Consiliul
Județean Cluj
Lavița de la drum

Zilele trecute mi-a căzut în mână volumul unei autoare despre care nu știam prea multe, Maria Dorina Pașca. Cartea se intitulează Banca de la poartă, element de comunicare, și a fost publicată în 2023 la editura Ardealul din Targu Mureș. Cum banca de la drum ocupă un loc de cinste în Zenda copilăriei mele, m-am întrebat dacă i s-or fi recunoscut oarece semnificații simbolice și am deschis dicționarele de simboluri pe care le am în bibliotecă. Cunoscutul Dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant nu menționează „banca”, dar aceasta nu este de găsit nici în dicționarul lui Ivan Evseev, autorul unui interesant volum, Jocurile tradiționale de copii. Rădăcini mitico-rituale, carte aproape intruvabilă. Neobosit, caut în Dicționarul universal de rituri, credințe și simboluri al Catherinei Pont- Humbert, dar, cum nici aici nu pot citi nimic despre banca din fața casei țărănești, apelez la un Michel Ferber, cu al său Dicționar de simboluri literare, apărut în 1999 la Cambridge University Press. Nimic! Nu găsesc banca nici în masivul dicționar al lui Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românesti, după cum nu o găsesc nici în dicționarul Nadiei Julien.
Mă întorc la cartea Mariei Dorina Pașca și rețin că, asigurând comunicarea în lumea rurală, banca este, pe bună dreptate „o instituție necesară satului ca aerul”, în contextul unor „locuri neconvenționale de comunicare” din lumea satului. Hotarul ca limită este abordat ca un semnificativ loc de comunicare, la fel gardul („delimitând microcosmosul familial”), care nu are doar rol de protecție, ori poarta („un prag de trecere între sacru și profan”) și, nu în ultimul rând, ulița (după Ernest Bernea, „supusă necunoscutului și, deci, unor spirite nu întotdeuana binefăcătoare”).
Autoarea insistă în mod deosebit asupra locului unde trebuie așezată banca. În primul rând, banca trebuie să stea astfel încât „să fie văzută de cei care trec pe uliță/drum”, așadar să iasă în evidență, cu un anumit orgoliu pentru ea însăși, dar și pentru gospodăria a cărei emblemă este.
Câteva detalii legate de scaun, obiect de mobilier din interiorul casei, întăresc semnificațiile băncii de la drum/poarta casei. Atunci când banca devine neîncăpătoare, se aduce un scaun din casă (ori se aduc mai multe). Scos din casă, scaunul „ca obiect de mobilier de interiorul țărănesc ajunge să «migreze» spre poarta casei”, ca o sugestie a deschiderii semnificative a spațiului limitat spre lumea de dincolo de gardul cu severele sale semnificații.
Autoarea menționează că banca trebuie să stea dincoace de șanțul ca ultimă frontieră a gospodăriei, ca hotar ce delimitează două spații, separând interiorul de un „afară”, nu neapărat agresiv, ci rece și indiferent. Banca trebuie așezată în stânga sau în dreapta porții mici, destinate exclusiv omului, intrării în universul protector sau ieșirii în spațiul exterior, nu însă în fața porții mari, din motive lesne de înțeles (este destinată treburilor practice). Mai exact, banca trebuie să „se regăsească în dreapta/stânga porții mici, după poziția de deschidere a acesteia, fiind întotdeauna poziționată după poarta mare”.
După această prezentare sumară a volumului dedicat băncii, îmi permit să mă refer la stănoaga lui Ilie Moromete, ca un posibil substitut al băncii de la drum. După cum se știe, familia Moromete se întoarce de la câmp, capul familiei individualizându-se prin câteva gesturi semnificative: „Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu țigarea în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine… Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?
Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariție aştepta. «…Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!» şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor:
— Da, am terminat… Tu mai ai, mă, Bălosule?”.
Să reținem că la podișcă și la stănoagă nu se poate ieși oricum. Moromete trebuie să-și îndeplinească mai întâi obligațiile de gospodar, în felul acesta eliberându-se de amprenta grea a realității imediate. Abia după ce trage căruța „sub umbra mare a celor doi salcâmi”, abia atunci gospodarul din Siliștea Gumești își îngăduie să iasă la drum. Or, ieșind la drum și la stănoagă, personajul se înscrie într-un timp subiectiv, total diferit de timpul celorlalți, care știau că „nu era timpul de ieşit în drum”. Nu poate scăpa atenției un detaliu. Personajul iese la drum și stă pe stănoaga podiștei, pare că se oprește ritualic într-o zăbavă ce s-ar sustrage scurgerii inexorabile a timpului. Ideea este subliniată de altfel: precum fumul țigării sale care se ridică „fără grabă și fără scop”, Ilie Moromete stă „degeaba” și „se uită peste drum”, cu un aer contemplativ, dar „nu se uită în mod deosebit”, fiindcă privirea sa nu mai este a omului practic, din interiorul ogrăzii, ci a celui care se bucură de tot ceea ce-i poate oferi deschiderea de dincolo de poartă. Ceea ce nu exclude însă dorita bucurie a întâlnirii cu celălalt, cu un „cineva” care trebuie să fie interlocutorul ideal, cel care, printr-un dialog semnificativ, îl poate scoate pe acest Socrate de la Dunăre, cum a fost numit de altfel, din frământările cotidiene. Dar n-a fost să fie! Cel care se apropie nu este acel cineva („se vedea că nu o astfel de apariție aştepta”), ci un individ căruia porecla de „bălos” îi sugerează foarte bine condiția. Prezența lui Tudor Bălosu ne convinge că spațiului din fața casei nu i-a fost dat să fie la înălțimea poienii lui Iocan! Ratate dialogul și zăbava, Ilie Moromete se întoarce în lumea din interior, a gospodăriei și a obligațiilor diurne.
…Revin la Zenda copilăriei mele! În fața fiecărei porți se afla câte o laviță, ca o carte de identitate a gospodarului. Unele lavițe erau simple, dintr-o scândură așezată pe doi țăruși (dar vremea acestora a trecut), cele mai multe erau solide însă și estetizate de tâmplarul satului care avea prilejul să-și arate și în acest fel priceperea! Prea puține erau făcute din fier, poate pentru că Zenda nu ducea lipsă de lemn. Băncile confecționate din fier nu mă ademeneau și nu știu dacă am zăbovit vreodată pe una! Era preferat lemnul, pentru căldura transmisă omului, dar, după un binecunoscut dicționar de simboluri, pentru că lemnul „conține o înțelepciune și o știință supraomenească”. Un alt dicționar mă asigură că lemnul este „considerat o materie prin excelență plină de căldură și personalitate, față de răceala și indiferența metalului”.
Îmi place să cred că pentru cei mai mulți lavița de la drum nu era loc de odihnă. Oamenii se putea odihni foarte bine în curțile lor spațioase ori în grădinile răcoroase. Mă simt apropiat de aceia care ieșeau din case din nevoia unui spectacol al cotidianului, dar și pentru a se bucura de „priveliștea lumii”. Într-una din poeziile sale, poetul Ilie Măduța dezvolta semnificațiile unei semnificative ieșiri din case, pentru ca omul să se raporteze la întreg. „Prieteni, să ieșim cu toți din case, încă nu se-ntâmplă/ Nimic iremediabil, încă vin/ Aromele pădurii lîngă tâmplă/ Doar mustul verii se preface-n vin”, scria regretatul poet, fiindcă doar ceea ce se întinde dincolo de limita gardului conține marile semne ale trecerii noastre. Iar dincolo de gardul de piatră sau din lemne se deslușeau Izoiul, Cetatea și Piatra Dăneștii, pe care, privindu-le, zendanul își putea întelege mai bine condiția supusă trecerii. Mă simt de asemenea apropiat de aceia care nu trădau lavița de la drum pentru un anumit scop, pentru a aștepta pe cineva care trebuia să vină „din sus” sau „din jos”. Vorbesc aici despre lavița ca loc de semnificativă „zăbavă”, așezată între marea deschidere a lumii și închiderea ogrăzii, a „ocolului”. Precum adevăratul călător care călătorește pentru a călători, cel care se așază pe bancă o face aproape ritualic. Fără a fi citit prea multe, așezat pe lavița de la drum, el simte că în fața ochilor săi se bănuiește necuprinsul domolit anume pentru el de linia orizontului, iar în spatele lui, cerându-l fără cruțare, stau ograda și datoriile de zi cu zi.