Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lebede roșii: debutul ca eliberare

Lebede roșii: debutul  ca eliberare

 

 

Andreea Maftei. (2018).
Lebede roșii. Cuvânt însoțitor de Ioan Holban.
Iași: Junimea. Colecția Numele Poetului. Debut.

 

 

Lebede roșii este volumul de debut al unei poete care dă glas coerent eliberării, sub stăpânirea unui daimon al feminității, avertizează Ioan Holban în prefață. Andreea Maftei, profesor de limba și literatura română, licențiată în litere la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, a ales această cale a eliberării, într-un volum coerent și egal cu sine – atipic debuturilor prin tocmai lipsa flucturațiilor de intensitate a vocii și de expresie poetică – dar care nu a trecut neobservat de critică. De altfel, volumul în manuscris a fost premiat la Festivalul internațional „Tudor Arghezi” de la Târgu-Jiu. Ulterior a fost acceptat a fi publicat în colecția de debut a Editurii Junimea, „Pașii poetului”, colecție coordonată de Lucian Vasiliu și Ioan Holban, cel care girează volumul printr-un scurt cuvânt însoțitor:

„În „Lebede roșii”, volumul de debut, probabil, îndelung elaborat, de o remarcabilă coerență stilistică și tematică, Andreea Maftei lasă spațiul liric în stăpânirea unui daimon al feminității […]. Într-o altă ordine, Andreea Maftei adună în „Lebede roșii” fragmente ale unei existențe cu doi protagoniști: „tu, un Adam, eu, o Evă”, Romeo și Julieta, în eterna poveste a păcatului și dragostei” (p.5-6).

Surprinzătoare este opțiunea Andreei Maftei pentru discursul modernist, pentru dezangajarea, dezumanizarea și proiectarea în supra-real a femeii în primă instanță, a cuplului îndrăgostit mai apoi, în contextul unui val de debuturi sub semnul lucidității și ironiei postmoderne. Dar modernitatea poate fi privită ca mod de gândire; este recomandabilă, de fapt, această perspectivă asupra angajării auctoriale (cu siguranță asumate în cazul unui absolvent de litere), care continuă să vadă ca referință nediluată în amestecul avaloric cotidian valorile universale. Surprinzătoare nu este raportarea voluntară la valori imuabile, ci menținerea lor neschimbată în intenția fățișă a vremurilor de a le distorsiona, interpreta ironic, goli de conținut. Iată-ne, așadar, în fața unei poezii în raport cu care angajarea auctorială nu atinge palierul ironic. Din contră se revendică a fi nostalgică: „curge prin mine zăpada primei copilării” (Curge prin mine zăpada, p.28), amintind tematic de zăpezile lui Villon, dar fără să amintească și stilistic de antifraza poetului francez de secol XV:

„Azi, roșul luminii mă salvează./ Obrajii, rupți de rutină. Străzi înghesuite,/ străzi noi, tot mai noi și eu…/ Cobor./ Sub pleoape, dealul copilăriei, de-a rostogolul./ Bunica nu e/ Și foamea îmi spune povești./ Lacrimile spală poarta închisă, în ochi/ ce croiesc/ haine pe trupul gol. Prea gol./ Sub țoale țesute de mână./ La suflul brusc, țin piept, înfoiată precum/ o păpădie, în ciuda destinului hărăzit./ Pe sub piele, teribil simț. Secundele/ divulgă secrete.” (Roșu, p.44).

Substratul nostalgic își păstrează caracteristicile, inclusiv profunzimea, în toate poemele. Stilistic vorbind, mostre din acest zăcământ strălucesc în expunerea pe versantul diurn al poemelor: „Drumul facerii e lung./ Aștept să mă separe și de mine-însămi/ precum foile vremii de Vreme,/ gândind că nu am cum să mă împotrivesc,// mă vor scutura și de oase/ prin cine știe ce uitare/ închisă în sertare aglomerate,/ până când mă vor arde de tot.” (Chihlimbar, p.16) sau „Urc spre mormântul bunicii,/ aprind/ lumină la căpătâiul amintirilor” (Răscolire, p.68).
Atipică este, însă, dimensiunea expozitivă a unora dintre poeme. Doar că nu este vorba despre acea descriere golită de puterea sugestiei, ci despre alunecarea spre descriptivismul naiv, apropiat spiritului nipon: „Spre două și ceva,/ femeia cu pene stă rezemată de un fotoliu/ mai bătrână decât visele ei./ Cu o mână caută cu revoltă să desfacă nasturii,/ cu cealaltă se ține de cap,/ își reazemă neputința care a înghițit-o/ ca pe o pradă ușoară” (Femeia cu pene, p.63), cu toată prețiozitatea asociată gestului mărunt, care uneori tulbură simplitatea (în același poem): „Câteva mișcări agile,/ dar nepotrivite,/ apoi actul care îi țipă în timpane/ „Femeie cu pene, ce ai făcut?”// Și în liniștea unei singurătăți/ se desfată, convingător, acum,/ între paiete roz și visele/ grele”. Aceste căderi din proiectatul orizont discursiv modernist – mă refer doar la reangajare, reumanizare și revenire în real, a se vedea poemul Răspund (p.37), care debutează promițător: „Mă-ntrebi ce caut/ în poezie. Iată,/ cu doi copii.” – sunt singurele exemple de variație a dicțiunii.
Cred că opțiunea pentru discursul modernist este cea firească, atâta vreme cât în apele acestuia Andreea Maftei se simte bine, probează coerență, rafinament. În această zonă a vibrației la sentimentul cosmic, a fiorului metafizic mereu însoțind, dublând și erodând deopotrivă pașii poetei, poezia Andreei Maftei se prezintă pe sine fără mască:

„Sobor de frunze, din vrerea toamnei/ târzii,/ simt talpa ruginie a vântului, rugul iernii/ și palemele reci ale timpului. Toată puterea/ adunată grabnic, sub nucul bătrân.// Zăpezile/ vor atârna mai greu,/ pe umerii bunilor,/ ori mai înfiorător,/ cu pricina zorilor. Suna-vor cirezile.// La asfințit, psalmul cetății/ de veghe, prin guri de pământ,/ chema-va luceferi,/ sub câte alte primăveri.” (Prin măduva iernilor, p.88).

Și poate că nu vârste sau generații trebuie căutate în creația ei, ci starea de poezie, care cu siguranță nu lipsește.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg