Suprinde fără îndoială faptul că personajul Amintirilor din copilărie nu ascultă poveștile care l-au fascinat întotdeauna pe copil și nu citește aproape deloc. Despre o „bibliotecă” a humuleșteanului nici nu poate fi vorba! Nică a lui Ștefan a Petrei este interesat exclusiv de universul real, acela al familiei în primul rând, cu care stabilește profunde relații afective, ca un cordon ombilical, ce transcrie condiția simbolic prenatală a fiului Smarandei Creangă: „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!”. Conflictul pe care îl dezvoltă de altfel romanul lui Creangă este acela dintre natură și cultură, admirabil susținut de prezența drumului din finalul narațiunii, ce marchează trecerea personajului în altă condiție, cea a Cărții, care îi impune receptarea lumii prin intermediul semnelor. Smaranda Creangă, mama, insistă ca Nică să învețe carte: în felul acesta ea determină în planul simbolic al narațiunii a doua naștere a personajului și trecerea lui într-o altă condiție, prin ruperea dureroasă și semnificativă de interiorul cald și protector al satului.
Supus unei chinuitoare inițieri în universul literelor, Nică este așadar surprins prea puțin citind, dar secvența lecturii în cimitirul satului spune mult despre condiția personajului. În acest spațiu în care copilul se retrage pentru a citi, unul al morții, cartea ucide o anumită condiție a existenței, primitivă, inferioară, supusă instinctului: „În lipsa părintelui şi a dascălului intram în ținterim, țineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mâinile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”.
Atunci când citește, totuși, cartea este așadar una bisericească, un ceaslov, cu alte cuvinte „carte rituală care cuprinde rugăciunile și cântările ce se execută la anumite ore”. Ceaslovul servea odinioară ca abecedar, totul întărind ideea că pentru Nică a lui Ștefan a Petrei cartea este expresia altui univers, religios, universul celor sfinte și al asceților, lipsit oricum de seva vieții de care personajul era atât de însetat. În această situație, cartea nu poate fi pe placul unui personaj care se bucură din plin de realitatea imediată, desfătându-și toate simțurile. O secvență de reținut este aceea de la scăldat care nu mai are nevoie de comentariu: „Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!”(s.n).
Poate că nu este chiar întâmplător că realitatea în consubstanțialitatea căreia trăiește Nică reacționează prompt față de cei care susțin Cartea și, implicit, o altă ordine, străină realității din satul cu un nume ce trimite spre elementar. Este situația unui bădița Vasile, dascălul serios „zdravăn, frumos și voinic”, cel care nu numai că „sfătuia pe oameni să-și deie copiii la învățătură”, ci se implică în construirea unui drum, ca semn al unui univers ce sfidează naturalul: prins cu arcanul este dus la oaste, trimis așadar într-un univers cu totul diferit de acela al satului.
Apologia cărții o face, în Amintiri din copilărie, bunicul David Creangă din Pipirig, care se referă și el exclusiv la cartea religioasă: „— Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie. Dar cartea îți aduce şi oarecare mângâiere. Eu, să nu fi ştiut a citi, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu. Însă deschid Viețile sfinților şi văd atâtea şi atâtea şi zic: Doamne, multă răbdare ai dat aleşilor tăi! Ale noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce spune în cărți. Ş-apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărți culegi multă înțelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare. Băiatul văd că are ținere de minte şi, numai după cât a învățat, cântă şi citeşte cât se poate de bine”. Bătrânul pare chiar un mesager necruțător al Cărții: „De aceste şi altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama şi cu tata, mai toată noaptea, duminica spre luni şi luni spre marți; căci la noi mânea când venea din Pipirig la târg să-şi cumpere cele trebuitoare. Iar marți dis-dimineață puse tarnițile şi desagii pe cai şi, legându-i frumuşel cu căpăstrul: pe cel de-al doilea de coada celui întâi, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum îi leagă muntenii, a zis: — Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămâneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata eşti?”. Pus în fața iminentei plecări și despărțiri de un univers și de o anumită condiție, copilulului nu-i rămâne decâ să îngurgiteze cu disperarea, aproape ritualic, asigurându-și rezerve serioase de materialitate și concret: „— Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu nişte costițe de porc afumate şi cu nişte cârnați fripți, ce mi-i pusese mama dinainte”.
Dacă bunicul scapă de „răzbunarea” naturii, a universului din care el îl scoate pe Nică, natura încearcă să împiedice totuși despărțirea: „Și, luându-mi rămas bun de la părinți, am purces cu bunicul spre Pipirig. Și era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele! Și din sus de Vânători, cum treceam puntea peste apa Neamțului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, și eu înainte, mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozană cât mi ți-i băiatul!”. Personajul este supus umilinței, la Broșteni îmbolnăvindu-se de râie de la caprele Irinucăi: „Și am dus-o noi așa până pe la Mezii-Păresii. Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucuri de râie căprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, merindele erau pe sfârșit, rău de noi!”. Copilul caută salvarea la naturalul de care s-a despărțit, în apa purificatoare, la ceas de semnificativă sărbătoare, însă natura rămâne indiferentă: „Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește omătul, și curg pâraiele, și se umflă Bistrița din mal în mal, de cât pe ce să ia casa Irinucăi. Și noi, pe căldurile celea, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, până se usca cenușa pe noi, și apoi ne băgam în Bistrița de ne scăldam. Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteți închipui ce va să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Și nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: «Se ține ca râia de om».
Pănă la urmă, Nică părăsește satul, despărțirea nefiind lipsită de sugestii ale izgonirii din paradis. Inevitabil, acestei ieșiri din vârsta aurorală îi sunt asociate vinovăția și păcatul. În finalul Amintirilor din copilărie, după drumul dureros al umilinței, cu caii lui moș Luca, Nică ajunge la Socola. Ceea ce vorbesc acolo cei adunați din toate județele Moldovei trebuie să rețină atenția: „am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare, unde-am găsit o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți, din toate județele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai mulți cu niște târsoage de barbe cât badanalele de mari, șezând pe iarbă, împreună cu părinții lor, și preoți și mireni, și mărturisindu-și unul altuia păcatele!”(s.n.).