Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lecțiile falsificatorilor de artă (II)

Cele mai spectaculoase povești cu falsuri în artă s-au petrecut în secolul al XX-lea. Henricus Antonius van Meegeren a fost considerat unul dintre cei mai ingenioși falsificatori ai acestui secol XX. Încă din copilărie, spunea el, a manifestat un interes aparte pentru epoca de aur a picturii olandeze. Mai târziu, după ce și-a expus propriile lucrări iar criticii l-au desființat spunând că face o artă obosită și derivativă, s-a decis să le demonstreze că are atât de mult talent încât poate copia orice. Dar ambiția lui a trecut de o simplă copiere, el și-a pus în gând să-i întreacă pe marii maeștri, să facă ceva care să lase lumea cu gura căscată, și tocmai asta a reușit. În 1932 s-a mutat într-un orășel de pe Coasta de Azur, la frontiera dintre Franța și Italia, unde și-a amenajat un atelier sofisticat în care a studiat și a analizat pictura olandeză din secolul al XVII-lea. A început cu biografiile pictorilor, a cercetat obiceiurile din orașele în care locuiau aceștia, și-a însușit tehnicile lor de lucru și a învățat pe dinafară fiecare tablou. A cumpărat pânză autentică din secolul al XVII-lea, și-a preparat culori din lapislazuli, alb de plumb, cinabru sau indigo, după rețetele epocii și și-a confecționat pensule din păr de viezure. A recurs la bachelită pentru a accelera întărirea uleiului pe pânză făcându-l să pară vechi de 300 de ani, apoi a ținut picturile în cuptor la 120 °C pentru a le întări și mai mult stratul de ulei, după care a rulat pânzele pe un cilindru pentru a le mări crăpăturile cât mai verosimil cu putință. La final umplea micile crăpături cu cerneală de India în care adăuga puțin praf. Timp de șase ani a trudit pictând și urmând aceste proceduri minuțioase iar rezultatul a fost pe măsura efortului: cei mai fini cunoscători ai picturii olandeze nu numai că nu se îndoiau de autenticitatea tablourilor dar le lăudau ca fiind din cele mai bune perioade de creație ale marilor maeștri. Totul mergea ca pe roate până când, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, un colecționar olandez mânat de cele mai bune intenții salvatoare, a cumpărat de la van Meegeren fără să mai stea pe gânduri și să mai facă vreo verificare. Ghinionul a făcut ca tablourile să ajungă pe mâna lui Herman Göring a cărui colecție, după război, a fost confiscată și analizată pentru a se începe procesul de returnare. O pânză „de Vermeer” era însoțită de un act care conducea la numele lui van Meegeren și din care rezulta că fusese intermediarul tranzacției, prin urmare a fost acuzat de colaborare cu naziștii. Pedeapsa trebuia să fie capitală, lucru care l-a înspăimântat suficient de tare încât să se autodenunțe. Pânza era Cina din Emaus, pe o pictase în 1937 în laboratorul din sudul Franței. Meegeren a recunoscut că a făcut un fals și a primit o pedeapsă cu închisoarea de numai un an, loc în care nu a mai ajuns pentru că imediat după pronunțarea sentinței a făcut un stop cardiac și a murit la 30 Decembrie 1947. Avea 58 de ani. Investigațiile au condus la descoperirea atelierului său care a dezvăluit marile falsuri ale secolului XX. Inteligența lui van Meegeren a constat în faptul că nu a copiat propriu-zis ci a compus lucrări noi în maniera pictorilor olandezi din secolul al XVII-lea: Frans Hals, Pieter de Hooch, Gerard ter Borch (Terburg) și Johannes Vermeer. În pictarea Cinei din Emaus van Meegeren s-a inspirat din compoziția lui Caravaggio. Vermeer nu a pictat niciodată această scenă dar, în 1938, atunci când a fost achiziționată ca autentică, nu se știau foarte multe despre viața și opera pictorului din Delft. Tehnica, culorile și personajele erau atât de asemănătoare cu picturile veritabile încât toată lumea a crezut că este vorba de o descoperire nemaipomenită. Practic van Meegeren a creat un Vermeer paralel și probabil că acest lucru nu ar fi fost identificat dacă nu s-ar fi autodenunțat. Pe Vermeer a ales să-l copieze ultimul, după ce și-a făcut mâna cu pastișe atribuite pictorilor Frans Hals, Pieter de Hooch și Gerard ter Borch. Printre cele mai cunoscute falsuri se numără Cavalerul râzând și Fumătorul mulțumit, ambele lucrate în stilul lui Frans Hals, și picturi lucrate în stilul lui Vermeer cum ar fi falsul Femeie citind o partitură muzicală după autenticul Femeia în albastru citind o scrisoare, aflat acum la Rijksmuseum și falsul Femeie cântând după autenticul Femeie cu Lăută lângă fereastră.1 Dar povestea nu se încheie aici ci continuă cu episodul falsificatorul falsificat. S-au descoperit picturi falsificate cu numele lui „H. van Meegeren” sau picturi noi în stilul lui, încă de pe vremea când încă nu fusese condamnat, despre care se spune că, atunci când a aflat, ar fi declarat ironic că le-ar adopta dacă ar fi mai bine făcute. Fiul său, Jacques van Meegeren, a falsificat picturi pe care le-a semnat cu numele tatălui, din păcate de o calitate mai slabă, ușor de depistat. Multe asemenea falsuri încă mai circulă pe piața de artă din întreaga lume.
O întâmplare mai aparte este cea a lui Lothar Malskat care a falsificat o frescă medievală. Ei bine, tot un război a declanșat lanțul de evenimente care a condus la realizarea acestui fals incredibil. În 1942, în urma unui raid, biserica Marienkirche din Lübeck a fost distrusă aproape complet. Șase ani mai târziu, după încheierea războiului, oamenii de vază ai orașului au strâns fonduri pentru reconstrucția clădirii și pentru renovarea frescelor interioare, acesta fiind momentul în care pictorul Malskat a intrat în poveste. El era de meserie pictor – restaurator și a fost adus din Königsberg de Dietrich Fey, un antreprenor care a câștigat contractul de restaurare. Pereții distruși de bombardament au scos la iveală rămășițele unei fresce medievale despre care nu se știa nimic pentru că fusese acoperită, și care suferise deteriorări suplimentare, foarte severe, în urma anilor în care clădirea a stat fără acoperiș. În 1951, cu ocazia aniversării a 700 de ani de la ridicarea bisericii, au fost arătate publicului frescele restaurate și toată lumea a căzut de acord că s-a făcut o lucrare excepțională. Guvernul German a tipărit două milioane de timbre cu frescele proaspăt restaurate. Dar, un an mai târziu, Malskat aruncă bomba declarând că el a pictat în totalitate frescele, de la zero, adică nu sunt restaurate deloc pentru că, în urma distrugerilor, nu mai rămăsese nimic. Stânjenită Municipalitatea n-a dat atenție unor asemenea declarații dar Malskat nu s-a lăsat și l-a dat în judecată pe angajatorul lui, antreprenorul Dietrich Fey. El a demonstrat cu mai multe fotografii și un film, toate făcute înaintea începerii restaurării, că pereții erau aproape goi. În plus, a strecurat, de dragul artei, câteva anacronisme știute numai de el și pe care nimeni nu le semnalase până atunci: a introdus un personaj turc care nu exista în Europa cu 700 de ani în urmă, o sfântă avea, foarte clar, chipul actriței Marlene Dietrich iar un alt personaj avea trăsăturile lui Rasputin. După șocul și scandalul de rigoare, majoritatea acestor imagini au fost îndepărtate de pe pereți, la cererea episcopului. În cele din urmă procesul s-a derulat și amândoi, pictorul și antreprenorul, au fost condamnați la 18 și respectiv 20 de luni de închisoare. Cercetările din timpul procesului au dezvăluit ceva ce Lothar credea că a ascuns bine de tot, și anume faptul că el mai falsificase picturi de Marc Chagall și Toulouse-Lautrec. După ce a ieșit din închisoare Malskat a continuat să picteze semnând cu numele lui, ba chiar a mai primit și comenzi de restaurare de fresce medievale.
O poveste de-a dreptul fascinantă, ca o telenovelă cu nenumărate răsturnări de situații, este cea a lui Elmyr de Hory care s-a născut în 1906 la Budapesta și a murit în 1976 la Ibiza și care, în timpul celor 70 de ani de viață, a produs mii de falsuri cu care a împânzit galeriile din toată lumea. Însăși biografia lui este o ficțiune: toată viața a susținut că provine dintr-o familie aristocratică de bancheri și ambasadori în timp ce adevărul, descoperit în 2011, arată că s-a născut într-o familie obișnuită de la marginea Budapestei. Prin urmare și numele este schimbat iar în ultima perioadă a carierei lui de falsificator a avut mai multe identități. A urmat școli de artă la Budapesta, la Viena și la Paris, ajungând să studieze cu Fernand Léger, creatorul unei forme personale de cubism numită „tubism”. Interesant este că, înainte de începerea celui de-al doilea Război Mondial, Elmyr de Hory s-a întors în Budapesta unde a fost acuzat de spionaj și încarcerat undeva în Transilvania. Imediat după eliberare a fost din nou încarcerat, la Berlin de data aceasta, dar finalul războiului l-a salvat și a fugit în Paris unde a decis să trăiască din pictură. La început a vrut să muncească cinstit dar a constatat că posedă o excelentă abilitate de a copia și a hotărât să înceapă cu Picasso. Lumea confuză de după 1945 credea poveștile cu comori redescoperite, așa că nu i-a fost greu să-și vândă marfa, mai ales colecționarilor americani. Vânzarea mergea atât de bine încât s-a mutat la Miami, pentru a fi mai aproape de clienții lui. Bineînțeles că nu lucra singur, avea o mică rețea de negustori, el fiind și producătorul și managerul întregii afaceri. De mai multe ori a declarat, după ce a fost descoperit, că a vrut să-și plaseze picturile sub nume propriu, dar n-a reușit nicicum să le vândă. Lumea vroia nume mari. Copiile lui sunt semnate cu nume precum Modigliani, Matisse, Renoir. În preajma anului 1955 Muzeul de Artă Fogg a sesizat că o lucrare semnată Matisse nu este făcută de Matisse și așa au început investigațiile. Dar, ca în mai toate cazurile, totul a fost demascat în urma unei neînțelegeri financiare dintre partenerii de afaceri. După o poveste zbuciumată presărată și cu puțin amor cu năbădăi, la începutul anilor ‹60 Elmyr de Hory s-a întors în Europa, în Ibiza, unde și-a continuat, cu același mare succes, opera de falsificare. El nu a recunoscut niciodată că ar fi semnat picturile cu alte nume decât al său acuzându-i pe dealeri că i-au falsificat lucrările, lucru pe care l-a demonstrat arătând cum semnătura lui a fost răzuită și înlocuită cu cele ale marilor maeștri. Foarte bună acoperire, numai că acest lucru poate fi făcut în mod „profesionist” numai de un pictor, nu de un dealer de artă. Din 1964 au început procesele împotriva lui dar niciodată nu a putut fi pus sub acuzare din lipsă de probe concludente. După ce apele s-au mai liniștit, și-a vândut biografia, contrafăcută, jurnalistului Clifford Irving care a publicat cartea „Fake! The Story of Elmyr de Hory the Greatest Art Forger of Our Time”. În 1974 Orson Wells a făcut un documentar intitulat „F for Fake”. După doi ani, Elmyr de Hory a luat o supradoză de somnifere și a adormit pentru totdeauna. Viața l-a făcut atât de celebru încât falsurile i se tranzacționează acum cu prețuri apropiate de cele ale originalelor. Cu această ocazie, pentru prima dată, s-a pus serios întrebarea: de ce falsurile, atât de bine executate, sunt inferioare originalelor?
Britanicul John Myatt ne este contemporan (născut în 1945). Și despre el legenda fondatoare spune că, încă din copilărie, desena cu pasiune imitând absolut orice, motiv pentru care părinții l-au trimis la o școală de artă. A început să fie preocupat de picturile altora abia după 1985 când, ca profesor de gimnaziu, câștiga prea puțin și începuse să aibă probleme financiare. Cât se poate de legal și-a promovat lucrările într-o revistă și le-a vândut ca „reproduceri de cea mai bună calitate”. Și tot în stilul legendei fondatoare, nu lui ci unui negustor de-al lui i-a venit diabolica idee de a transforma „reproducerile” în falsuri. Astfel au început să apară pe la licitațiile de artă picturi de Matisse, Chagall sau Dubuffet ajungând, după estimarea poliției, la peste 200 de falsuri. Mai rușinos este faptul că nume grele precum Christie’s și Sotheby’s i-au pus falsurile în circulație. În 1995 a fost arestat și a recunoscut, fapt pentru care a fost „recompensat” cu numai un an de închisoare și cu confiscarea întregului atelier, dar a fost eliberat după patru lui, și pentru bună purtare și pentru că a lucrat în folosul comunității. Dealer-ul lui a căpătat șase ani de închisoare dintre care a executat doar doi. În prezent Myatt este o mică celebritate în lumea artei. Pictează portrete dar câștigă bine din filmele și emisiunile televizate în care mai apare din când în când vorbind despre … marii falsificatori din istoria artei.
Povestea soților Beltracchi le întrece pe toate. În 2011 Wolfgang Beltracchi (născut în 1951 sub numele real Wolfgang Fischer) a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru producerea și comercializarea de picturi false, lucru pe care l-a recunoscut cu o seninătate deconcertantă. Împreună cu soția lui și doi prieteni apropiați a vândut sute de picturi semnate Max Ernst, André Derain, Auguste Herbin, Louis Marcoussis, Jean Metzinger, Raoul Dufy, Fernand Léger, Heinrich Campendonk sau Kees van Dongen (pentru curioși există site-ul Visual List of Known Forgeries from the Jägers Collection). Federația Germană a Licitatorilor de Artă a publicat un catalog cu 54 de opere falsificate după 24 de artiști. Provenind dintr-o familie de artiști Wolfgang Fischer avea secretele picturii la îndemână astfel că, după cum a declarat la proces, primul fals l-a făcut la 14 ani, după un Picasso. La 17 ani hoinărea flower power prin Europa trăind foarte bine din vânzarea de falsuri, lucru pe care l-a continuat până la 29 de ani când s-a decis să-și deschidă o galerie de artă. Succesul adevărat a venit când avea 42 de ani, după ce s-a însurat cu Helene Beltracchi, de la care a și adoptat numele de familie. Helene i-a fost și partener și muză, pentru că ideile principale de la ea au venit. Ea, sora ei, Wolfgang și câțiva prieteni au inventat o poveste despre bunicii lor, Johann Wilhelm Knops, bunicul unuia dintre complici și Werner Jägers, bunicul Helenei Beltracchi (de unde vine și numele dosarului „Afacerea Jaegers”), pe care i-au transformat în colecționari ai anilor 1920. Pentru a face povestea credibilă ambele „colecții” aveau documente false ca și cum ar fi fost achiziționate prin dealerul Alfred Flechtheim, un nume real și binecunoscut în mediul artistic german, decedat în 1937. Wolfgang Beltracchi era pictorul acestui grup, dar el nu copia picturi existente ci prezenta „noi descoperiri”, picturi descrise în anumite relatări dar „pierdute” în diferite împrejurări. „Trucul este să nu pictezi tablouri care există ci unele care se potrivesc perfect cu stilul artistului” a spus el într-un interviu. Și, consecvent cu el însuși, timp de 35 de ani a făcut acest lucru. În urma condamnării din 2011 Beltracchi a primit 6 ani, soția lui 4 ani iar complicele principal 5 ani. Având un regim de detenție deschis cei doi soți au lucrat în atelierele unor prieteni producând o serie de lucrări în tehnică mixtă pe care le-au expus și le-au vândut la prețuri foarte bune. El a declarat că va continua să picteze toată viața dar va semna cu numele lui. În 2012 doi jurnaliști au publicat o carte despre această poveste cu care au câștigat un premiu literar. Și cei doi soți și-au publicat memoriile în două cărți, plus o colecție de scrisori pe care și le-au scris în timpul detenției. În 2014 a apărut documentarul „Arta falsificării” care a primit premiul pentru cel mai bun documentar. Așadar, cine a câștigat și cine a pierdut din acestă afacere? Falsurile Beltracchi au stânjenit multe galerii și experți evaluatori, clienți și colecționari faimoși. Unii au fost acuzați de complicitate considerându-se că și-au dat seama de falsuri dar nu le-au declarat ca atare dar, acest lucru fiind imposibil de demonstrat, nu au fost acuzați. „Am pătruns în gândirea lor și le-am dus până la finalitate ideile. Nu este întâmplător faptul că experții nu și-au putut da seama de inautenticitatea operelor” a declarat Beltracchi cu nonșalanță. El se consideră un maestru care pur și simplu a continuat opera unor pictori expresioniști.
Există și anecdote atât de caraghioase încât par neverosimile, cum a fost scandalul de la prestigioasa galerie Knoedler din New York: într-o zi, doamna Glafira Rosales a intrat în galerie și i-a povestit directoarei cum că, în 1950, galeristul David Herbert a avut o relație amoroasă secretă cu un domn numit deocamdată „Domnul X”. Nu putea să-i divulge numele. Cu ajutorul galeristului Herbert, „Domnul X” a adunat o adevărată comoară de picturi contemporane pe care apoi le-a lăsat moștenire fiului său, numit „Domnul X jr”. Ea, doamna Rosales, pretindea că îl reprezenta pe „Domnul X jr.” și-i propunea galeriei Knoedler exclusivitate în vânzarea picturilor. Directoarea s-a lăsat convinsă și a scos la vânzare cele peste 40 de picturi printre care se aflau și numele lui Jackson Pollock, Mark Rothko și Robert Motherwell. Unul dintre cumpărători, un milionar belgian, la un moment dat a divorțat și, forțat de împrejurările financiare inerente unui asemenea moment, a cerut o expertiză independentă pentru un tablou de Pollock. Așa s-a descoperit că era un fals și s-a început verificarea tuturor tranzacțiilor galeriei Knoedler. De fapt doamna Glafira Rosales întâlnise un pictor chinez emigrant dispus să facă orice pentru bani și așa și-a pornit afacerea de milioane, și la propriu și la figurat.
În orice colecție există obiecte de mai multe feluri: piese autentice, imitații de calitate și falsuri fără nicio valoare și multor colecționari le este foarte greu să facă distincția dintre piesele autentice și imitațiile de calitate. Despre falsificatori avem o sumedenie de explicații, argumente și „motivații”, dar este cert că ei n-ar exista fără un public dispus să le acorde credit într-un fel sau altul. „Credincioșii și necredincioșii i-au înșelat întotdeauna pe creduli” era o vorbă care circula prin secolul al XVI-lea atunci când se discuta despre înșelăciune. Nu cumva aceste povești se pot constitui în lecții de estetică vizuală? Oricum, fără îndoială, aceste povești ar trebui să facă un capitol distinct în studiul istoriei artei. Copiile, replicile și pastișele sunt creații legitime până la un punct. Abia când devin în mod deliberat marfă de schimb, ele intră în categoria falsurilor. Un falsificator trebuie să fie un meșteșugar priceput, specializat pe un anumit stil și o anumită tehnică. Cei mai mulți și-au început cariera ca artiști onești dar, decepționați de modul în care le-a fost receptată creația, într-un amestec de răzbunare cu demonstrație de virtuozitate, au trecut la falsificări. Apoi motivațiile se diversifică: unii au declarat că au vrut să demonstreze că pot realiza orice, inclusiv că-i depășesc pe marii maeștri, alții au declarat că n-au făcut altceva decât să demaște naivitatea și snobismul celor cu bani, și există câțiva care au susținut că s-au distrat făcând farse. Falsificatorul american Ken Perenyi a publicat în 2013 o carte în care povestește cum, timp de decenii, a copiat mii de picturi după pictori englezi și americani de secol XIX, aparent impecabile, pe care le-a vândut la case de licitații faimoase precum Christie’s sau Sotheby’s, nimeni remarcând că ar fi ceva în neregulă cu ele. Cartea lui este intitulată „Caveat Emptor”, o expresie în latină care spune că un comparator are obligația de a cerceta ce anume cumpără. Mulți acuză lăcomia caselor de licitații care au acceptat tacit să facă profit de pe urma acestor falsuri pentru că există posibilitatea ca un dealer de artă, dacă are cea mai mică bănuială, să retragă din licitație lucrarea suspectă și s-o returneze proprietarului fără a fi obligat să-l și denunțe.
După cum am văzut, Alceo Dossena, van Meegeren sau Lothar Malskat au fost niște escroci remarcabili. Apărările lor vorbesc despre „înșelătorie de dragul frumuseții” și despre „reacția împotriva conspirației prin clișee și critici special făcute să le defăimeze opera”. Ei au cerut să fie apreciați pentru faptul că au demonstrat că sunt egali cu cei pe care i-au copiat, că au fost în stare să intre în spiritul lor, că operele lor sunt „concepte noi”. Au acordat interviuri în care și-au explicat și și-au apărat metodele de lucru. În secret, mulți i-au admirat. Specialiștii numesc aceste falsuri golden standard adică un grup de artefacte a căror existență nu poate fi depistată decât întâmplător pentru că nu pot fi analizate toate operele de artă existente în acest moment iar calitatea acestora este atât de bună încât numai analizele de laborator le pot da în vileag.

 

 

Note
1 Pentru a vizita toate falsurile lui van Meegeren intrați pe site-ul http://www.intenttodeceive.org/gallery

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg