Ca scrietor am debutat în aprilie la revista „Tribuna”, în 1978. Tot în numărul patru al revistei „Amfiteatru”, care nu mai era aşa lucioasă şi parcă nici atât de bună ca în copilărie, în numărul 4 am debutat cu o recenzie la „Pasărea şi umbra”, de Sorin Titel. Acolo am dat de Dinu Flămând care, ca şi D.R. Popescu, mă va împinge până la Premiul „Amfiteatru” al UASCR, în valoare de trei mii de lei, ridicat la începutul anului 1979, anul absolvirii, împreună cu iubita mea. În acelaşi an am ridicat şi Premiul „Tribuna”, acordat tot pe 1978. În vremea facultăţii citeam la cenaclu fel de fel de prostii în poezie, proză, ba chiar şi cu dialoguri ionesciene-beckettiene-soresciene. Acolo, Crohul mi-a zis că dacă vreau să scriu proză, ar fi bine să n-o mai fac din cap şi să las creionul să zburde. Nu l-am ascultat niciodată, nici felicitările pe care le mai scriu sau postările de pe facebook nu le las până nu le verific, până nu le citesc de cel puţin două ori, până nu le bibilesc. Paranoia ? Schizofrenie compensată ? Ambele belele ?
Pe D.R. Popescu l-am cunoscut prima oară la Cluj-Napoca, în biroul din redacţia „Tribuna”. Trimisesem, împins de Croh, profesorul şi îndrumătorul nostru de cenaclu, Ovid S. Crohmălniceanu, o proză, „Fuga”, care îmi place şi acum foarte mult şi scrisesem în plic că mă cheamă Nic. Elian şi că după mine cel mai bun prozator este adrisantul, adică taman Dumitru Radu Popescu. Crohul îmi spuses că este cel mai deschis redactor şef de revistă literară şi are să-i placă textele mele. Am luat „Tribuna” de la chioşcul de ziare de vizavi de Dinamo trei săptămâni la rând până mi-am văzut textul apărut. Am impresia că spuneam undeva că sunt de fapt Iliescu, iar Tudor Dumitru Savu, care va deveni unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei, îmi va povesti cum DR umbla prin redacţie şi întreba cine mă cunoaşte. Într-un târziu şi-a amintit Tudorică zis Vusea că a băut nişte coniace la bufetul facultăţii de pe strada Horia cu unul cu acelaşi nume şi cu ocazia „Zilelor Eminescu” şi că nu sunt actorul cu fix şi din nou acelaşi nume, care jucase la Teatrul Naţional din urbea transilvană ! Distanţa dintre Colocviul Naţional Eminescu şi întâlnirea povestită este de fix un an, vara lui 1977 şi cea a anului următor, 1978.
Prin liceu ne încolăceam pe alei sporovăind vrute şi mai ales nevrute împreună cu Mircea „Mirciosu” Cărtărescu, vecinul şi prietenul adolescenţei mele, de şedea la scara E, la etajul cinci. Avea şi o soră, Nicoleta, cu numele meu. Prima mea pereche de blugi de la mama lui mi-a luat-o mama mea, că ei o cumpăraseră pentru Mircios dar îi erau prea mari, se pierdea în ei. Trei sute de lei, atât costaseră, de la Cocor, mi se pare. Apoi, tot plimbându-ne noi pe alee şi vorbind despre literatură, îl vedeam că trage cu coada ochiului la mine şi la blugi. „Uite, Nicuşor, că aşa-mi spunea, ţie îţi vin turnaţi”. Asta e, ce să-i faci ! Peste ani am mai zărit privirea aia ca un accesoriu între trăgaci şi mâhnire la un profesor de-al meu cu care probam sacouri la Focşani. Tot ceea ce puneam pe mine, venea fest, pe el stătea ca pe gard ! Ca să-l mai amărăsc puţin îi aminteam bancul cu cocoşatul şi-l rugam să se aplece puţin, să stea într-o rână, chestii de-astea ! Ei bine, nu, cel mai generos scriitor român pun rămăşag că D.R. Popescu este. Cu cât eşti mai mare, eşti mai generos şi mai detaşat, îţi elimini încrâncenarea. Barbu am auzit că mai era aşa, Eugen Barbu, cel puţin la început. Şi pot depune mărturie că i-am văzut pe Sorescu, Fănuş Neagu şi Breban, mai ales cu tinerii !
Cum vă spuneam, vorba lui Neica Zaharia Stancu pe care ne-a împărtăşit-o Nea Fane, căruia îi era adresată : „măi, Balzac, eu am învăţat boieria de la boierii adevăraţi, nu de la ciocoi !”. Şi eu am învăţat să fiu generos de la boierii literaturii, nu neapărat născuţi, ci educaţi în ăst spirit. Sigur, ştim cu toţii, vinovat e tot făcutul, dar scriitorii, oamenii de cultură şi odihnă se construiesc singuri. Oameni cu care te intersectezi, pe care îi întâlneşti, care îţi răspund la telefon sau care nu-ţi răspund, dar apoi te caută ei. Cu care probezi un fel de prietenie, care-ţi stau alături, cu care sărbătoreşti succesul sau cu care împarţi pâinea amară a înfrângerii. Oameni cu care ieşi pe stradă, cu prietenia cărora te mândreşti. Oameni care îţi dau telefon şi te felicită pentru un rând reuşit sau care îţi spun că ai zbârcit-o în cutare loc. Oameni care îţi dau poveţe, care te ascultă atent, nu uitându-se în altă parte, care ştiu să poarte un dialog, mai dai tu, ma lasă el. Că dialogul un fel de comerţ este, cu vorbele ! Oameni care citesc, se pun la punct, se entuziasmează, se bucură ca nişte copii când le apare o proză, când le apare câte o carte. Literatura înseamnă bucurie, înseamnă lumină, se face din ţăndări de lună şi se citeşte la soare, este ca un fel de predică voioasă, zâmbitoare, se face şi se consumă, adică se citeşte, cu sugfletul plin.
Marii scriitori, mă rog, scriitorii importanţi, pot fi detectaţi de la mari depărtări începând de la douăzeci de ani, mai întâi pe calea imitării lor, apoi vrând să semnezi cu ambele mâini ceea ce au produs ei şi abia apoi simţind pofta de a-i reciti. Primul pe care am încercat să-l imit a fost, repet, Sorescu. Apoi am scris piesete în stilul lui Durrenmatt, Giraudoux şi Ionesco pentru ca pe urmă să-mi compun un stil ca un amalgam dentar din expresii înalte şi vorbe de clacă, mult apropiat de filonul deloc pudic, chiar tăios şi fără prefăcătorii al literaturii de croşetă balcanicioasă, bizantină. Că Bizanţul, asta pentru proştii cărora le plac imperiile florale şi baroce legănate în vals cu prejudecăţi şi menuet cu deodorant, este imperiul cel mai dăinuicios şi covârşitor, care nu a inventat decât poate bizantinismul, dar ăsta plin de virtuţi motorizate verbal. Asta nu înseamnă că nu pot înghiţi şi hapuri însăilate în altă ţesătură. Tot de la Dere am învăţat-o, Dereul care apreciază pe câte unul deşi scrie complet diferit şi îi mai e şi neprieten ! Că acum, sincer, despre Doctor Popescu, cum îi spuneam pe alee, am auzit intensiv în timpii facultăţii de la un lector de limbă română, fost asistent al profesorului Coteanu. Aista, lectorul, ne-a spus că din literatura română actuală nu merită să-i citeşti decât pe Nichita Stănescu şi pe Dumitru Radu Popescu. De Popescu auzisem, dar de Petru, ăl cu Prins, încă din liceu, așa că am întrebat ce-a scris şi ne-a indicat Vânătoarea regală. Apăruse ediţia a doua, în 1976, la Editura Eminescu şi când am citit-o am simţit un gol în stomac dar şi o respectuoasă dorinţă de a scrie la fel. 1976 minus 1956, rezultă douăzeci de ani, fără virgulă, fix. Că pe Virgulele apărute doi ani mai târziu le-am luat chiar din librăria Universităţii, de dedesubtul redacţiei „Tribuna”, pe acelaşi tronson cu Pescarul.
Despre Vânătoarea regală o toantă a scris că de ce ia în deșert monarhia? Trebuie să fii prost sadea sau poate simplă păpușă scumpă ca să citești astfel o pagină de D.R.Popescu. Căci nu se ușor la citit o pagină, nu se lasă lasă cu una, cu două la dezghiocat de sensuri lucitoare.
De pe când ne încolăceam pe Aleea Circului, împreună cu Mirciosu ne gândeam cum poate un scriitor să fie întotdeauna altfel, cum îşi poate adapta sau schimba rifful, termen din rock, cum îşi poate schimba stilul, maniera, mijloacele. Şi făceam legământ ca de la o carte la alta să schimbăm totul. Scriitorii, ca şi rockerii, încearcă, dar nu reuşesc. Abordează, termen marinăresc, realitatea altfel, din alt unghi, cu alt procedeu, dar rămân aceiaşi. Nici marii chitarişti nu se schimbă fundamental, Hendrix, Santana, Page, Lennon, Knopfler sunt uşor de recunoscut. La fel şi Dereul. Chiar şi după schimbarea de paradigmă literară de după ’90 susţin că el a rămas acelaşi, poate mai apăsat. Ca şi Nichita, a încercat să se rescrie şi a împins convenţia către margine. Ba a semnat o carte cu un nume fictiv, ca un soi de Pessoa. A introdus articole de ziar, poezii, „confesiunea pitorească”, stilul zeflemist şi plin de vervă, a spart logica povestirii, a presărat personaje şi evenimente reale. Omul tooot învaţă şi învaţă să se schimbe şi la optzeci și cinci de ani. Ba încă este capabil de surprize ! La mai multe surprize şi la mai mulţi ani, încă o dată pe atâta, Dumitru Radu Popescu !