Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lecția despre cub (II) (Completări la Anti-Pygmalion)

 

„Se ia o bucată de piatră,/se cioplește cu o daltă de sânge,/se lustruiește cu ochiul lui Homer,/se răzuiește cu raze/până cubul iese perfect./După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/cu gura ta, cu gura altora/și mai ales cu gura infantei./După aceea se ia un ciocan/și brusc se fărâmă un colț de-al cubului./Toți, dar absolut toți zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”

 

Dacă în eseul precedent am încercat o hermeneutică a nichitienei Lecții despre cub sub semnul nașterii operei, recitind, am realizat că o seamă de enunțuri au rămas prea izolate, neînsoțite de demonstrația necesară, din lipsă de spațiu. Încerc deci câteva completări întru înțelegerea acestui text emblematic și hieroglific al poetului. Apropo: există un poem care chiar așa se numește: Hieroglifa, și care ne oferă o cheie: „Ce singurătate/să nu înțelegi înțelesul/atunci când există înțeles”. De-subiectivizarea poeziei lui Nichita, care poate fi interpretată în multe feluri, era marcată în textul pe care-l analizăm prin acel rece, impenetrabil se. Nimic despre creator într-un poem ostentativ despre creație. Creatorul era perfect camuflat în indeterminatul acestui pronume. Cuvântul singurătate din poemul pe care-l aduc aici drept ajutător este, mai degrabă, de legat cu zice-vor din Lecție. Gurile acelea slobode ce regretă perfecțiunea nu au înțeles înțelesul, de aceea sunt condamnate la singurătate. Pentru că există înțeles. Dar dacă nu există? Ești obligat să accepți neînțelegerea faptului cDacă gesticulația lirică din poem este pur gratuită? Dacă ea nu are, pur și simplu, sens? Întreaga modernitate se ridică pe această interogație evidentă din momentul în care omul a gândit că Dumnezeu, adică Sensul, a murit. Există însă, ne spune poetul, și un apogeu, un superlativ al singurătății: „Dar să nu-nțelegi/când nu există înțeles/și să fii orb la miezul nopții/și surd când liniștea-i desăvârșită,-/o, singurătate a singurătății!”. Gestul paradigmatic al sfărâmării perfecțiunii cere tocmai o astfel de înțelegere a „spațiului lipsă”. Ceva analog apofatismului. Fenomenologie a incompletului. Instrumentele șlefuirii sunt instrumente ale cunoașterii. Cred că treptele succesive ale (de)construcției cubului marchează cele două poetici ale lui Nichita, despre care, sub nume diferite, au vorbit mai toți interpreții săi. Prima romantic-modernistă, cu accentul pe imaginație, demiurgia secundă și orgolioasă a artistului, sentimentalitate și interogație filozofică. A doua, o poetică a post-limbajului, a recunoașterii și asumării limitelor, a unei stări de perplexitate în fața existenței, a retragerii poetului într-un fel de anonimat ascetic, dincolo de care nu se află decât un cer de imagini halucinante, cărora este inutil să le cauți o determinare sau o coerență rațional – estetică. În momentul în care a sfărâmat abia la un colț cubul, poetul a trecut de la prima poetică la cea secundă. Nu mai există înțeles, o spusese profetul vremurilor noi, Nietzsche.
Lecția poate însemna și ea cel puțin două lucruri: lecția despre cum se face cubul și lecția despre cum se citește cubul. Prima este relativ limpede, pe cât o poate permite modul poetic, și am încercat să o explic în eseul precedent. Cea de-a doua lecție se află în deschis, pentru că ea se topește în semnificație. Gestul acela aparent barbar al sfărâmării perfecțiunii deschide calea autenticei venerări. Este echivalentul a ceea ce în teologie este întruparea logosului. Sigur, ne putem imagina că structura de rețetă a poeziei, pe schema lui „cum se face” are și o dimensiune ironică (accentuată de gestul destructiv), specific modernistă, de înstrăinare față de obiectul – operă. Este un fel cinstit de a ne spune: nici eu nu știu cum se face, nu mai căutați în van, e mai sigură visarea lui ce-ar fi fost dacă… este lumea lui als ob. Singurătatea creatorului, față în față cu „ceilalți”, cei care comentează opera, este singurătatea în raport cu sensul. Numai lui (in)accesibil. Supra-tema creației lui Nichita, tot mai accentuată de la un volum la altul, este exact aceasta a „înțelesului”. În Lecția de față brusc sfărâmat. Căci aceasta este condiția de existență a Înțelesului, pluralitatea imperfectului. Mă îndrept spre o carte de antropologie a privirii în orizontul țărănesc, tradițional, pentru a înțelege statutul operei sau obiectului într-un spațiu care nu avea obsesia desăvârșirii: Ioana Popescu, Foloasele privirii, Paideea, 2002, p. 22. „Gesturile presupuse de creația țărănească vădesc de multe ori o oarecare neîndemânare asumată. Este vorba despre acea neîndemânare cerută de spiritul creștin, care nu urmărește perfecțiunea. Materia nu are nevoie de forme foarte elaborate pentru a capta spiritul. Obiectul e „calificat” prin simpla lui utilizare. Din această perspectivă, expresia finitului și a finitudinii nu au nimic comun cu arta populară”. Iată marea dilemă a artistului: dacă opera este perfectă, cum de ea poate fi distrusă? Adică, filozofând, cum poate intra ea sub zodia perisabilității, a timpului, a finitului? Fiind vorba, aici, nu de un obiect „utilizabil” ci de o abstracțiune pur geometrică, o formă pură. Existentă doar în privirea lui Homer. „Neîndemânarea asumată” spune citatul de mai sus, deci nu una provenită din neștiința meșteșugului ori neatenție, ci una încărcată cu sens. Este vorba, preluând tot de aici sintagma, de captarea spiritului în materie. Scopul oricărui artist. Aici facem repede o trimitere la Elegia a doua. Getica: „Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/și pus acolo un zeu”. Acum se înțelege parcă mai bine imensa revoltă din gestul violent al stricării operei. Este creat un loc pentru zeu. Ni se dezvăluie că drumul parcurs până atunci, cu obstacole grele, detaliat poeticește enumerate, era greșit. Nu spre căutarea perfecțiunii era drumul bun, ci invers. Vă amintiți cum se încheie parabola soresciană a omului singur, Iona? „ – (Strigă) Iona, Ionaaa! E invers. Totul e invers. dar nu mă las. Plec din nou. De data asta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuțitul) Gata, Iona? (Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”. Despre lumină este vorba și în textul lui Nichita. Și despre o ucidere sacră, o jertfire. Mi s-a părut totdeauna, fără să am prea multe indicii textuale concrete, că Lecția este un poem „brâncușian”. Prin acea lustruire a obiectului redus la o esență geometrică, menită să rețină și apoi să redistribuie în spațiu lumina. Dar arta poetică nichitiană, a cuvântului, se dovedește mai complexă, ea face loc spiritului în obiect. Printr-o renunțare la mistica perfecțiunii și o atenție la umilitatea im-perfectului în care se întrupează spiritul. Se caută o altă lumină decât cea reflectată de suprafața obiectului. Opera trebuie să conțină locul liber care să fie cuibul duhului. Altfel, e doar lumină rece. Poetica nichitiană conține doi versanți, complementari poate, și tensiunea dintre căutarea perfecțiunii și adăpostirea spiritului dă frumusețea multora dintre imaginile specifice poetului necuvintelor. Răzbirea la lumină, cum spune Iona cel din burta inumerabilelor balene, este și scopul Lecției nichitiene de poetică. Iar ceea ce pentru Iona era cuțitul este pentru artizan ciocanul. Cunoașterea prin răzbaterea Înlăuntru, spre originea luminii. Rana în interiorul veșniciei. Una este sângele pe care-l implică „munca” la realizarea artefactului, alta rana cubului în care se adăpostește zeul.
„Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru,…” fulgera poetul într-una dintre imaginile care-i sunt specifice pentru a marca ruptura de nivel dintre cerul înțelesurilor și cerul trupului. Adică ruptura de timp, de ritm. Și, în același poem, (A inventa o floare, vol. Laus Ptolomaei) „Vai, înțelesul este mai iute decât timpul înțelesului”. Se prefigurează aici ideea din Elegia a zecea în care dureros este tocmai organul „metafizic” prin care ar trebui să fie surprins timpul înțelesului. „Sunt bolnav. Mă doare o rană/călcată-n copite de caii fugind”. Regăsim în ambele citate, cum se vede, rana perfecțiunii și senzația de vertiginoasă, copleșitoare, viteză a existenței. Poem despre singurătate, perfecțiune și moarte Lecția despre cub, în obscuritatea hermetică a structurii sale, inventează o poetică trans-modernă, adică indiferentă la mode estetice, pentru că se preocupă de supremul mister al intrării spiritului/cuvâmtului în materie, redusă la o gestualitate esențializată, de text sapiențial. O parabolă lirică a unui Anti-Pygmalion, dorind nu să dea suflet operei ci să creeze în materie spațiul disponibil pentru suflet. Respingând ca mortală și falsă îndrăgostirea de operă. În cartea citată, antropologul Ioana Popescu observă: „Înțelesul este intrinsec obiectului, la fel cum sufletul este formă a trupului” (s.a.). Munca, procesul dificil al artizanului nu încarcă obiectul cu sens, ci eliberează sensul să fecundeze obiectul. Poemul nichitian deschide o fereastră spre o nouă eră a operei, depășită este fascinația erotică a perfecțiunii, opera este gravidă de sens (chiar fără să facem psihanaliza spargerii) și stupefacția acestei muriri născânde conține întreaga frumusețe a noii poetici a operelor imperfecte. Perfecțiunea nu a fost redusă la stadiul de idolatrie, ci văzută ca formă a sufletului, în-trupare.
Am evitat până acum etimologia evidentă pentru deslușirea lecției: ποιητης poietes: cel care face. Cubul nu mai este astfel cub, ci structura geometrică rigidă a limbii, piatra sugerată nu mai este astfel piatră, ci rezistența teribilă a cuvântului. Facerea lumii este poezie, poezia lumii este facere. Poezia este sfărâmarea limbajului pentru a-i mări forța de sugestie, proiecția în imaginar. Ceea ce-l provoacă pe Nichita să exprime această succintă și totală artă poetică.
Completare la Eccleziastul lui Nichita: există un timp al lucrului și un timp al înțelesului lucrului. Un timp al creației și unul al venerării. Un timp al sângelui și unul al luminii. Un timp al șlefuirii și unul al sfărâmării. Există un timp al adorării și unul al regretului. Și doar suveica poeziei între aceste timpuri…

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg