”, nr. 24, 2015). Astfel sunt Radu Orbul, Ponco, Frangli, Irene, Maria Candelato, dar şi Mirel sau pedagogul Prada. Autorul trece deseori peste limitele convenționale ale unei realități evocate lăsând, generos, un spațiu vital, cu o puternică notă de firesc, fabulosului. Sunt în acest sens şi personaje, precum călugărul franciscan care se lasă văzut uneori noaptea în chiliile fostei mănăstiri, acum liceu de muzică şi internat de băieți, dar şi corbul Dodo, „mierla neagră”, înzestrat cu darul de a imita vorbirea omenească şi având semnificații multiple.
Unul dintre personaje, Lulu, este cu totul aparte, cel puțin din două motive. Cei familiarizați cu viața Clujului de altădată ştiu că Lulu a existat în carne şi oase, că era de un pitoresc aparte, considerat în acelaşi timp nebunul şi înțeleptul oraşului. Întâmplările şi replicile lui au generat un adevărat mit. Nu este simplu să introduci în roman o legendă şi să o faci să trăiască, să fie vie. Lulu, vom vedea, este un personaj cu un rol bine determinat în carte, am spune chiar un reper etic şi moral. Apoi, nu putem să trecem cu vederea, cred că este singurul personaj față de care se simte manifestarea unei simpatii a autorului. A autorului, nu a naratorului. Relatarea la persoana I îi permite naratorului, lui Radu Anghel, să fie subiectiv. Nimic mai firesc. În schimb, simpatia de care vorbeam este şi una auctorială, a lui Radu Țuculescu. Am putea spune că este colțul sfărâmat al cubului şi arată chiar mai bine aşa. Mai uman. Iată un crochiu: „Lulu, când îl apucă foamea, intră într-un restaurant. Doar în cele centrale. Cu dezinvoltura unui om al casei. Se aşază, de fiecare dată, în
sectorul unde serveşte o chelneriță. Adu-mi ceva bun, zice coarda de contrabas. Ceva bun, aşa ca tine! Iar chelnerița îi aduce. Parcă ți-a mai crescut curul de când n-am mai trecut pe aici, hârâie Lulu, în loc de mulțumesc. La celelalte mese, se chicoteşte sonor. Râdeți ca proştii, izbucneşte Lulu, vedeți-vă de farfuriile voastre. Nu sunteți la circ. Iar fata asta are de lucru până diseară! Niciodată nu a întins brațul ca să ciupească o chelneriță, s-o pipăie în fugă. Nici măcar să-i atingă mâna, ca din greşeală.” (Radu Țuculescu, Op. cit., p. 16)
În Mierla neagră, ca de altfel în toată proza lui Radu Țuculescu, situațiile stereotipe, fără să fie ocolite, sunt mereu depăşite, printr-o gândire cu deschidere, inventivă a personajelor. Aşa se face că din realitatea imediată se ridică pe neaşteptate coloanele unor drame profunde, şi nu este vorba doar de aceea a eroului principal. Autorul este cu adevărat un creator de personaje care îşi urmează propriul drum, îşi trăiesc propriul destin, nu sunt oglindiri multiple ale ființei auctoriale, cum se întâmplă într-o seamă de romane – şi nu o spunem ca să le diminuăm meritele, reale, de cele mai multe ori –, construite mai degrabă poematic. Nu fac aici ierarhizări, ci disting structuri diferite de proză. Lumea creată de Radu Țuculescu este una generoasă, încât lasă impresia că orice este posibil. Generozitatea se simte şi în privința mijloacelor folosite de creator – am putea-o numi bogăție! –, într-o gamă stilistică de o foarte mare diversitate: ironie, sarcasm, grotesc, dramatic, chiar tragic uneori, elegiac, cu un fond liric consistent, mistic alteori, dar ştiind să le stăpânească pe toate şi să le orchestreze în folosul demersului narativ.
Romancierul nu ocoleşte scenele intime, erotice – nici nu ar prea avea cum! –, dar trebuie să spunem că – marcă a creatorilor de vocație! – nu este niciodată vulgar, că textul său, şi în asemenea cazuri, curge în valori estetice: „Când Despina îşi depărtase picioarele, cu cei doi melci se petrecu o mişcare surprinzătoare. Începură să se mişte mai repede şi, aparent, haotic, pe marginea buzelor epilate, când în sus, când în jos, când în zig zag, alunecând adesea între ele, dispărând pe jumătate în scoica umedă, rotindu-se în jurul clitorisului, încercând să se agațe de el, alunecând iarăşi în despicătura fierbinte, revenind fără agitație, continuându-şi mişcările cu o încântare tot mai evidentă, amestecându-şi dârele apoase, calde, în timp ce Despina îşi înteți gemetele, provocând mici ecouri în adâncul pădurii.
N-am mai rezistat.
Am apucat cochiliile melcilor, fiecare cu câte o mână, şi i-am desprins, fără brutalitate, să nu distrug vraja. I-am pus mai jos, pe panta coapselor. Imediat, gura mea a luat locul melcilor care îşi continuară mişcările, în acelaşi ritm, puțin nedumeriți de scurtul zbor făcut prin aer.” (Ibid., p. 119)
Partea a doua, o lungă confesiune pe care Anghel Radu o face fostului său coleg, Radu Orbul, este o dramatică experiență de viață, începând cu abandonarea studiilor şi închisoarea unde ajunge învinuit de moartea lui Mirel, cu mărturia hotărâtoare a pedagogului Prada. Să observăm că Anghel are sentimentul că ispăşeşte cu adevărat o vină, deşi nu cea pentru care a fost condamnat. El se învinovățeşte de moartea lui Ponco, flautistul cu care s-a solidarizat şi cu care a rămas sub duşul rece multă vreme, refuzând să iasă, în semn de protest față de abuzurile pedagogului şi comportamentul degradant al colegului lor, mirositorul de picioare. Crede că altul ar fi fost deznodământul dacă nu s-ar fi încăpăținat să rămână eroic sub apa rece, iar inițiativa sa ar fi fost decisivă („Oare plătesc pentru moartea lui Ponco? Mereu aceeaşi întrebare. Mă putea împinge spre buza prăpastiei. A nebuniei.”). Dincolo de text, mărturisită sau nu, pluteşte în adâncul ființei lui Anghel o astfel de sentință nerostită nicicând de tribunale, dar care îi dă sentimentul că ispăşeşte cu adevărat o parte de vină, de natură să îl echilibreze, să nu îi producă abisuri lăuntrice.
Drumul proiectat al devenirii sale în viață, schimbat brusc şi nedrept, îl fac pe Anghel să încerce o rupere totală cu trecutul, să trăiască o viață cu totul diferită după ieşirea din închisoare, să reconsidere valorile în care credea. Îşi propune să înlocuiască pasiunea pentru clarinet cu cea pentru gastronomie, îşi câştigă existența şi începe să îşi clădească bunăstarea într-un restaurant. În sfârşit, se căsătoreşte cu Despina şi investeşte mult în familie, din propria-i ființă generoasă, numai că, pe neaşteptate, căsnicia lor se dovedeşte a fi un dezastru. Acesta este momentul unei maturizări depline a lui Anghel Radu.
Nu putem cu niciun chip neglija rolul pe care îl joacă în roman muzica. Dincolo de faptul că autorul, conservatorist, recurge deseori la mijloace literare împrumutate din domeniul muzicii, cum este firesc, Radu Țuculescu îi rezervă un rol mult mai important. Ea face parte din structura lăuntrică a personajului principal, ba chiar a universului pe care îl propune – aşa cum susține, îndreptățit, Marius Miheț (Blues pentru flaut şi pian, în „România literară”, nr. 28, 2015) pornind de la lucrarea Mierla neagră a compozitorului şi ornitologului francez Olivier Messiaen, invocată şi de romancier, într-o dezvoltare care merită toată atenția – de aceea nu ne mirăm că, la puşcărie, având voie să păstreze la el un clarinet, grație bunăvoinței directorului închisorii care se credea şi el artist, muzica îl întăreşte, îi dă putere să treacă mai uşor peste momentele dificile ce i le-a rezervat soarta: „Bluesul, emblema singurătății. A celui care-şi plânge, fără să se vaite, soarta. Bluesul, dansul solitarilor. Lipsit de lascivitate. O senzualitate care nu se exteriorizează, vulcanic. O senzualitate mocnită, uneori chiar dureroasă.
Cele mai tulburătoare bluesuri se pot compune doar în închisoare.
Nu mă închipuiam compozitor, dar improvizam cu fantezie, încurajat şi de austeritatea celulei. De singurătatea care domina între pereții cenuşii. Rar se întâmpla să fie de față şi colegul, Mario Bucătarul. El participa la activitățile sportive. Cel mai des, însă, se afla în bucătăria închisorii, unde se simțea în largul său, unde nu se plictisea nici când curăța mormane de cartofi. Dacă, totuşi, rămânea în celulă când improvizam, se întindea pe pat şi îşi trăgea pătura peste cap, stând sub ea nemişcat. Înțepenit, ca un mort.
După ce terminam, îl auzeam şoptind:
Mă faci să plâng, Anghele…” (Ibid., p. 107)
Deschiderea spre un gen muzical sau altul caracterizează oameni şi mentalități ale timpului evocat. Iată-l pe pedagogul Prada combătând cu mânie tovărăşească muzica bugheză: „Toți jazziştii au crăpat din cauza alcoolului ori a drogurilor ori de sida, aşa cum crapă capitaliştii, în general! Deci, îngeraş, să ne înțelegem. Nu sunt eu cel care am hotărât chestia asta cu jazzul. Ordinul vine de sus. Aici se respectă toate ordinele venite de sus… plus ordinele mele, he, he! Orice comentariu, fie el şi aparent corect, e pierdere de vreme. Nu avem timp pentru asemenea dezbateri!” (Ibid., p. 23) În partea a treia, muzica, bluesul, domină scena, ca un semn al destinului.
Ultima parte a romanului are o structură aparte. De multe ori trăieşti cu impresia că firul narativ curge de astă dată într-o lume interioară a lui Anghel Radu, că totul se petrece doar în ființa profundă a naratorului, în nevoia de a dobândi un echilibru, o armonie lăuntrică mereu căutată. Aşa cum observa Marius Miheț în cronica mai înainte pomenită, naratorul pare să-şi asume o identitate de Edmond Dantès în căutarea răzbunării. Grație unei prosperități ce o dobândeşte după 1989 prin localurile pe care le conduce, revine în Marele Oraş, îşi adună în jurul său prietenii, îşi identifică duşmanii şi îi ține aproape de el, în aşteptarea momentului hotărâtor. Acesta este pregătit cu minuțiozitate, dar nu în stilul lui Dumas, ci al lui Shakespeare, în localul La picioarele desculțe. Numele restaurantului, cât şi tot ce se întâmplă acolo, stimulând viciul, fac parte dintr-un plan mai amplu de ridiculizare a vanității umane. Scena decisivă este regizată în cele mai mici amănunte de Anghel, aşa cum face Hamlet cu spectacolul trupei de teatru având menirea să dea în vileag crima unchiului său, regele uzurpator. Un rol important avea să îl joace Lulu, cu un loc rezervat strategic la una dintre mese. Localul este plin, rolurile sunt pregătite, aşteptarea este mare, dar spectacolul exterior nu este unul de senzație, ci unul care îi aruncă în ridicol pe cei vizați. Nu o răzbunare în sensul comun al cuvântului căuta Anghel, ci o restabilire, fie şi doar în ceea ce îl priveşte, a adevărului despre oameni, o reaşezare a lucrurilor între real şi iluzoriu, de natură să-i cicatrizeze rănile. De altfel „iluzii” este şi ultimul cuvânt al romanului. Credem că nu întâmplător.
excelenta cronica. atunci cand am scris textul http://oldrimsix.info/reincarnarea-corbului-dodo/ ma simteam confortabil in raport cu cronica distinsului critic si profesor universitar, citat si de dv. constat cu satisfactie (exista si asa ceva) ca a dv ma depaseste. va felicit.