A cercare tra le oche o le formicole,

che impassibili volano o camminano,

parvenza dell’uomo che ne segue

bastò guardare il mondo da una nave

per cinque lunghi anni e molti porti,

dove gente si agita e tenta di sopravvivere.

Io le ho viste, le lucertole, sotto il sole di luglio,

alla stessa ora, nello stesso punto, come i ramarri,

tornare a riscaldarsi per le notti di gelo,

immobili sulla stessa pietra,

da una stagione all’altra,

e tu che ne parli nei tuoi scritti,

le conosci, tu, le lucertole,

hai provato a parlarci senza farle scappare

o le hai solo segnate nei libri delle favole

dove danno spavento ai bambini?

Il mondo è quello che è e se si muore è per distrazione:

troppi hanno incontrato un’auto impazzita

o una canna di fucile; solo la lucertola ed il ghiro

finiscono i giorni della gioia e della pena

dentro l’immenso spazio dove vivono gli gnomi.

Avessero il senso delle lune e dei soli, le lucertole,

che pure copulano, e figliano, come ogni essere

che cammina, mangia, dorme, finge e si dispera

non finirebbero dove gli uomini si perdono per il molto patire.

Troppo abbiamo visto, dentro il terrore e la desolazione:

interi villaggi vivere di rifiuti, dove felici corrono gli sciacalli,

mentre bande urlanti finiscono col machete

vecchi, bambini e capre e incendiano le case.

Non é qui l’uomo che sognava Darwin,

fratello della rondine e del lupo,

figlio del babbuino,

al topo e al coniglio somigliante.

Şopârlele lui Darwin

 

Ca să cauţi printre gâşte sau furnicuţe

care zboară sau se mişcă impasibile

aparenţa de om ce le urmează

a fost destul să vezi lumea de pe un vapor

vreme de cinci ani lungi şi multe porturi,

unde se agită lumea şi încearcă să supravieţuiască.

Eu am văzut furnicile în soarele de iulie,

la aceeaşi oră, în acelaşi punct, ca şi guşterii,

întorcându-se să se-ncălzească pentru nopţile de frig,

nemişcaţi pe aceeaşi piatră,

de la un anotimp la altul,

iar tu care vorbeşti de ele în scrierile tale,

le ştii, tu, pe şopârle,

ai încercat să ne vorbeşti de ele fără să le laşi să scape

sau le-ai însemnat numai în cărţile de poveşti

unde sperie copiii?

Lumea e aceea care este iar dacă se moare e din distracţie:

prea mulţi au întâlnit o maşină nebună

sau o ţeavă de puşcă; numai şopârla şi bursucul

îşi termină ziua de bucurie şi de chin

în spaţiul imens în care trăiesc piticii.

Dacă ar avea sentimentul lunilor şi al sorilor, şopârlele,

care şi ele se împerechează şi nasc, ca fiecare fiinţă

care se mişcă, mâncă, doarme, îşi închipuie, disperă

nu ar sfârşi acolo unde oamenii se pierd din prea multă suferinţă.

Am văzut prea mult, în groază şi în deznădejde:

sate întregi trăind din resturi, unde aleargă fericiţi şacalii,

în timp ce bande care urlă termină cu maceta

bătrâni, copii şi capre iar caselor pun foc.

Nu e aici omul visat de Darwin,

frate cu rândunica şi cu lupul,

copil al babuinului,

asemenea cu şoarecele şi cu iepurele.

Passano le parole

Passano le parole come passano le nuvole:

non restano che i vuoti tra una parola e un’ombra;

passano le città come passano le tartarughe

e questi stupidi che stuprano e distruggono.

I corpi passano cui molto ti affezioni

e passano le cicogne alte sui camini,

i microrganismi passano, pur se lenti a passare,

i sassi aguzzi che le correnti levigano

e la tua vita e la mia, di cui avrai molto detto,

e quella degli eroi morti per niente

e le imprese degli dei dimenticati

o gli abissi che pochi riconoscono.

Lo sai anche tu che può guarire il tempo,

che le ferite un poco sanguinano poi si sanano,

lo sai che la felicità a volte è gelida

altre volte ti soffoca e ti uccide;

ma non disperare, dalla collina

viene aria che ristora, settembrina,

da una finestra accesa una nenia cala

che non sai se t’illumina o t’acceca,

di certo ai trapassati canta

e li vuole accanto o li evoca

come per un esorcismo

purché restino là dove hanno casa.

Trec vorbele

Trec vorbele ca norii:

nu rămân decât goluri între o vorbă şi o umbră;

trec oraşele aşa cum trec broaştele ţestoase

şi tâmpiţii aceştia ce violează şi distrug.

Trec trupurile de care te simţi aşa legat,

trec berzele înalte sus pe hornuri,

şi microorganismele trec, chiar dacă-s lenţi la trecere,

pietrele ascuţite şlefuite de curenţi

şi viaţa ta şi-a mea, de care vei fi vorbit mult,

şi cea a eroilor care-au murit pentru nimic

şi acţiunile celor uitaţi

sau abisurile pe care puţini le recunosc.

O ştii şi tu că timpul poate să tămăduiască,

că rănile sângerează un pic şi-apoi se vindecă,

ştii că uneori fericirea e îngheţată,

că alteori te sufocă şi te ucide;

dar nu fii disperat, de pe colină

vine un aer care te reface, aer de septembrie,

de pe o fereastră aprinsă un cântec funebru coboară

şi nu ştii dacă te iluminează sau orbeşte,

cu siguranţă celor morţi le cântă

şi îi vrea alături ori îi aminteşte

ca printr-un exorcism

ca totuşi să rămână acolo unde le e casa.

Attraversamenti

Volevo attraversare città, paesi, fiumi,

ma c’era un muro invisibile

a impedire il passaggio;

dovevo inventare percorsi

per superare quel muro,

ma c’erano custodi

e cannoni a sua difesa;

ho creduto di potermi

chiudere dentro casa,

ma era la casa un muro,

e fuori era la vita;

allora ho scelto il cammino

e una bussola verso l’altrove

e un castoro a fare da guida

e una lucciola a illuminare la strada

e un elastico a superare gli ostacoli:

non sei curiosa di conoscere

quali paradisi ho incontrato

celati oltre quel muro?

Traversări

Voiam să trec prin oraşe, sate, râuri

dar îmi împiedica trecerea

un zid nevăzut;

trebuia să inventez itinerarii

ca să trec de zidul acela,

dar erau gărzi

şi tunuri să îl apere;

am crezut că pot

să mă închid în casă,

dar casa era un zid,

iar viaţa era în afară;

atunci am ales drumul

şi o busolă către altundeva

şi un castor să îmi fie călăuză

şi-un licurici să-mi lumineze drumul

şi un elastic să trec peste obstacole:

nu eşti curioasă să ştii

ce fel de paradise am descoperit

ascunse dincolo de zid?

Cielo

Se vedo il cielo con gli occhi

splende d’un solo colore

e l’erba ha il solo suo verde,

il bianco è dei monti innevati,

l’azzurro intenso è del mare;

se chiudo gli occhi e riguardo

il cielo si riempie di forme,

di tutti i colori, di suoni

e vedo gli abitatori del mare

e l’erba non è solo del prato,

è del bosco, del ciglio dei fossi,

degli alpeggi, degli acquitrini.

Se vedo e non guardo, se immagino,

se dentro conservo ogni cosa di quello che vive,

allora l’arcobaleno non basta a dire i colori.

Cer

Dacă privesc cu ochii cerul

străluceşte într-o singură culoare

şi iarba are numai verdele ei,

albul e al muntilor plini de zăpadă,

iar albastrul intens este al mării;

dacă închid ochii şi privesc din nou

cerul se umple iarăşi de forme,

de toate culorile, de sunete,

şi-i văd pe cei ce locuiesc în mare

şi iarba nu este numai aceea de pe câmp,

cea din pădure, de pe marginea şanţurilor,

de pe păşuni de munte, de prin bălţi.

Dacă văd şi nu privesc, dacă-mi închipui,

dacă păstrez înăuntru totul din ceea ce trăieşte,

atunci curcubeul nu e destul să spună culorile.

Alessandro Cabianca, poeta, drammaturgo, saggista, romanziere

Ha pubblicato: Sopra gli anni, 1991, Il gioco dei giorni, 1992, Le vie della città invisibile, 1995; L’ora dello Scorpione, 2010, Testimoni del tempo, 2012, Influssi, 2015, I guardiani del fuoco, 2017 (poesia); Medea, 1998, Clitennestra, 2000, Antigone, 2010 (tragedia); Torquato Tasso, 2015 (dramma); I musicanti di Brema, fiaba in versi musicata dal Maestro Matteo Segafreddo per l’Orchestra del Teatro Olimpico di Vicenza. Suoi lavori sono stati rappresentati in vari teatri italiani. Ha pubblicato inoltre: Armonie d’insieme – Poesia e musica dal mito al ‘900, 2009 e Armonie contemporanee – Teoria ed estetica di opere d’insieme, 2012, scritti con il compositore Matteo Segafreddo e Ottiero Ottieri – Dalla Olivetti alla Bicêtre (saggistica). Di recente ha pubblicato: Cinquecento – Papi, duchi, eretici e mariuoli, romanzo ambientato nelle corti italiane del ‘500. Numerose le pubblicazioni in riviste letterarie e le partecipazioni a convegni e incontri di poesia. E’ tra i fondatori del Gruppo 90-ArtePoesia di Padova e del PIP (Pronto Intervento Poetico).

Alessandro Cabianca, poet, dramaturg şi eseist şi romancier

A publicat: Sopra gli anni, 1991, Il gioco dei giorni, 1992, Le vie della città invisibile, 1995; L’ora dello Scorpione, 2010, Testimoni del tempo, 2012, Influssi, 2015, I guardiani del fuoco, 2017 (poezie); Medea, 1998, Clitennestra, 2000, Antigone, 2010 (tragedii); Torquato Tasso, 2015 (dramă); I musicanti di Brema, poveste în versuri pusă pe muzică de către maestrul Matteo Segafreddo pentru Orchestra Teatrului Olimpic din Vicenza. Lucrări de-ale sale au fost reprezentate în diferite teatre italiene. A mai publicat: Armonie d’insieme – Poesia e musica dal mito al ‘900, 2009 şi Armonie contemporanee – Teoria ed estetica di opere d’insieme, 2012, scrise împreună cu compozitorul Matteo Segafreddo şi Ottiero Ottieri – Dalla Olivetti alla Bicêtre (eseistică). De curând a publicat: Cinquecento – Papi, duchi, eretici e mariuoli, roman situat în mediul curţilor italiene din ‘500. Numeroase sunt publicaţiile în reviste literare şi participările la colocvii şi întâlniri de poezie. Este printre fondatorii Gruppo 90 – ArtePoesia din Padova şi al PIP (Pronto Intervento Poetico).