Consiliul
Județean Cluj
Le lucertole di Darwin
A cercare tra le oche o le formicole,
che impassibili volano o camminano,
parvenza dell’uomo che ne segue
bastò guardare il mondo da una nave
per cinque lunghi anni e molti porti,
dove gente si agita e tenta di sopravvivere.
Io le ho viste, le lucertole, sotto il sole di luglio,
alla stessa ora, nello stesso punto, come i ramarri,
tornare a riscaldarsi per le notti di gelo,
immobili sulla stessa pietra,
da una stagione all’altra,
e tu che ne parli nei tuoi scritti,
le conosci, tu, le lucertole,
hai provato a parlarci senza farle scappare
o le hai solo segnate nei libri delle favole
dove danno spavento ai bambini?
Il mondo è quello che è e se si muore è per distrazione:
troppi hanno incontrato un’auto impazzita
o una canna di fucile; solo la lucertola ed il ghiro
finiscono i giorni della gioia e della pena
dentro l’immenso spazio dove vivono gli gnomi.
Avessero il senso delle lune e dei soli, le lucertole,
che pure copulano, e figliano, come ogni essere
che cammina, mangia, dorme, finge e si dispera
non finirebbero dove gli uomini si perdono per il molto patire.
Troppo abbiamo visto, dentro il terrore e la desolazione:
interi villaggi vivere di rifiuti, dove felici corrono gli sciacalli,
mentre bande urlanti finiscono col machete
vecchi, bambini e capre e incendiano le case.
Non é qui l’uomo che sognava Darwin,
fratello della rondine e del lupo,
figlio del babbuino,
al topo e al coniglio somigliante.
Şopârlele lui Darwin
Ca să cauţi printre gâşte sau furnicuţe
care zboară sau se mişcă impasibile
aparenţa de om ce le urmează
a fost destul să vezi lumea de pe un vapor
vreme de cinci ani lungi şi multe porturi,
unde se agită lumea şi încearcă să supravieţuiască.
Eu am văzut furnicile în soarele de iulie,
la aceeaşi oră, în acelaşi punct, ca şi guşterii,
întorcându-se să se-ncălzească pentru nopţile de frig,
nemişcaţi pe aceeaşi piatră,
de la un anotimp la altul,
iar tu care vorbeşti de ele în scrierile tale,
le ştii, tu, pe şopârle,
ai încercat să ne vorbeşti de ele fără să le laşi să scape
sau le-ai însemnat numai în cărţile de poveşti
unde sperie copiii?
Lumea e aceea care este iar dacă se moare e din distracţie:
prea mulţi au întâlnit o maşină nebună
sau o ţeavă de puşcă; numai şopârla şi bursucul
îşi termină ziua de bucurie şi de chin
în spaţiul imens în care trăiesc piticii.
Dacă ar avea sentimentul lunilor şi al sorilor, şopârlele,
care şi ele se împerechează şi nasc, ca fiecare fiinţă
care se mişcă, mâncă, doarme, îşi închipuie, disperă
nu ar sfârşi acolo unde oamenii se pierd din prea multă suferinţă.
Am văzut prea mult, în groază şi în deznădejde:
sate întregi trăind din resturi, unde aleargă fericiţi şacalii,
în timp ce bande care urlă termină cu maceta
bătrâni, copii şi capre iar caselor pun foc.
Nu e aici omul visat de Darwin,
frate cu rândunica şi cu lupul,
copil al babuinului,
asemenea cu şoarecele şi cu iepurele.
Passano le parole
Passano le parole come passano le nuvole:
non restano che i vuoti tra una parola e un’ombra;
passano le città come passano le tartarughe
e questi stupidi che stuprano e distruggono.
I corpi passano cui molto ti affezioni
e passano le cicogne alte sui camini,
i microrganismi passano, pur se lenti a passare,
i sassi aguzzi che le correnti levigano
e la tua vita e la mia, di cui avrai molto detto,
e quella degli eroi morti per niente
e le imprese degli dei dimenticati
o gli abissi che pochi riconoscono.
Lo sai anche tu che può guarire il tempo,
che le ferite un poco sanguinano poi si sanano,
lo sai che la felicità a volte è gelida
altre volte ti soffoca e ti uccide;
ma non disperare, dalla collina
viene aria che ristora, settembrina,
da una finestra accesa una nenia cala
che non sai se t’illumina o t’acceca,
di certo ai trapassati canta
e li vuole accanto o li evoca
come per un esorcismo
purché restino là dove hanno casa.
Trec vorbele
Trec vorbele ca norii:
nu rămân decât goluri între o vorbă şi o umbră;
trec oraşele aşa cum trec broaştele ţestoase
şi tâmpiţii aceştia ce violează şi distrug.
Trec trupurile de care te simţi aşa legat,
trec berzele înalte sus pe hornuri,
şi microorganismele trec, chiar dacă-s lenţi la trecere,
pietrele ascuţite şlefuite de curenţi
şi viaţa ta şi-a mea, de care vei fi vorbit mult,
şi cea a eroilor care-au murit pentru nimic
şi acţiunile celor uitaţi
sau abisurile pe care puţini le recunosc.
O ştii şi tu că timpul poate să tămăduiască,
că rănile sângerează un pic şi-apoi se vindecă,
ştii că uneori fericirea e îngheţată,
că alteori te sufocă şi te ucide;
dar nu fii disperat, de pe colină
vine un aer care te reface, aer de septembrie,
de pe o fereastră aprinsă un cântec funebru coboară
şi nu ştii dacă te iluminează sau orbeşte,
cu siguranţă celor morţi le cântă
şi îi vrea alături ori îi aminteşte
ca printr-un exorcism
ca totuşi să rămână acolo unde le e casa.
Attraversamenti
Volevo attraversare città, paesi, fiumi,
ma c’era un muro invisibile
a impedire il passaggio;
dovevo inventare percorsi
per superare quel muro,
ma c’erano custodi
e cannoni a sua difesa;
ho creduto di potermi
chiudere dentro casa,
ma era la casa un muro,
e fuori era la vita;
allora ho scelto il cammino
e una bussola verso l’altrove
e un castoro a fare da guida
e una lucciola a illuminare la strada
e un elastico a superare gli ostacoli:
non sei curiosa di conoscere
quali paradisi ho incontrato
celati oltre quel muro?
Traversări
Voiam să trec prin oraşe, sate, râuri
dar îmi împiedica trecerea
un zid nevăzut;
trebuia să inventez itinerarii
ca să trec de zidul acela,
dar erau gărzi
şi tunuri să îl apere;
am crezut că pot
să mă închid în casă,
dar casa era un zid,
iar viaţa era în afară;
atunci am ales drumul
şi o busolă către altundeva
şi un castor să îmi fie călăuză
şi-un licurici să-mi lumineze drumul
şi un elastic să trec peste obstacole:
nu eşti curioasă să ştii
ce fel de paradise am descoperit
ascunse dincolo de zid?
Cielo
Se vedo il cielo con gli occhi
splende d’un solo colore
e l’erba ha il solo suo verde,
il bianco è dei monti innevati,
l’azzurro intenso è del mare;
se chiudo gli occhi e riguardo
il cielo si riempie di forme,
di tutti i colori, di suoni
e vedo gli abitatori del mare
e l’erba non è solo del prato,
è del bosco, del ciglio dei fossi,
degli alpeggi, degli acquitrini.
Se vedo e non guardo, se immagino,
se dentro conservo ogni cosa di quello che vive,
allora l’arcobaleno non basta a dire i colori.
Cer
Dacă privesc cu ochii cerul
străluceşte într-o singură culoare
şi iarba are numai verdele ei,
albul e al muntilor plini de zăpadă,
iar albastrul intens este al mării;
dacă închid ochii şi privesc din nou
cerul se umple iarăşi de forme,
de toate culorile, de sunete,
şi-i văd pe cei ce locuiesc în mare
şi iarba nu este numai aceea de pe câmp,
cea din pădure, de pe marginea şanţurilor,
de pe păşuni de munte, de prin bălţi.
Dacă văd şi nu privesc, dacă-mi închipui,
dacă păstrez înăuntru totul din ceea ce trăieşte,
atunci curcubeul nu e destul să spună culorile.
Alessandro Cabianca, poeta, drammaturgo, saggista, romanziere
Ha pubblicato: Sopra gli anni, 1991, Il gioco dei giorni, 1992, Le vie della città invisibile, 1995; L’ora dello Scorpione, 2010, Testimoni del tempo, 2012, Influssi, 2015, I guardiani del fuoco, 2017 (poesia); Medea, 1998, Clitennestra, 2000, Antigone, 2010 (tragedia); Torquato Tasso, 2015 (dramma); I musicanti di Brema, fiaba in versi musicata dal Maestro Matteo Segafreddo per l’Orchestra del Teatro Olimpico di Vicenza. Suoi lavori sono stati rappresentati in vari teatri italiani. Ha pubblicato inoltre: Armonie d’insieme – Poesia e musica dal mito al ‘900, 2009 e Armonie contemporanee – Teoria ed estetica di opere d’insieme, 2012, scritti con il compositore Matteo Segafreddo e Ottiero Ottieri – Dalla Olivetti alla Bicêtre (saggistica). Di recente ha pubblicato: Cinquecento – Papi, duchi, eretici e mariuoli, romanzo ambientato nelle corti italiane del ‘500. Numerose le pubblicazioni in riviste letterarie e le partecipazioni a convegni e incontri di poesia. E’ tra i fondatori del Gruppo 90-ArtePoesia di Padova e del PIP (Pronto Intervento Poetico).
Alessandro Cabianca, poet, dramaturg şi eseist şi romancier
A publicat: Sopra gli anni, 1991, Il gioco dei giorni, 1992, Le vie della città invisibile, 1995; L’ora dello Scorpione, 2010, Testimoni del tempo, 2012, Influssi, 2015, I guardiani del fuoco, 2017 (poezie); Medea, 1998, Clitennestra, 2000, Antigone, 2010 (tragedii); Torquato Tasso, 2015 (dramă); I musicanti di Brema, poveste în versuri pusă pe muzică de către maestrul Matteo Segafreddo pentru Orchestra Teatrului Olimpic din Vicenza. Lucrări de-ale sale au fost reprezentate în diferite teatre italiene. A mai publicat: Armonie d’insieme – Poesia e musica dal mito al ‘900, 2009 şi Armonie contemporanee – Teoria ed estetica di opere d’insieme, 2012, scrise împreună cu compozitorul Matteo Segafreddo şi Ottiero Ottieri – Dalla Olivetti alla Bicêtre (eseistică). De curând a publicat: Cinquecento – Papi, duchi, eretici e mariuoli, roman situat în mediul curţilor italiene din ‘500. Numeroase sunt publicaţiile în reviste literare şi participările la colocvii şi întâlniri de poezie. Este printre fondatorii Gruppo 90 – ArtePoesia din Padova şi al PIP (Pronto Intervento Poetico).