Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

La noi

Pe pământ românesc, pictura liturgică a fost supusă, ca pretutindeni de altfel, vitregiei vremurilor, dăinuind până azi doar o mică parte din ceea ce va fi mărturisit in illo tempore despre vocația ctitoricească a înaintaşilor noştri. Având în vedere ce s-a păstrat şi ce am văzut cu ochii mei, sunt de părere că până prin anul 1400, în actualul spațiu românesc s-au consumat abia câteva experiențe artistice, singulare şi neasemenea cu nimic ulterior. Am în vedere trei biserici din Țara Hațegului şi două din Muntenia, în care s-au conservat zugrăvelile de la începuturi.
Cel mai vechi ansamblu mural cunoscut a fost realizat în anul 1311 şi împodobeşte pereții bisericii reformate din Sântămărie Orlea. Atribuit de specialişti unor zugravi peregrini de origine dalmată, în ciuda programului iconografic aparținând tradiției bizantine, tonul său datorează mult romanicului târziu şi ecourilor de protorenaştere italiană, destul de influente în zona de obârşie a meşterilor. Ceva mai la vale, pe apa Streiului, în bisericuța din Streisângeorgiu, se află fragmente ale unui ansamblu mural zugrăvit, prin 1313-1314, de Teofil, primul meşter autohton de care avem ştire. Demn de reținut este faptul că ceea ce s-a păstrat din fresca datorată lui Teofil vădeşte influențe ale picturii practicate în acea vreme şi mai înainte prin bisericile rupestre dintr-o îndepărtată provincie bizantină, anume Cappadocia. Un experiment artistic aparte îl reprezintă pictura bisericii din Strei, executată pe la mijlocul secolului 14 de zugravi originari din Dalmația de nord. Podoaba murală, câtă mai există, este un amestec de romanic târziu şi gotic liniar în forma sa incipientă, presărat cu îndepărtate aduceri aminte bizantine.
Dincolo de munți, Biserica Domnească din Curtea de Argeş adăposteşte cel mai vast decor mural datând din secolul întemeierilor statale româneşti, ajuns până la noi. Pictată, cu foarte mare probabilitate, în 1369, fresca din lăcaşul primilor Basarabi poate fi calificată, fără ezitări, drept un exemplar de pictură aulică bizantină. Poate că, din punct de vedere artistic, zugrăvelile bisericii argeşene nu se ridică la nivelul impus de gustul imperial bizantin, format la confluența exigențelor ceremoniale cu gândirea iconică, însă ele sunt, fără îndoială, aulice în intenție, prin ideologie şi prin ton. Ideologia ce se voia exprimată era chiar cea de la curtea bazileilor şi din anturajul ei: afirmarea orgolioasă a identității creştin-răsăritene şi legitimarea ca paradigmatic a gestului ctitoricesc. Cât despre ton, mi se pare de domeniul evidenței că nota ce domină stilul frescelor de la Curtea de Argeş este caracterizată de bogăție şi subtilitate iconografică, dublată de o canonică eleganță formală.
Pe Valea Oltului, biserica mănăstirii Cozia, ctitoria domnească purtând hramul Sfintei Treimi, păstrează în pronaos fragmente din pictura cu care a dăruit-o Mircea cel Bătrân în anul 1391. Chiar şi la o repede privire, se poate citi ascendența bizantină monastică a respectivelor zugrăveli, ele fiind realizate în cea mai bună tradiție a isihasmului palamit.
Din jurul anului 1400 datează prima exprimare a unui stil autohton, acel comnen transilvan, identificat de către Sorin Ullea în interiorul bisericii din Leşnic, pe Valea Mureşului. În afara Leşnicului, stilul cu pricina s-a materializat în frescele de la Cişcior şi Ribița, în Țara Zarandului, într-o mică măsură la Strei, precum şi, definitiv rusticizat, la Densuş. Prin urmare, până în 1453, când pictura bizantină a încetat să mai existe în Bizanț, la noi se pot reține abia câteva realizări în domeniul picturii ecleziale. Cele despre care am vorbit deja în treacăt, dar şi altele, nu prea numeroase. Cu siguranță că ele vor fi fost mult mai multe, însă vremurile s-au arătat neîndurătoare cu începuturile artei pe aceste meleaguri.
Un demers artistic oarecum coerent s-a impus în spațiul românesc abia pe la 1460 când, în Moldova, se articulează un stil autohton, de o acuzată originalitate, atât în arhitectură, cât şi în pictura murală. Nota originală i-o dă faptul că exprimă sensibilitatea ortodoxă cu mijloace gotice, ceea ce presupune, cum foarte sugestiv spunea Gh. Balş, „a lucra un proiect bizantin cu mâini gotice”. Este vorba despre pictura moldovenească, prefigurată de realizările din vremea lui Alexandru cel Bun (care nu s-au păstrat, dar despre care avem informații scrise), ajunsă la maturitate pentru a dărui cu podoabă iconică numeroasele biserici datorate zelului ctitoricesc ştefanian, atingând expresia cea mai rafinată în acel program iconografic exterior girat dogmatic de autoritatea mitropolitului Grigorie Roşca, vărul domnitorului Petru Rareş, şi epuizându-şi resursele în jurul anului 1600.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre o şcoală de pictură sau despre un stil muntenesc, totuşi, în Țara Românească se desfăşoară o intensă activitate de zugrăvie murală, ale cărei începuturi se plasează în jurul anului 1500 şi care nu mi se pare hazardat să fie numită generic pictură muntenească. Ea nu a fost un fenomen unitar, însă şi-a păstrat, în toate cazurile particulare, cel mai pur caracter postbizantin, lucru de natură să genereze un ton inconfundabil, indiferent de harul cu care fusese înzestrat fiecare zugrav în parte. Podoaba iconografică a bisericilor ctitorite în perioada 1500-1600 continuă, după Bizanț, tradiția picturii paleologe târzii, exprimând iconic ambițiile imperiale şi deschiderea culturală ce au caracterizat domnia lui Neagoe Basarab. Conformitatea canonică, construcția riguroasă şi monumentală, coloritul pe alocuri exuberant, sunt doar câteva trăsături ale acestei picturi, care-i conferă eleganță şi rafinament, chiar şi în realizările mai puțin izbutite, dominate de stângăcie şi naivitate. Secolul 17 românesc a marcat noi experiențe artistice, domnia lui Matei Basarab – acest militar cu spirit simplu, însă cucernic şi animat de o reală vocație ctitoricească – fiind o perioadă în care pictura eclezială autohtonă îşi reconsideră mijloacele de expresie. Estetica paleologă a fost abandonată în favoarea clasicismului athonit, curent monastic mai sobru şi mai auster. Practicată cu precădere de localnici, această pictură pierde în monumentalitate, însă câştigă în expresivitate şi concizie. Schemele iconografice sunt simple, coloritul este reținut şi sobru, mesajul tradiției creştine fiind transmis la nivelul înțelegerii populare.
Domnia lui Şerban Cantacuzino a pregătit, pe plan artistic, marea sinteză postbizantină întâmplată în vremea şi sub autoritatea lui Constantin Brâncoveanu. Stilul brâncovenesc, în pictură şi nu numai, este, fără îndoială, creația geniului local în care se întâlnesc tradiția bizantină cu decorativismul artei otomane şi retorica barocă. Înnoirea formelor conferă valențe noi structurilor artistice tradiționale, rezultatul acestui demers fiind apariția celui dintâi model artistic într-adevăr național, subtil din punct de vedere teologic, distins sub aspect formal, investit cu prestigiu de chiar descendența sa voievodală. Pictura brâncovenească, elaborată şi promovată de meşterii şcolii de la Hurezi, cărora li se adaugă Pârvu Mutu, se manifestă, în forma sa pură, cam patru decenii, începând cu anul 1688, când Constantinos a pictat biserica Doamnei din Bucureşti, şi până în 1730, când Andrei (meşter al şcolii de la Hurezi) a pictat biserica mănăstirii Săraca.
Modelul plastic brâncovenesc a fost copleşitor, întregul secol 18 românesc şi primii ani din cel următor plasându-se sub autoritatea sa incontestabilă. După 1730, acest model începe să fie, din ce în ce mai mult, interpretat în manieră populară, dat fiind că atât comanditarii, cât şi meşterii proveneau cu precădere din mediul târgoveților sau din cel sătesc. Pictura postbrâncovenească, apărută în acest context, renunță la distincția brâncovenească, preferând verva şi naivitatea de proveniență rurală. Se pune mare preț pe darul şi plăcerea de a povesti şi pe conținuturile moralizatoare, substratul teologic fiind în continuare cel bizantin. Rezultatul este, fără îndoială, unul savuros, materializat în ansambluri murale pline de candoare, definite de trăsături specifice pentru fiecare provincie în parte, însă mergând într-o direcție unică: epuizarea brâncovenescului în rustic.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg