Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Li portano via tutti

Li portano via tutti

 

 

Shoa (1)

Li portano via tutti

 

Sì, li portano via tutti, tutti.
Quando? Adesso. Subito.
Li portano via tutti, tutti.
Senza ragione. Non c’è ragione.
Il grido sarà sempre grido, sempre.
Sempre il grido risuonerà, sempre.
E i bambini? Non gridano forse, i bambini?
Bisogna sentirli. È da impazzire.
E i grandi? Non soffrono forse, i grandi?
I vecchi? Non sentono forse, i vecchi?
La loro pelle è così fragile…
E il cuore? I cuori? Non soffrono forse, i cuori?
Il respiro? L’ossigeno? Non ce n’è bisogno, forse?
Come si fa senza ossigeno?
E l’acqua? È razionata anche l’acqua.
Il gas, il pane, la legna…
Fa freddo, in casa, fuori, nelle ossa.
Io? Chi sono io? E gli altri?
La vita? Spenta, spenta vita.

 

Shoa (1)

Îi duc pe toţi

 

 

Da, îi duc pe toţi, pe toţi.
Când? Acum. Imediat.
Îi duc pe toţi, pe toţi.
Fără motiv. Nu-i nici un motiv.
Ţipătul va fi întotdeauna ţipăt, întotdeauna.
Şi copiii? Oare copiii nu ţipă?
Trebuie să-i auzi. Înnebuneşti.
Şi cei mari? Oare cei mari nu suferă?
Bătrânii? Oare bătrânii nu aud?
Pielea lor e atât de fragilă…
Şi inima? Inimile? Oare nu suferă inimile?
Răsuflarea? Oxigenul? Oare nu-i nevoie de el?
Cum să trăieşti fără oxigen.
Şi apa? Şi apa e raţionată.
Gazul, casa, lemnele…
E frig în casă, afară, în oase.
Eu? Cine sunt eu? Şi ceilalţi?
Viaţa? Stinsă, viaţă stinsă.

 

Shoa (2)

 

Ora tutto è spento:
si può aprire la finestra,
c’è un po’ di vento opaco,
scirocco, nessun balocco
in questo scorcio di sera,
nessuna preghiera, nessun Dio
del mattino, speranza, tiritera
dei morti, sperduti tutti
in anfratti, terra –
la stessa terra dei fiori, gladioli,
la stessa terra dei corbezzoli, asfodeli –
ma ora che la cucina è spenta
e i piatti sono pronti, i cibi in attesa
d’essere mangiati,
non si pensa alla terra,
si affondano le mani tra gli steli
delle posate, le forchette,
i tovaglioli stirati e lindi,
si accarezzano i bicchieri,
si baciano le scodelle
e frullano le ciglia agli sguardi
rivolti negli sguardi…
È tardi.

 

Shoa (2)

 

Acum, totul e stins:
se poate deschide fereastra,
este un pic de vânt întunecat,
scirocco, nici o distracţie
în această frântură de seară
nici o rugăciune, nici un Dumnezeu
al dimineţii, speranţă, litanie
pentru cei morţi, risipiţi cu toţii
în tainiţe, pământ –
acelaşi pământ pentru flori, gladiole,
acelaşi pământ pentru strugurii ursului, asfodele –
dar acum că bucătăria-i stinsă
şi farfuriile pregătite, mâncarea aşteptând
să fie mâcată,
nu se gândeşte la pământ,
se afundă mâinile printre cozi
de tacâmuri, furculiţe,
şerveţele călcate, elegante,
se mângâie pahare
se sărută farfuriile
şi genele se bat la privirile
întoarse în priviri…
Este târziu.

 

Clinica ematologica (1)

 

Anch’io sono stata un corpo vivo,
non mi guardare adesso
che quasi non respiro
in questo stesso ospedale
luogo materiale di salute e malattia,
oblia – se puoi – queste mie mani
scarne, macchiate, tremolanti,
le labbra sfatte, gli occhi
abbacinati dal pallore del viso,
nessun riso più al mio capezzale,
quanto male mi fa l’ago,
non pago di scavare nel reticolo
di vene, arterie una volta inossidate,
accavallate ossa, polpastrelli…
Com’erano belli i minuti
sprecati, perduti di pomeriggi
domenicali vuoti d’eventi,
stenti, mentre scirocco ai vetri
appannava i platani sul fiume,
l’Aniene oltre i terrazzi ambrati
dal tramonto (ché vòlto ad occidente
è ogni balcone in questo tratto
di quartiere nuovo e già disfatto,
la Tiburtina, Rebibbia dove già
tu fosti, Pasolini, poeta rinnegato
dai meschini, corsaro e luterano,
in questi vicoli di borgata abusiva,
cresciuta storpiando la campagna,
la piatta vallata dell’Aniene)
come belli i minuti, le ore
di certi sabati senza consolazione,
l’incerto amore, il perduto bene,
le pene.

 

 

Clinică hematologică (1)

 

Şi eu am fost un corp viu,
acum nu mă privi
că abia mai respir
în acest spital
loc material de sănătate şi boală,
uită – de poţi – aceste mâini
descărnate, pătate, tremurânde,
buzele descompuse, ochii
orbiţi de paliditatea feţei,
nici un râs la căpătâiul meu,
acum când acul îmi produce durere
nemulţumit să sape în plasa
venelor, arterii altădată inoxidate,
oase înghesuite, buricele degetelor…
Ce plăcute erau clipele
risipite, pierdute în după-mesele
de duminică goale de întâmplări,
de oboseli, în timp ce scirocco în geamuri
înceţoşa platanii pe râu,
Aniene dincolo de terasele înroşite
de apus (fiindcă e îndreptat spre apus
şi fiecare balcon din bucata aceasta
de cartier nou şi deja devastat,
Tiburtina, Rebibbia unde deja
ai fost, tu, Pasolini, poet renegat
de către cei meschini, corsar şi luteran,
în străduţele de cartier abusiv
crescut schilodind câmpia,
valea plată a lui Aniene)
ce frumoase clipele, orele,
unor anumite sâmbete fără mângâiere,
nesigura iubire, binele pierdut,
pedepsele.

 

 

Clinica ematologica (2)

 

Dolore che giungi insalutato
E tu, ganglio cerebro-spinale
Che vibri, nell’oscura gravità del tutto
Pura dolenza e dolcezza
Ansito dell’anima morta
Ansito del corpo disfatto
Notte sonora e lucente
Splendore nel buio dei sensi
Abbandono alla corrente degli occhi
Sguardi assonnati
Panna e miele del sonno
Calzari d’acciaio e piombo
Cupa radice del male
Essere senza fondo, mare
Latrina del mondo, audace
Tempesta del sogno, mortifera spada
Che nuoce ai gangli cerebro-spinali
Potenza dei sensi, morte
Morbide cosce del sonno
Splendore degli agi, coltrici di nubi
Gravezza di neve, gladioli
Sparsi riccioli del sonno
Grandezza dei ghiacciai nascosti
Piramidi di nevi perenni
Insensate tempeste del cuore.

 

Clinică hematologică (2)

 

Durere ce ajungi nesalutată
Şi tu, ganglion cerebro-spinal
Care vibrezi, în obscura gravitate a totului
Pură durere şi plăcere
Gâfâit de suflet mort
Gâfâit de trup distrus
Noapte sonoră şi strălucitoare
Strălucire-n întuneric a simţurilor
Părăsire în curentul ochilor
Priviri însomnorate
Pânză şi miere a visului
Încălţări de oţel şi de plumb
Rădăcină întunecată a răului
Fiinţă fără fund, mare
Latrină a lumii, îndrăzneaţă
Furtună a visului, mortificată spadă
Care le face rău ganglionilor cerebro-spinali
Putere a simţurilor, moarte
Coapsele moi ale somnului
Splendoare al tihnelor, saltele pufoase de nori
Apăsare a zăpezii, gladiole
Cârlionţi de somn împrăştiaţi
Mărime a gheţarilor ascunşi
Piramide de zăpezi veşnice
Furtuni nesocotite ale inimii.

 

 

Clinica ematologica (3)

 

Chissà, mio caro,
a quale oscura, tenebrosa proda
ci arenerà, crudele, il tempo,
a quale inusitato porto
la nave enorme dal fasciame lento
ci condurrà, ostile,
urtando appena contro la banchina,
se nave ospedaliera o portantina,
feretro o aquilone
pallone aerostatico frenato
giunco incantato oscillante
ai flutti viola d’un tramonto d’estate…
Chissà, abusando della nostra pazienza,
o piuttosto della mia impazienza,
quali doni, frutti succosi o amari, recherà
fasce, garze, bende bianche o fiori
morfina o melatonina,
carnitina o vitamina,
caro, carne della mia carne
non sei, ma carne siamo
entrambi e cenere saremo
o forse spuma di arcobaleno
sangue di sclarèa
fiocco di nuvola e pezzo di cielo.

 

 

Clinică hematologică (3)

 

Cine ştie, dragul meu,
la care, obscură, întunecată coastă
o să ne împotmolească, vremea, crudă,
în care port ce nu-i mai de folos
vaporul mare cu bordaj încet
ne va conduce, ostil, abia lovindu-se de chei,
de va fi un vapor spital sau o lectică,
sicriu sau vultur
balon aerostatic înfrânat
nuia vrăjită oscilantă
în valurile violete ale unui apus de vară…
Cine ştie, profitând de răbdarea mea,
sau mai degrabă de nerăbdarea mea,
care daruri, fructe pline de suc sau amare,
va aduce faşe, tifon, bandaje albe sau flori
morfină sau melatonină,
carnitină sau vitamină,
dragule, carne din carne carnea mea
nu eşti, dar carne suntem
noi amândoi şi o să fim cenuşă
sau, poate, spuma unui curcubeu
sânge de salvie
fulg de nor sau bucată de cer.

 

 

La poeta

 

Sedemmo a una tavola una sera
lei dirimpetto a me, scontrosa e chiusa,
con l’ingombro del corpo che affannava,
poi levò voce calma e un poco opaca
a difendersi da un laido che attaccava,
contro di lei irato si scagliava
sì follemente che ognuno si traeva,
mentre un poeta a capotavola taceva,
stretta come una bimba al suo cappotto
nella sera invernale, devastata,
il volto enfiato e gli occhi come pesti,
le spalle curve ma il cuore tanto in alto,
che presto fece tutti quanti mesti,
nell’urlare stizzoso di quel bieco,
nella lotta ideologica affannata,
nella morsa dei sensi arroventata.

 

 

Poeta

 

Stăturăm la o masă într-o seară
ea-n faţa mea, ursuză şi tăcută
cu trupul greu şi gâfâia
apoi, cu glasul calm şi cam opac
se apăra de-un tip ce-o ataca,
dezlănţuit era-mpotriva ei
cu nebunie, toţi se retrăgeau,
când un poet tăcea în capul mesei,
ea, strânsă în palton ca o copilă
în seara invernală, devastată,
faţa umflată, ochii ca bătuţi
umeri căzuţi, dar inima sus foarte
încât se întristară ei, cu toţii,
în mâniosul urlet încruntat
în lupta de opinii gâfâită
aprinsă-n muşcătura sentimentelor.

 

 

L’agnello

 

E dell’agnello, che mi dici?
A che pro fu scelto proprio lui
Quello da immolare tra le creature
Abissali che avanzavano sulla scoscesa
Collina smagliante come i giardini dell’Eden?
L’agnello che prendesti tra le braccia
Innocente, tremante e soffice
Come bioccolo di nuvola di neve
Contro le nubi, il carro d’oro del tramonto
Preludente alle tenebre del nulla?
Tu e lui sulla collina, entrambi olocausto
Ignari, entrambi frementi nel crepuscolo
Nella viola dell’alba che si apriva
Nelle primule di ghiaccio che fiorivano
Il vello più puro della fonte
Come piume dell’angelo, l’agnello
Agnello al cui belato ogni creatura
Si riconosce vittima e suggello.

 

 

Mielul

 

Şi despre miel, ce zici?
La ce bun a fost ales tocmai el
Cel de ucis dintre fiinţele
Abisale care înaintau pe colina
Abruptă şi strălucitoare ca şi grădinile din Eden?
Mielul pe care l-ai luat în braţe
Nevinovat, tremurător, şi moale
Ca o saltea uşoară de nor de zăpadă
Împotriva umbrei, carul de aur al apusului
De dinainte de întunecimea neantului?
Tu şi el pe colină, amândoi holocaust
Neştiutori, amândoi nerăbdători în crepuscul
În violetul zorilor ce se deschidea
În primulele de gheaţă care înfloreau
Vălul mai curat ca izvorul
Ca penele de înger, mielul
Mielul la al cărui behăit fiinţele toate
Se recunosc victimă şi sigiliu.

 

În româneşte de
Ştefan Damian

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg