Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lecția de libertate a lui Adrian Ordean

Unele dintre cele mai căutate și vândute cărți, inclusiv pe piața românească, sunt biografiile (sau, mai degrabă, autobiografiile) idolilor rock ai anilor ’80-’90, dintre care merită amintite cele ale lui Bruce Dickinson de la Iron Maiden sau Freddie Mercury de la Queen. Adresate unui public nostalgic sau unuia care acum descoperă contextul marilor schimbări și germenii libertății sădiți în generațiile conectate la irepetabila aventură Woodstock, aceste cărți conțin în ele o specie de ingenuitate, de iluzorie promisiune a unei lumi în care nonconformismul să elimine ierarhiile consolidate ale materialismului, fie el comunist, fie liberal. Nu întâmplător, rădăcinile formei de libertate predicate pe marile scene ale lumii prin voce și instrumente (uneori doar instrumental) sunt regăsite în mișcările artistice care au apărut imediat după marele carnagiu, după cel de-Al Doilea Război Mondial, cum ar fi cele ale generației beat din anii ’50 -’60, când la noi proletcultismul atingea cotele maxime. Iată cum o formă a așa-numitei contraculturi în câmp literar, cea a beatnicilor, propunând eliberarea de convențional, împrumutând embleme ale lumii libere a jazz-ului, făcute vizibile prin diferitele coduri ale exprimării de sine, de la limbaj la cod vestimentar, a transmis prin vocile unor cunoscuți autori, precum Allen Ginsberg, William S. Burroughs, Jack Kerouac sau proaspăt plecatul în veșnicie Lawrence Ferlinghetti, anti-autoritarismul și libertatea din care vor face stindard, ulterior, generația hippie, prin care se va realiza mai degrabă o conectare la emblemele rockului decât fuziunea codurilor. Muzica rock românească a găsit în această conectare la valorile unei revolte pașnice, exprimate prin libertatea creației muzicale, calea de aliniere la o normalitate a prevalenței valorilor umaniste în detrimentul celor materialiste. Dar despre ceea ce alimenta această libertate în backstage nu s-a prea scris. Vagi referiri la bucurii și valori ale unei lumi libere sub bula comunistă au fost lansate prin diverse lucrări de beletristică, prin interviuri publicate aiurea, motiv pentru care o autobiografie cuprinzătoare și fericit închegată era necesară. Iar această autobiografie nu a întârziat. În perioada în care Nobelul pentru literatură a ajuns în mâinile poetului și muzicianului american Bob Dylan – a cărui încăpățânare în a nu ieși pe scenă a determinat, cumva, inclusiv valul irepetabil al exprimării din august 1969 a vocilor și instrumentelor lui Richie Havens, Joan Baez, Santana, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin & The Kozmic Blues Band, The Who, Jefferson Airplane, Joe Cocker, Jimmy Hendrix ș.a. –, în perioada în care valorile generației beat traduse în valori culturale românești prin grila generației optzeciste, în frunte cu cele ale lui Mircea Cărtărescu, s-au clasicizat, era necesară o explicație din interior, din backstage, din inima fenomenului. O excelentă mărturisire este cea pe care o propune Adrian Ordean, chitaristul și compozitorul reprezentativ al rockului românesc din anii ’80-’90, care completează cu o reașezare contextuală în raport cu o Cortină de Fier încă producând separare ceea ce biografiile idolilor rock din Occident deja exprimaseră: consistenta lucrare După ani și ani. Povestiri din spatele scenei, apărută la editura Cartea Daath (2021)1. Cartea lui Adrian Ordean, scrisă cu dezinvoltură, cu umor, cu aparentă așezare a interpretării în spatele factualității biografice, este o provocatoare întâmplare pentru cei care au găsit în ritmurile rock o expresie a manifestării propriei libertăți. Nu întâmplător, Adrian Ordean inserează pe parcursul lucrării mențiuni aparent irelevante, în esență de o profunzime a analizei cum numai un om care și-a dedicat întreaga viață muzicii și libertății promise o putea face. Iată, de pildă, o aparent inofensivă constatare pe marginea încercării de aliniere la valori și forme ale expresiei vestului uitând motivația care a trimis la această formă de expresie se găsește în dialogul dintre celebrul basist și vocalist Glenn Hughes, „The Voice of Rock”, vocea trupei Black Sabbath la jumătatea anilor ’80 și, anterior, basistul trupei Deep Purple, și trupa Holograf aflată în concert în Anglia: „Edy Petroșel mi-a povestit mai multe lucruri de la întâlnirea lor din Anglia, însă unul mi-a atras atenția în mod deosebit. O întrebare pe care Glenn Hughes le-a adresat-o celor de la Holograf: – De ce vreți voi să vă îmbrăcați ca noi, să arătați ca noi, să cântați ca noi și nu încercați să fiți voi, să cântați ca voi și să puneți în cântecele voastre personalitatea și culoarea locurilor de unde veniți. Ca voi mai sunt mii de muzicieni, în așteptare la porțile studiourilor din Anglia, și sunt englezi… Am ținut minte pentru că mi s-a părut grozav ce a spus omul atunci în ’90. Parcă îmi dăduse ți mie o direcție mai clară povestirea lui Edy. Oricum asta se potrivește și studiourilor și radiourilor de la noi. O difuzare mai consistentă de muzică românească ar putea crea o emulație în domeniu” (p.370).
Cartea lui Adrian Ordean este încărcată de asemenea expresii ale înțelegerii din interior a unui fenomen complex, dar simplificat pentru o răspândire superficială în anii ’20 din proaspătul secol. De la înălțimea vârstei și bogăția experienței, memoriile lui Adrian Ordean devin carte de învățătură indiferent de ariile de preocupări ale cititorilor. Cartea nu relevă doar lumea backstage a concertelor rock, ci este revelatoare a unei culturi și a încercărilor ei de a se impune în raport cu o subcultură a facilului, vulgarului, superficialului.
Două sunt registrele de lectură ale cărții. Primul dintre ele presupune focalizarea asupra personalității complexe a „fenomenului Ordean” în spațiul public românesc: talentat instrumentist rock, vocalist, deopotrivă compozitor, textier, inginer de sunet, producător muzical, Adrian Ordean este cu siguranță o voce de referință, printre cele mai reprezentative din lumea rock-ului românesc. S-a născut la 10 martie 1955 în Sibiu și, începând din 1961, de la primele lecții de vioară luate în orașul natal, a învățat cu acribie și s-a exprimat pe sine (exprimând totodată o generație în schimbare) printr-o creativitate debordantă. Chiar dacă primele sale experiențe muzicale presupun mai degrabă activitatea lui ca instrumentist și vocalist, în anii ’80 începe să se exprime și în calitate de compozitor, iar în anii ’90 deschide primul studio de înregistrări din România, Migas Real Compact. Și-a început activitatea de chitarist cu grupul Stereo, în limitele unui rock progresiv, cu importante influențe jazz, a continuat la Brașov prin colaborarea cu Grup 74, apoi a trecut la Riff, Sens Unic, Roșu și Negru. Dând curs invitației lui Liviu Tudan, Adrian Ordean a ajuns un nume important al unei trupe de prim rang al muzicii românești, compunând și impunându-se. Din acest punct a ales definitiv calea hard rockului, alăturându-se în 1988 trupei Compact. În perioada în care a activat într-una dintre formațiile canonice ale rockului românesc (în chiar formula de referință a acestei trupe), Adrian Ordean a scris toată muzica și o parte din versurile pieselor Compact. A cântat ulterior în Schimbul 3, PACT și Trupa Ordean. A lansat proiecte de revigorare muzicală, cum ar fi A.S.I.A., Bliss, Amadeus, a înregistrat pentru cele mai importante nume ale muzicii românești – o listă a acestor nume e reprodusă la paginile 282-283 ale cărții –, dar a continuat să rămână modest și echilibrat, continuu raportându-se la valori și principii. Aceasta este trăsătura pe care o surprinde cunoscutul realizator de emisiuni de radio Mihai Godoroja, el însuși activând împreună cu trupa pe care a fondat-o într-o zonă de nișă în peisajul muzical românesc, este definitorie pentru „omul rar” Adrian Ordean: modestia ca „lumină de caracter” sau slăbiciune, la pachet cu atributele excelenței: „remarcabilă” și locului: „ardelenească”.
Dar esența cărții nu este aceasta. Biografismul firesc într-o carte de memorii este doar proiectul de arhitectură a lucrării. Constructul se bucură – și de aici transpare al doilea registru al lecturii – de expresia unor valori și principii și de racordarea culturii la acestea, care nu pot fi nicidecum neglijate, abandonate, omise. Aceasta este concluzia unei aparente radiografii a fenomenului muzical românesc al ultimilor 50 de ani, în esență al unei analize de profunzime, în străfundurile unei mișcări firești de aducere în prim-plan a umanismului: „Am încercat să creez prin vorbe o imagine a ultimilor 50 de ani în care am făcut muzică, o panoramare a acestei jumătăți de veac petrecută în preajma artiștilor. Punct de pornire 1961. Mai departe doar timpul știe, pentru că timpul guvernează totul. Pierduți în realitatea zilnică, de multe ori obsedant de repetitivă, uităm de noi, de părinți, de copii… E bine să mai întoarcem privirea spre trecut pentru că acolo se află valorile care ne-au influențat destinul. Am putea înțelege mai bine și distorsiunile zilelor de azi, care distonează câteodată cu tonalitatea armonioasă a anilor care au trecut. Cred că viața este o poveste muzicală care începe cu cântecul de leagă al mamei și se termină în sunet de fanfară” (p.461).
Această adâncime a cărții este cea care trebuie adusă în prim-plan. Aveam nevoie și de radiografia fenomenului muzical românesc, dar învățăturile lui Adrian Ordean, de o profunzime remarcabilă, trebuie transmise și rostite spre a nu rămâne în superficialul cotidian, în clouds. Evident, în prima cheie de lectură, cu intarsiile de texturi diferite ale celor care l-au cunoscut sau măcar au încercat să-l înțeleagă pe Adrian Ordean, în textul de o coerență discursivă remarcabilă, organizat mai degrabă după un parcurs al implicării decât după unul cronologic, cartea se citește ușor. Am râs în hohote la întâmplările cu cei sosiți să înregistreze la studioul lui Ordean sau la aventurile lui Leluț Vasilescu, toboșarul trupei Compact. Am urmărit cu atenție un parcurs al unei vieți muzicale pe care am zărit-o sporadic din cealaltă parte, a publicului. Dar am rămas impresionat de profunzimea radiografiei vieții culturale românești a ultimilor ani. Autobiografia lui Adrian Ordean se așază firesc alături o serie de biografii ale marilor nume ale rockului. Dar, mai mult decât acestea, această autobiografie se relevă a fi o cale prin care autorul ei predă cea mai frumoasă lecție despre libertate și despre valori într-un spațiu cultural închis o bună bucată de vreme în spatele ideologiilor.

P.S.: Într-unul dintre capitolele cărții, „Începuturile”, Adrian Ordean povestește despre emoția copilului de paisprezece ani care a asistat la primul concert rock al trupei Sincron la Teatrul de Stat din Sibiu, în 1969: „Am stat într-un colț, în picioare, era lume multă, atmosferă nemaipomenită. Suna totul perfect și… tare. Aveau o „stație” separată pentru voci, iar fiecare instrument avea stația lui. În fine, suna tare și într-un fel cum nu mai auzisem muzica sunând niciodată. Pentru că era, de fapt, primul concert live la care participam. Nu am observat mare lucru din partea tehnică, nici nu știam prea multe pe vremea aia despre scule, amplificare, chestii… și oricum, atunci nu am avut ochi și urechi decât pentru Sandu Arion cu chitara de gât și pentru Cornel Fugaru care cânta și se mișca așa cum nu mai văzusem și nu mai auzisem niciodată. Am ieșit de la concert năucit total, parcă descoperisem dintr-odată lumea care până atunci nu știu unde stătuse ascunsă. Nu știu cum am ajuns acasă, dar când am ajuns, un lucru îmi era foarte clar: asta voi face toată viața” (p.33).
Douăzeci de ani mai târziu, în octombrie 1989, în plin comunism, eram elev în anul întâi al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Veneam de la țară, nu știam multe lucruri despre lume, dar aveam doi veri în ultimul an. Eram protejat. Pe treptele platoului central al liceului trupa Compact își instalase stațiile și instrumentele. Verii mei m-au luat între ei, în primul rând. Asistam la primul concert live. Trupa Compact cu Adrian Ordean, Teo Peter, Vlady Cnejevici, Leluț Vasilescu și Leo Iorga concerta în fața noastră. Elevii chilugi ai liceului și-au dat jos cravatele și le-au legat pe frunte pentru a face să se simtă, în lipsa pletelor, vântul libertății. Este cea mai puternică imagine pe care o am de la vreun concert: posesor al unui imaginar bilet în primul rând la primul meu concert live, în care sunetul a fost tare, foarte tare pentru copilul de atunci, am simțit acea lecție a libertății care poate fi greu reprodusă. Care necesită a fi trăită. Nu m-am întors acasă după concert pentru că nu aveam voie, dar nici nu mi-am promis să fac muzică toată viața pentru că știam că nu pot. Dar mi-am promis să nu uit niciodată sunetul libertății pe care l-am simțit la paisprezece ani. Și am găsit și o voce care să i-o dau libertății mele: prin scris. Și prin nostalgia care mă curpinde când ascult muzica rock.
Toată lumina acelei după-amiezi însorite de octombrie, cu soarele moale în orizont, și cu sunetul libertății în urechi, am retrăit-o citind După ani și ani, cartea de memorii a lui Adrian Ordean. Eu chiar m-am întors după ani și ani.

 

 

Note
1 Adrian Ordean. (2021). După ani și ani. Povestiri din spatele scenei. București: Cartea Daath. 466p.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg