Consiliul
Județean Cluj
La temeiul eticii occidentale: Îmi e rușine de Troia!

Dacă spiritualitatea Orientului datorează vedantismului și perspectivei metempsihotice conduita morală a omului asiatic în general, Occidentul, fără îndoială, datorează grecilor, printre atâtea altele, înseși temeiurile unui tip durabil de conduită etică statuată încă din epoca homerică. Dăruiți de Dumnezeu cu marea și cu vocația ideilor, ei au edificat o civilizație prosperă și destul de puternică încât să stăvilească iureșul persan al lui Darius și Xerxes ‒ grecii nu au inițiat niciodată vreun război decât să se apere și au făcut-o cu demnitate și cu un eroism rațional în fața oricărei agresiuni.
Homer aduce în acest sens mărturii importante despre civilizația elenă a secolelor al VIII-lea și al VII-lea î.Hr., mărturii care, în ciuda atâtor contestatari, se confirmă inclusiv arheologic (Heinrich Schliemann, de pildă, probează material existența războiului troian). Mai mult decât atât, Iliada și Odiseea, dar și Tebaida mărturisesc evenimente păstrate în oralitatea vremii în măsură să dea imaginea fenomenului grec. Zeii lui Homer prind contur ascendent dinspre Iliada spre Odiseea când sunt gata să admită mai degrabă o minciună în numele lor decât să tolereze înfruntarea vreunui muritor, încât pilda lui Prometeu, a lui Tantal, a lui Dedal și Icar sunt suficiente cât să taie elanul oricărei răzvrătiri. Zeii Iliadei, observă E. R. Dodds1, probează o grijă deosebită pentru onoarea (τίμη) proprie și nu se dau în lături de la nicio sancțiune dacă ar fi cazul (Sisif este încă o pildă) și asta pentru că grecii cunoșteau déjà o cultură a rușinii. Personajele lui Homer, aidoma celor irlandeze sau scandinave, sar repede la răfuieli, dar când este vorba despre relația cu zeii sunt destul de prudente.
Odiseu este un caz aparte; când era de așteptat să-l ucidă pe Ciclop, o a doua voce (έτερός θυμός), care nu este totuși ceea ce numim vocea rațiuni, îl face să se rețină. La fel, Ahile va pleca la luptă numai când thymos-ul său, ca supradeterminare, îl va îndemna să o facă; vedicul Arjuna, din Bhagavad-Gita, numai după o îndelungă dezbatere de argumente cu Krishna va pleca la luptă și își va asuma destinul eroic, ceea ce va însemna pentru el situarea în sine (Atman). La eroii lui Homer, thymos-ul se conturează vag conceptual când ca suflet al vieții sau suflet al nevoilor biologice, când ca rațiune exterioară sau daimon. Lui i se atribuie îndemnul, ispita (θνμός ανωγέί – sufletul îndeamnă), imperativul lăuntric (κέλέταί δέ με θνμός ‒ sufletul îmi poruncește) sau e simplă dojană emoțională (κραδίην ηνίπατε μνθω ‒ a dojeni inima cu mânie)2. Ceea ce s-a putut observa eroului homeric este un sentiment preponderant al rușinii și mai puțin un sentiment al vinii. Ahile, de pildă, ucide fără a cumpăni suficient vina; cazul lui Troilos, al lui Ection – regele Tebei răpus împreună cu cei șapte fii ai acestuia – însă se declară adeptul unor valori precum cinstea (τίμη), stima public, și are motive să se întrebe dacă are vreun rost să lupte cât timp luptătorul bun nu primește mai mult „time” decât cel prost.
Acest respect public (aidos) este mai determinant decât epicureica conștiință liniștită (ἀταραξία). În acest context axiologic elementar își găsește Hector motivul să plece la moarte cu ochii deschiși și mărturisește demn: Îmi e rușine de Troia (αίδεομαί Τρωας)! Ulterior, personajele homerice ajung prin cultura vinii la conștiința culpei și la penitență; Cazul lui Oedip a fost pentru acel început al conștiinței morale cel mai profund și cel mai impresionant. El afirmă sensul tragic al existenței în interiorul destinalului, al datului. Daimonul dispune de destinul omului încă de la naștere, deși Heraclit crede că acesta depinde de caracterul omului3, iar Herodot socotește soarta ceva ca χρην γαρ ανδαυλη γεύεσθαί κακως (ceea ce a fost să fie – precum Noica).
Diversificarea culpei (de la vină la inculparea ei) se face într-o epocă ceva mai târzie, când déjà avem funcția Eriniilor – concepute mitic (ate, ca pedeapsă) ca executori intransigenți ai răzbunării în contextul justiției universale a lui Zeus (ex. Crângul Eriniilor de la marginea Atenei, unde Oedip poposește însoțit de Antigona în penitența lui tragică). De data aceasta, ate este déjà o stare de spirit, o interiorizare asumată în eul personajului. Ate ține de irațional fiindcă nu se orientează spre un scop rațional și se ia ca exemplu cazul Fedrei care refuză să mănânce, corul interpretând gestul ei ca ate sau ca pe o decizie sinucigașă. Pentru Homer însă, ate nu este un agent personal în sine, după cum se observă în Iliada (9.505 și urm. și 19.91 și urm.), în fragmente de alegorie.
Așadar, nu se poate vorbi încă despre Hesychia, pe care Proclus o socotea a fi esența ce permite ființei determinarea (a avea horos – a avea determinare; horetită, la Noica). Cu întemeiere factică în lumea homerică, rușinea și vina se găsesc în etica greacă de la Socrate la Aristotel și se continuă cu stoicismul, când li se adaugă păcatul și expierea lui în contextul religiilor vremii; la personajele homerice penitența are un alt conținut. Să ne amintim de pedeapsa hibrisului, de tributul locrian și alte forme de ispășire a vinii, evocate în episoade dramatice și de Eschil. De fapt, întemeierile etice coboară și mai adânc în spiritualitatea greacă, poate până la arta apolinică a interpretării semnelor destinale (de tip Delfi) și la religia dinonisiacă cu delirul ei bahic, cu frenezia coribantică a ritualului sacrificiilor4 când femeile ajung să-și ucidă propriii copii sau bărbați în lipsa animalelor de sacrificiu. Și atunci, Erwin Rohde identifică în psyche nu tocmai conștiința din limbajul comun, în sensul ei de totalitate a forțelor spirituale gândită ca entitate sau concept5.
Personajele Iliadei cunosc adesea obturări pasagere ale spiritului conștient sub influențe exterioare și orice ieșire de această natură era socotită ca iresponsabilă (αναίτίοί) față de consecințe, fiindcă avea o cauză daimonică de sub care omul ieșea rușinându-se precum se jenează epilepticul după un puseu al bolii sale, multă vreme socotită și ea de aceeași natură. Să ne amintim că Pitia îi relevă lui Cresus o atare legătură între crimă și responsabilitate (moira) ce depășește până și competența zeilor, de aceea actele de expiere (έκπλησαί) aduceau răscumpărarea, eliberarea, iar Platon menționează că, în vremea sa, acela care avea o vină moștenită nerăscumpărată era arătat cu degetul pentru asta până la expierea ei printr-un ritual cathartic. Operele lui Eschil și Pindar deschid aceste influențe exterioare spre răspunsuri de natură religioasă. Euripide însă, în scepticismul lui, dă prilejuri corului să deplângă prăbușirea codului moral al înaintașilor săi.
Istorici ai eticii au observat că la vechii greci „curajul va ține de găsirea echilibrului dintre frică și încredere; moderația se află între indulgența excesivă și insensibilitatea completă în fața plăcerii; spiritualul între mojicie și o lipsă totală a simțului umorului…”6 Dacă din argumentele lui E. R. Dodds reținem că olimpianismul era o religie a fricii7, el nu constată totuși în Iliada nicio expresie anume pentru teama de zei (δείσίδαίμως); aceasta se va întâmpla abia odată cu Aristotel, ori expresia avea o conotație laudativă, până atunci se poate vorbi doar de pioșenie (θεουδης) ca virtute.
Odată cu Solon și în epoca lui Pericle, grecii îl socoteau frumos pe omul care era virtuos. El se remarca prin curaj, sinceritate, pietate (déjà simț al păcatului – άμρτία), prin simțul măsurii (sophrosyne), prin gust estetic, toate adăugate calităților fizice. Atena însăși era un simbol al acestui tip de frumusețe și nu întâmplător în vremea lui Pericle se spunea că ești un nesimțitor dacă n-ai văzut Atena; ești ca un măgar dacă ai văzut-o și nu ți-a plăcut și ești ca o cămilă dacă ai părăsit-o din proprie inițiativă. Și asta pentru că atenienii erau iubitori de dreptate (dikaiosyne), de ordine (dikaios), erau înțelepți (sophros), cumpătați (sophrosyne) și pricepuți la multe lucruri (polypragmosyne) – într-un cuvânt, tot ce relevă un nivel superior de cultivare a sufletului (paideia)8.
Deja se accepta ideea că omul virtuos este un om fericit și era depășită ca orice prejudecată ideea că e periculos să fii fericit, fiindcă asta aduce suficiența (koros) și generează aroganță (hybris). Pe aceste temeiuri se poate spune că etica grecească se afirmă de la Socrate până la Epicur și până la fondatorii stoicismului: Zenon din Citium, Cleantes ori Chrysippos. Să reamintim: Îmi e rușine de Troia! spunea Hector fără să aibă un sentiment al păcatului, pentru că păcătuiește numai acela care face cu bună știință orice împotriva unui principiu sacru de viață, deci implicit împotriva unui principiu moral; un caz aparte de internalizare a conștiinței de care vorbește Abram Kardiner9. Și nu întâmplător amintesc aici de ostracizarea lui Aristide care, ca și Socrate, avea prea multă influență și devenise o amenințare ce se cerea suprimată pentru că grecii puneau interesul cetății mai înaintea celui particular, chiar dacă tot ei, protrivit Moralei Porticului (Zenon), socoteau înțeleptul fericit doar în mijlocul celor mai mari nenorociri, fiindcă reușește să-și domine zbuciumul – o virtute de tip sophrosyne. Și fiindcă mai sus aminteam valoarea de argument a lipsei unor expresii din limbajul personajelor homerice, aduc în același context ca argument prezența intensă a unor vocabule în limba noastră care numeau și sancționau abateri morale: ticăloșia are 46 de sinonime; minciuna, 45; hoția 36 etc. Sunt indicii ale trecerii odată cu secolul al XIX-lea la o morală a ameliorării ordinii omului în univers, ca pornind de acolo să vizeze o totalitate armonioasă, altceva decât adyaphoria nihilismului grec indiferentă la diferențe.
Cu secolul al XX-lea, discuțiile minimalizează vechile temeiuri grecești și se îndepărtează de rușine, vină și pioșenie, deci de un cod străvechi al moralei, spre a se centra mai mult pe agenți, acțiuni și efecte (opțiuni consecințialiste, teleologice, utilitariste, retributive etc.). Alternativa reducționistă a relațiilor publice, ca opțiune etică a corporatismului, a armonizat doar interese, ca și deontologiile, nu a corectat totodată și comportamentele în esența lor.
Pe de altă parte, s-au avansat tot mai mult considerente de tipul: a refuza să minți o persoană în scopul protejării altora este un rău condamnabil ce nu poate fi grațiat în numele unui principiu individual de genul nu accept să mint! Și, în consecință, se poate sacrifica morala indviduală în numele binelui public dacă individul reușește să decidă între una și alta – o contradicție ce a dus în cele din urmă la atacul marxist asupra moralei, cu consecințe în atrocitățile secolului al XX-lea față de care marxiștii refuză să creadă că au vreo responsabilitate10. Simultan însă, Apocalipsa avertizează invariabil, dar lasă șansa mântuirii prin răscumpărare morală. Cum însă din prăbușirea laică șansa salvării este nulă, ne rămâne doar reconsiderarea temeliei: Să socotim virtuțile ca Periandru11, să prețuim valorile ca Solon12 și, asemenea lui Hector, să ne fie rușine de Troia.
Note
1 E. R. Dodds; Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, Buc. 1983, p. 51.
2 Idem, p.35
3 Idem, p. 63.
4 Erwin Rohde, Psyche, Ed. Meridiane, Buc. 1985, p. 237
5 idem, p. 322.
6 Christopher Rowe; „Etica în Gecia antică”, în Tratat de etică, coord. De Peter Singer, Ed Polirom, Iași, 2006, p.158.
7 op. cit., p.55.
8 Vezi lucrarea noastră Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc, Ed. Herald, Buc.,2008, p.92.
9 Kardiner, Abram; The Traumatic Neuroses of War. Washington, DC: National Research Council (U.S.). Committee on Problems of Neurotic Behavior (1941).
10 Allen Wood; „Marx împotriva moralei”, în Tratat de etică, p.549.
11 Hai men hedonai thnetai, hai d’aretai athanatai; Plăcerile sunt muritoare, virtuțile – veșnice.
12 Ekeine hepolis arista oikeitai, en he zus agathus andras symbainei timosthai, cai to enetion en he tus cacus aminesthai; E perfect condus orașul unde oamenii de valoare sunt onorați, iar cei netrebnici pedepsiți.