Une maison au bord des larmes este romanul autobiografic al scriitoarei franceze Vénus Khoury-Ghata1, care a avut șansa să se întâlnească în librării cu un alt roman reflectând același subiect (familial), publicat în limba arabă la prestigioasa editură Dar An-Nahar din Beirut. Nu este nimic întâmplător în această aparent stranie întâlnire: O casă la țărmul lacrimilor, cum s-ar putea traduce în română acest titlu, și Foi din caietul din rodiu, cum s-ar traduce titlul celeilalte lucrări, sunt operele a două surori, care au trăit aceeași traumă și care au relatat, după ce căile lor s-au separat, aceeași poveste având în prim-plan două elemente-reper în proiecția locului, casa copilăriei din nordul Libanului, respectiv rodiul, prezent obsesiv și în Une maison au bord des larmes și, mai ales, două limbi diferite. Vénus Khoury-Ghata și May Menassa sunt surori. După episodul dramatic care a determinat apariția cărții, Vénus a optat să aleagă calea exilului și s-a stabilit în Franța. A devenit o scriitoare foarte cunoscută, i s-au decernat unele dintre cele mai prestigioase premii ale spațiului cultural francez: Guillaume Apolinaire, Mallarmé, Marele Premiu Guillevic, premiile Jules-Janin și Marele Premiu al Academiei Franceze pentru poezie, respectiv premiul Goncourt pentru poezie, literatura ei a fost tradusă în numeroase limbi și se bucură de un succes remarcabil. May, cu doi ani mai tânără, a devenit jurnalistă, o persoană extrem de influentă în televiziunea libaneză, care a dus la bun sfârșit o serie de proiecte culturale de amploare, printre care și conducerea unor publicații cunoscute în Liban și în întreaga lume arabă, și, la sfatul lui Ghassan Tueni, a publicat o serie de zece romane și cărți pentru copii. Privesc această întâlnire a celor două cărți doar dinspre textul lui Vénus Khoury-Ghata, dar intuiesc faptul că aceeași lume rigidă, aspră, redată cu o oarecare diferență de percepție și, posibil, de la o altă distanță a implicării, se regăsește și în paginile cărții lui May Menassa, carte care, din fericire, a fost tradusă în limba franceză, cu titlul Sous les branches du grenadier2, adică Sub ramurile rodiului. Vorbind despre cele două versiuni ale poveștii, Vénus evidențiază puterea limbii arabe, care încurajează metafora și care subliniază exhibarea fluxului afectelor, de care a putut beneficia sora sa, în detrimentul unei limbi care le îngrădește, franceza în care a decis să scrie: „Nos deux récits auraient été les mêmes s’ils n’avaient pas été rédigés en deux langues
différentes […] Le français n’aime pas les métaphores et les sentiments trop apparents;
l’arabe les accepte, voire les encourage. La belle langue arabe utilisée par ma sœur enrobe
de miel et de douceur les scènes que je raconte crûment, peut-être cruellement. Mon style
est dur et sans complaisance. Mes maîtres en écriture s’appellent Céline, Beckett et
Faulkner; ma sœur est du côté de Giono3”.
Ca într-un exercițiu de exorcism amplificat de puterea scriiturală a fiecăreia dintre surori, Vénus și May, povestea sumbră a copilăriei suspendate între lumi, din care se remarcă figura despotică a tatălui și fragilitatea fiului, este adusă în lumina lecturii, ca o dreptate târzie făcută tânărului frate dispărut. Prizoniere ale unui trecut care ascunde secretele propriei familii, cele două surori se eliberează cvasisimultan de povestea cumplită.
Romanul autobiografic al lui Vénus Khoury-Ghata are frumusețea și duritatea pietrei prețioase. E în sine un poem amplu, greu de redat fără pauzele în respirație – asemănător cumva scriiturii Aglajei Veteranyi – în care alte poeme pietrificate se agață de firul epic, de filonul principal. Poemele fratelui, considerate impudice și insuportabile de tată, un om asupra căruia și-au pus amprenta două forme de rigoare, cea mănăstirească și cea militară, sunt cele care declanșează neprevăzutul. Întors dintr-o Franță a promisiunilor literare în care încercase să publice propriile poeme, călăuzit de steaua căzătoare a lui Rimbaud, fratele revine într-o lume stingheră și dură, din care este respins și extras mai apoi, izolat, închis într-un azil pentru cei cu probleme mintale. În ziua în care fratele este închis, singurul gest de revoltă posibilă din partea lui Vénus este acela al scrierii primului poem, în ciuda propriului părinte, în încercarea de a duce mai departe menirea neîmplinită a fratelui Victor. Romanul despre inabilitatea sufletească a unui părinte și despre suferințele unui fiu, redat la persoana a doua, într-o abordare fals epistolară, devoalează în episoade inegale, în emisii depinzând de un flux al afectelor și nu în raport cu proiecția cronologică, faptele îngropate în casa de pe țărmul lacrimilor. Dedicat mamei, romanul e o colecție de texte-scrisori adresate fratelui după închiderea în azil și începerea „tratamentului” cu electroșocuri, dar și după moartea acestuia, la distanța de patruzeci de ani de la evenimentele tragice și ascunse ale familiei. Aparent fluid și descătușat, romanul e o întindere aridă, spălată de lacrimi, un text pietrificat într-o lume stingheră și dură, desprins dintr-un nord al Libanului de asemenea pietrificat, spălat de lacrimi și ploi, surprins cel mai adesea în întunericul care îi amplifică duritatea și stranietatea. Lirismul abundent al romanului este alimentat de tragism și se revarsă în tragism. Privind și redând întâmplările cu ochii surorii mai mici a celui împins să pătimească, Une maison au bord des larmes devine, de fapt, o carte despre neputința unei mame nefericite, resemnate, a unei femei împinse spre resemnare după accesele tenebroase ale unui tată deturnat de la dragostea pe care ar fi trebuit să o învețe în mănăstire, care nu pot avea nicio motivare, care nu se pot nicidecum motiva. Vocea mamei se face auzită rar, în absența tatălui, ai cărui pași grei de militar (prezenți obsesiv în lucrare) opresc și gândurile, nu doar relatarea lor, ca în exemplul rememorării morții surorii mai mari, Victorine, la vârsta de opt ani. Mama, analfabetă în scriere: „Décision sans suite, dictée par une honte passagère; ma mère n’apprit ni l’anglais, ni le français; elle continua à parler un sabir puisé dans deux langues: l’arabe dialectal et celle du colonisateur. Ma mère, une analphabète bilingue.” (p.38), dar alfabetizată în limbajul iubirii filiale, spre deosebire de tată, a învățat supunerea, alinierea la semne, sunete, gesturi. În această derulare multilingvă a traiectelor epice ca albiile râurilor în confluență, amintirile devin confuze și vagi, se topesc în fluidul poemului-tragedie. Mama își pune problema veridicității și nedeturnării propriei memorii. Vénus însăși optează pentru o scriitură în care afectele sunt erodate de sau cel puțin dislocate în fluxul tragediei. De aici și imposibilitatea de a concentra duritatea redării în unități textuale mai ample. Fragmentele sunt scurte și șocante, sunt emisii complexe care poartă, în răsfrângerea fluxului textual, și lucirile pasagere ale propriei proiecții epistolare, și reflexele din ochii celui înnebunit, care percepe altfel lumea, pentru care războiul civil declanșat în Liban devine un uriaș foc de artificii. Mereu aceleași repere fizice: casa, azilul, mănăstirea Machmouché, strada, umbra rodiului care inundă prin titlu romanul surorii May (Macha în textul lui Vénus), ploaia stranie, amintind de scriitura lui Kadare, în timp ce comunitatea se stinge treptat, se transformă. Mai rămân câteva repere din zonă: mormântul poetului Khalil Gibran, pe înălțimi, și curgerea zbuciumată a râului Kadicha, în vale, sunetele satelor, cântatul cocoșilor, râsul hienelor, sălbăticia cuibărită în suflet și imposibil de a fi scoasă de acolo, nici prin rugăciune, nici prin disciplină. În acest colț de lume, Vénus Khoury-Ghata se întoarce după patruzeci de ani fără a fi recunoscută de cineva, rememorând în cimitir, sau exhumând din amintiri, figurile mamei și tatălui: „Dans un village du nord, la tombe d’un saint maronite transpire du sang depuis un siècle. La tombe de mon père sue des menaces par ses pores de pierre. Celle de ma mère, modeste et couverte de mousse, suinte des larmes. Ma mère n’avait que ses larmes pour défendre son fils” (p.12), dar și imaginea dintre lumi, fratele, un mort-viu pendulând între fragmente de memorie mereu subiectivă, în nuanțele tragediei care nu a dispărut de pe țărmul întunecat al Mediteranei. Dar lacrimile mamei înving, în ciuda pierderii complete. Odată cu acel aprilie 1975 al războiului civil, care a obligat azilul să elibereze bolnavii, unii dintre ei uitându-și până și numele, eliberarea a devenit risipire. Trecere dincolo, fără urme lăsate în această lume. Cu hainele donate la săraci, cu poemele pierdute în Paris, cu o rană uriașă în sufletul celor rămași, eroul absent, petrecându-se la persoana a doua în zvâcnirile epistolare ale surorii mai mici, Vénus, a ales să se împartă pentru a se reuni în rafturile acelorași librării libaneze, iar apoi și în cele franceze, și prin cartea celeilalte surori, May Menassa.

 

 

Note
1 Vénus Khoury-Ghata, Une maison au bord des larmes, roman, Editura Balland, colecția Babel, Paris, 1998, 141 de pagini.
2 May Menassa, Sous les branches du grenadier, roman, Editura Erick Bonnier, colecția Encre d’Orient, Paris, 2012, 190 de pagini.
3 Francesca Tumia, Vénus Khoury-Ghata. Pour une pratique métaphorique du monde, Editura Press Universitaires de Rennes, colecția Pluriel, Rennes, 2019, pp. 51-52.