Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

La “Nottara”, acasă!

La “Nottara”, acasă!

Revenirea Teatrului “Nottara” în legendarul său sediu de pe Bd. Magheru a fost prielnică unei febrile activități autumnale. A IV-a ediție a Fest(in) pe Bulevard, festivalul de-acum tradițional al teatrului, a avut nu mai puțin de două secțiuni competitive, alte două secțiuni de spectacole, o sumedenie de acțiuni conexe, de la lansări de carte la spectacole-lectură, momente comemorative, evenimente stradale, expoziții, dezbateri, celebrând vital această victorie a întoarcerii acasă. De altfel, Fest(in)-ul din 2016 a fost dedicat “celor care ne-au ajutat să ne întoarcem acasă”…
Am ajuns la festival abia în ultimele zile, suficient însă ca să mă impregnez și eu de entuziasmul și emoția bucuroasă a gazdelor și să văd câteva spectacole, pe care o să le comentez nu în ordinea vizionării, ci conform unui top personal.
Primul loc a fost ocupat, fără rezerve, de Jacques și stăpânul său de Milan Kundera, r. Cristi Juncu (Teatrul “Maria Filotti”, Brăila). Nu se putea altfel, căci meticulozitatea lecturii și finețea hermeneuticii regizorale, umorul și virtuozitatea jocului actoricesc, știința remarcabilă de a îmbina coerent și veridic scenic un discurs uneori anecdotic, alteori filosofic, fac din acest spectacol un eveniment al momentului teatral românesc.
Aș numi acest spectacol o comedie metafizică, pentru că, dincolo de orizontul său extrem-ludic, avem de-a face cu un bildungsroman postmodern. Piesa e un omagiu al lui Kundera pentru Diderot și romanul său “jacquian”, dar firește că autorul ceh destructurează nucleul etic-filosofic al scrierii diderotiene prin intarsii ce persiflează chiar mecanismele auctoriale, rolul literaturii etc. Miza metafizică e înlocuită aici de cea narativă, de firul roșu al poveștii, iar pățaniile personajelor nu sunt musai pilduitoare, ci mai degrabă grosier-amuzante, dar au fiecare un anume tâlc.
Foietajul semantic al piesei kunderiene e destul de dificil de explicat în afara conceptelor teoretic-literare, iar pentru un spectacol acestea n-au nici o importanță, de fapt. Or, aici se vede impecabila pricepere a lui Cristi Juncu de a compila cu har orizonturile de semnificație.
Intriga are un tipar gargantuesc, excesiv. În auster-sugestivul decor, care lasă median un spațiu larg, între două panouri ce își schimbă funcția (han, castel, casă etc.), eroii deambulează precum în căutarea lui Godot – dar fără anxietatea de acolo –, povestindu-și peripeții din trecut. Toate întâmplările, însă, sunt mărețe, eroice, ori măcar nemaipomenit de năstrușnice, încât trebuie neapărat spuse, cunoscute de toată lumea.
Hohotul de râs copios este cea mai frecventă reacție de spectator la ce ți se petrece în față. Dar să nu cădem în capcana facilului, căci suntem avertizați chiar de eroi, care alternează anecdota uneori picantă cu replica profundă ori auto-persiflantă (sunt personaje postmoderne, nu uitați) – întăriți semantic în gest sau cuvânt de mici elemente de recuzită ce nu seamănă
defel cu perucile pudrate ori crinolinele de secol 18 (splendidele costume hiperbolice și obiectele adjuvante – precum ranița multifuncțională a lui Jacques – aparțin Cristinei Milea).
Cristi Juncu accentuează nota ludică a textului, șarjând-o uneori (cu o bună măsură, trebuie spus), dar nu ocultează deloc inflexiunea metafizică totuși prezentă în textul lui Kundera. N-am mai întâlnit de mult o astfel de acută și perfect calibrată teoretic lectură regizorală…
Savoarea poveștii și nuanțele de semnificație au fost redate formidabil, cu o apetență a jocului cuceritoare, de actorii brăileni. Liviu Pintileasa a fost un Jacques de zile mari, pehlivan și pișicher, în complement disjunct cu “stăpânul” oarecum abulic, mai degrabă placid-mefient, imaginat de Ionuț Vișan. Un cuplu comic irezistibil, cu volute interpretative care mi-au stârnit crize de râs, au format Alin Florea și Mihaela Trofimov (Marchizul și Marchiza), exponenții unui ceremonial gongoric, și gongoric-parodiat. Silviu Debu, Adrian Ștefan, Corina Borș și Narcisa Novac – unii cu mai multe partituri – au completat galeria personajelor, cu același șarm.
Jacques și stăpânul său este un spectacol delicios, potrivit și publicului dornic de divertisment, și gurmeților culturali. Un spectacol-eveniment prin rafinamentul conceptelor din spatele glumei deocheate.
Un alt spectacol mi-a atras atenția prin aspectul său experimental și plastica sa originală: Acasă, creat de Nona Ciobanu și Francisco Alfonsin, “cu câteva texte de Ana Blandiana și Alexandru Repan”, cum scrie în caietul-program (Teatrul “Nottara”).
O colaborare izbutită între tentația simbolistă a regizoarei Nona Ciobanu și ludismul actorului Francisco Alfonsin, Acasă se edifică scenic precum un carusel-tablou de familie, cu tușe de frescă istorică – totul exagerat, teatral, ca în pictura suprarealistă. Gesturi domestice ce se repetă, mari gesturi istorice căzute în ridicol cu trecerea vremii, totul sub acoperișul șubred de pânză al unei case-lumi ce-și arată scheletul metalic. O joacă în pragul expierii, un dans înaintea deznădejdii, entuziasm și resemnare, gest reflex și poznă, toate sunt de văzut în acest spectacol cu text – text bun – redus la câteva versuri și fraze, construit acut-vizual, coregrafic și plastic, cu o culoare fermecătoare de colaj avangardist (scenografia și animația video Peter Kosir și Nona Ciobanu).
Un experiment reușit, interpretat la fel de reușit și cu o excelentă unitate de joc de Alexandru Repan (foarte natural în acest peisaj deșucheat, recitând superb poemele erotice), Crenguța Hariton, Raluca Gheorghiu, Liliana Gavrilescu, Florin Mititelu și Olga Bela. Actorii de la “Nottara” s-au integrat perfect în tipologia acestui discurs spectacular, iar Acasă este un spectacol ce confirmă – alături de altele – linia inovativă a repertoriului instituției.
Un text contemporan cu o deja bogată spectacologie la noi este Dureri fantomă de Vasili Sigarev, jucat la Fest(in) în regia lui Bogdan Budeș (Teatrul de Artă, București). O intrigă crudă, ce provoacă empatia, naturalistă aproape, tulburătoare, traumatică, Dureri fantomă e povestea unei femei cu mințile pierdute după moartea iubitului ei, la depoul de tramvaie unde acesta lucra. Olga revine zilnic cu merinde la depou, livrându-se erotic tuturor celor care poartă ochelarii dispărutului, ca într-o tentativă disperată de a asista la o minune, de a-și recupera echilibrul interior. Cercul cinic al profitorilor e spart de un tânăr ucenic, ce refuză jocul.
Bogdan Budeș a construit un spectacol în spiritul textului, plasând acțiunea în scenografia liminară a unui fel de șopron și mizând pe actori pentru obținerea intensei temperaturi de joc. George Constantinescu l-a jucat pitoresc pe blazat-amoralul Gleb, veteranul depoului, pe când Rareș Andrici a fost potrivit-adolescentin, sensibil, în rolul novicelui Dima. Însă un rol notabil în partitura Olgăi a făcut Mihaela Popa, amestec de inocență și bună-cuviință, docilitate și patimă inhibată, deznădejde și febrilitate a speranței. Un rol frisonant, care dă acestui spectacol mica sa tușă particulară…
Doar câteva cuvinte despre cele trei spectacole din secțiunea NETA (o rețea a teatrelor din Europa de Sud-Est, din care fac parte și teatre românești) pe care le-am văzut, care mi-au reconfirmat opinia de anul trecut, de la amplul Festival NETA de la București, asupra unui soi de provincialism perimat-experimental exersat prea mult în această zonă. Pericle de Shakespeare a fost montat în Serbia pentru prima dată de Nikita Milivojevic, la Teatrul din Sabac. Regizorul a construit spectacolul pe formatul unui recitativ acompaniat de o acțiune mai degrabă de sugestie, cu o tentativă de extra-text. O manieră originală în felul ei, dar cam artificioasă, cam uscată, cel puțin pentru codurile noastre teatrale. Nu acuz intenția, dar spectacolul devine la un moment dat obositor, întrcât e monocord, previzibil și fără alternanțe de ritm.
Osemintele se întorc târziu de Teki Dervishi, r. Martin Kocovski (Teatrul Național din Pristina, Kosovo) – un spectacol pe care mi-am dorit să-l văd – a pierdut din cauza unei excesive abstractizări simbolice, ca un fel de ritual inaccesibil neofiților. Această formulă de teatru generic-antropologic, care înscenează “idei”, este de-acum impermeabilă publicului contemporan, care folosește alte chei de lectură culturală.
În extrema opusă, deșănțat și deconstructivist până la incoerență, a căzut Ubu rege de Jarry, r. Samo M. Strelec (Teatrul din Virovitica, Croația). Spectacolul are dinamică, e “ubuesc”, are amprenta regizorului, dar n-are unitate. E o tatonare, mai degrabă, ce mixează elemente din cele mai stridente și diverse, dar descumpănește spectatorul care nu pricepe scopul final al demonstrației.
Abia alt spectacol străin, Livada de vișini de Cehov, regizat de Gabor Tompa la Teatrul Național din Maribor, Slovenia (jucat în altă secțiune), și-a arătat un nucleu pur și dur de semnificație, prin metafora bibliotecii niciodată citite, dar fără de care simți că n-ai putea trăi. Un spectacol care nici el nu și-a limpezit de tot sensul.
Probabil că această tendință de încifrare metaforică, ce nu mai e familiară teatrului românesc, mă face să fiu atât de radical în opinii. Paradoxal însă, am văzut acum zece ani montări mai curajoase din același spațiu geografic, așa că dilema persistă…
Nu pot să trec peste momentul emoționant care a marcat cumva finalul odiseei din ultimul an a Teatrului “Nottara” și revenirea sa acasă. Un mic colocviu cu prietenii și oamenii teatrului, în care teatrologul Marinela Țepuș, managerul instituției, a rememorat provizoratul, disperarea, deznădejdea, căutarea de soluții de supraviețuire după închiderea sediului de pe Magheru, solidarizarea echipei și a altor oameni, de la spectatori la teatratori, de la funcționari la înalți demnitari de stat – până când tenacitatea de a merge până la capăt a dus – după o nouă expertiză, mai complexă – la declasificarea Teatrului “Nottara” din clasa I de risc seismic. Un periplu năucitor, o experiență extremă, care a justificat pe deplin emoția Marinelei Țepuș. Să mai spun că meritul declasificării se datorează arh. Paul Ioan, care a evocat și el tribulațiile tehnice, unele stupefiante.
S-a lansat, cu acest prilej, și nr. 9 din Caietele Teatrului Nottara, intitulat Buliniada. Volum colectiv realizat de 213 autori, care cuprinde fotografii, gânduri ale oamenilor de la Nottara, ale prietenilor lor, ale unor oameni de teatru, jurnaliști și oficialități, statistici și opinii ce documentează pribegia acestui teatru dar și celebrează, ca o bornă de final de drum, o frumoasă întoarcere “acasă”.
Fest(in) e din nou pe Bulevard și îi doresc să rămână acolo.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg