Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Limbă și limbaj în „rostirea filosofică”

 

1. „Cugetarea filosofică nu pare a fi avut și avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte folosește nu limbajul ci limba (subl.n. – Al. B.). Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele și codurile se desfășoară în siguranța și destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, „când întâlnește în limbi cuvinte nu numai cu semnificație deosebite dar și opuse”2.
Într-adevăr, așa cum ne învață lingvistica, și nu puțini dintre marii gânditori care au cercetat problematica limbii și au reflectat îndelung asupra ei, distincția (de fapt, diferența, menită să atragă îndeosebi specificul celor diferențiate din unitatea structurală a „rostirii”, a discursului) dintre limbă și limbaj este hotărâtoare pentru înțelegerea participării la rostire și gândire (sau, poate, invers!) în comportamentul uman.
„Limba – sublinia W. von Humboldt – este, cu alte cuvinte efortul veșnic reluat al spiritului de a face sunetul articulat capabil să exprime ideea. Într-o accepție strictă și nemijlocită, aceasta este definiția actului individual de vorbire; într-o accepție adevărată și esențială, putem considera limba, ca să spunem așa, drept exclusiv totalitatea actelor de vorbire. Căci, în haosul dispersat de cuvinte și reguli pe care obișnuim să le numim limbă, ceea ce există cu adevărat este doar elementul particular produs prin vorbire, iar acesta nu este niciodată complet, necesitând și el o nouă prelucrare pentru a reflecta natura actului viu al vorbirii și pentru a da o imagine adevărată a limbii vii. Tocmai ceea ce este mai elevat și mai rafinat nu se lasă recunoscut în aceste elemente separate și poate fi perceput sau intuit doar în înlănțuirea discursului, fapt care dovedește o dată în plus că limba propriu-zisă rezidă în actul producerii sale efective. În toate cercetările care încearcă să pătrundă esența vie a limbii, vorbirea ca atare este singura care trebuie gândită ca fiind ceva adevărat și primar. Fărâmițarea în cuvinte și reguli este doar o cârpăceală lipsită de viață a analizei științifice”3.
Discuția despre formă prilejuiește o înțelegere clară a identității și înrudirii dintre limbi în măsura în care se bazează pe „identitatea și înrudirea dintre formele lor: „Forma decide în mod exclusiv cu ce alte limbi se înrudește o anumită limbă… Formele mai multor limbi se pot reuni într-o formă și mai generală”, numai că „atât de admirabilă este, în limbă, individualizarea în interiorul concordanței universale, încât se poate spune cu egală îndreptățire și că întreaga specie umană deține o singură limbă, dar și că fiecare om deține o limbă proprie”4.
Teză de larg interes rămâne, în acest context, următoarea: „Limba este organul formator al gândului. Integral spirituală, integral interioară, trecând oarecum fără să lase urme, activitatea intelectuală se exteriorizează în vorbire prin intermediul sunetului și devine astfel perceptibilă pentru simțuri. Activitatea intelectuală și limba constituie o unitate și sunt inseparabile… Legătura indestructibilă care unește gândirea, organele vocale și auzul cu limba rezidă irevocabil în alcătuirea originară, cu neputință de explicat altfel, a naturii umane”5.

2. Această incursiune în istoria lingvisticii moderne6 pune astfel în lumină rolul și funcțiile limbii, și ale unității (și diferenței) limbă, limbaj, vorbire, precum și ale interacțiunii dintre limbă și gândire.
Important rămâne faptul unei unități în activitatea spirituală și în comportamentul cultural (sau care trebuie să fie din ce în ce mai mult astfel) al omului unei societăți și culturi moderne, marcată valoric prin nivelul limbajelor (științei, artelor, filosofiei) ctitorite în limbă și în civilizația unui spațiu determinat. Căci limba este menită să împlinească unitatea într-un spațiu de comunicare diferențiat determinat.
În limbajul lui C. Noica: la întrebarea: „nu ar trebui ca universalul să fie universal. Cultura științifică spune că nu e un lucru bun: trebuie să vorbim toți o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuși un lucru bun: universalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în câte o limbă istorică”7.
După aceste caracterizări, cuprinse și stilistic într-o formulă metaforică proprie, autorul se îndreaptă spre spațiul românesc: „Nu cunoaștem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decât acesta. De vreme ce zbucium este, să-l sporim cu partea noastră românească (subl. n. – Al.B.). Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi și care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvântul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gândului, suntem datori lumii cu acest rest”8.
Aceasta înseamnă că, mai întâi „ne suntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia și lucrători în ea. Până va veni ceasul de judecată al limbilor în care e despicată lumea, noi gândim și creăm în cuvintele noastre, încă (subl.n.). Pentru noi ele sunt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare – ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este și ființa lui – noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare: pe unele spre a ne desfăta munca, ca într-un muzeu… pe altele spre a ne reîmprospăta și spori gândul, din neașteptate, uneori uimitoarele lor adâncimi de înțeles”9.
Cu riscul de a nu fi nimerit ce (și unde) trebuie, vedem în aceasta un veritabil program de Bildung, de formare culturală, prin limbă și faptă, în orizontul unui ideal, ceea ce marele gânditor numea (în alt context) «românescul»: „Și mi-ar plăcea să mă ridic până la punctul în care gândirea românească nu mai e resemnare și înțelepciune. Până înainte de înghețul în eternitate… Știu, asta e românescul: rece în sensul de rece și nu cald. Dar nu vreau să cred că e numai atât”10.

3. Să vedem, în principal, cum ne povățuiește Noica să fim „purtători ai limbii acesteia și lucrători în ea”, cum „gândim și creăm în cuvintele noastre, încă”. De ce așa? „Numai în cuvintele limbii tale – subliniază autorul – se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar aceasta e actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine”11.
Așadar este vorba de o chemare la o competiție în care „cu creația noastră de cultură, poate nu încă, dar cu rostirea”, cu limba noastră am putea să ne înfățișăm „la judecata istoriei”, ceea ce s-ar putea face „în termeni proprii”, uneori de netradus în alte limbi. Între acestea se situează: prepoziția «întru», „unul dintre cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică”: „sinea și sinele”, termenii aduși sub ciclurile ființei, devenirii și rânduielii, apoi termenii care aduc „în rostirea filosofică” viața și societatea.
Motivarea vine în deplină solidaritate cu ceea ce am considerat mai sus ca program al unei emancipări prin cultură și educație. „Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atâta însemnătate câtorva cuvinte românești, am răspunde: pentru că aceasta e partea noastră de cer”12.
„Când începi să explorezi bolta pe care sunt înscrise cuvintele noastre, îți ies înainte tot felul de stele noi, pe care nu le vedeai cu ochiul liber. Pe de altă parte, în afara cuvintelor, sunt formele expresive de rostire mai întinse, sau particulele mici de tot. După ce ai întâlnit negația și negativitatea hegeliene, este o încântare să vezi ce face prefixul ne în limba română, spre deosebire de în, care e neproductiv; sau să vezi ce face particula „s”, care smintește cuvintele, ori în sfârșit, să vezi că pe lângă nu noi avem și pe ba, care nu știi bine cum se întâmplă că sfârșește prin a fi un da, căci din negație devine întăritor”13.
Această incursiune în lumea cuvintelor și expresiilor în limba română se încheie cu un „Cuvânt următor”, din care reținem câteva precizări semnificative pentru unitatea dintre limbă și limbaj în „rostirea românească”: „Venim fiecare, pe urmele altora, avem așadar în urma noastră lumile gândului și cuvântului prin care am călătorit, iar fapta și împlinirea aparentă te trimit la alte urme, care acum neașteptat sunt înaintea ta”; „ori unde mergi, înăuntrul limbii, mergi cu ea cu tot și te lovești de propriile ei praguri. Ai vrea să vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde și absoarbe ea, întocmai cum se întâmplă în lumea firii”14.
Se degajă pe ansamblu o unitate dintre lumea limbii și lumea omului în spațiul culturii române, în care autorul relevă, pe un fond de încredere în virtuțile creatoare ale acesteia, împlinirile, neîmplinirile, căutările și mai ales așteptările: „Toate acestea le comunică limba noastră despre o lume care s-a făcut o dată cu ea și care se poate oglindi în ea, ca în partea ei de cer. Când însă te întrebi dacă lumea aceasta românească, așa cum s-a împlinit ea, poate pluti pe apele atât de repezi ale istoriei de astăzi, cuvintele ei vin să-ți răspundă: nu numai că poate pluti – vâslește”15.

4. În cele ce urmează vom încerca să explicităm, din perspectiva introducerii teoretico-metodologice despre limbă și limbaj (mai complet: limbaj-vorbire-limbă) concepția susținută în capitolul „Rost și rostire” din „Ciclul Ființei”.
Căci „rostire” se situează între termenii cu o deosebită „înzestrare filosofică”, întrucât, în limba noastră „este singurul termen care poate reda
«logos»-ul grec, acel princeps al gândirii ce acoperă singur jumătate din ea. Logos înseamnă și cuvânt, și rațiune și socoteală, și raport, și definiție și rost. La rândul ei rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund a lui logos: „de la flatus vocis până la ultimul temei al lumii. De aceea «La început a fost Cuvântul» ar putea mai bine fi redat prin «La început a fost Rostirea, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor»”16.
Devine productivă, deschizătoare de cale nouă în înțelegerea modului specific în care în limba română își află „rostul” termenii-paradigmă ai gândirii filosofice, ai cugetării într-o „rostire filosofică românească”. „Cum a ajuns modestul rostrum17 latinesc să dea atât de mult în limba română? – se întreabă Noica. S-a întâmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre, cândva prin sec. al XVI-lea sau al XVII-lea: s-a trecut de la un sens concret la unul de speculație ultimă… De fapt sensul concret inițial s-a dedublat: rostul ca gură a sfârșit prin a însemna deopotrivă deschizător. Pe ambele linii cuvântul a evoluat, independent pare-se, și din fiecare sens concret s-a putut ajunge, în limba noastră, la sensuri speculative”18.
Pe acest fond, se desfășoară o minuțioasă analiză din care se degajă semnificațiile termenilor: rost ca gură, rost ca deschizătură, rost pur și simplu, rostire.
Este contextul terminologtic specific, în care se înfățișează (într-o spectaculoasă realizare stilistică) unitatea dintre limbaj-limbă-limbaj-vorbire în spațiul specific (nu numai terminologic) al genezei unui limbaj filosofic în limba română.
„Rostesc ceva” – sublinia Noica – „spune deopotrivă enunț un lucru și pun în ordine altul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică (chiar dacă dicționarele nu o invederează încă). În Vechiul Testament, când Adam e pus să dea nume fiecărui viețuitor, ni se spune că le dă și un rost, că le rostește întru ființa lor. – Cu fiecare «rostire» potrivită se evocă acest gând în limba noastră”19.
Rost și rostire țin de comportamentul omului în lume, în care gândul și fapta vin împreună și îl integrează într-o ordine a firii … „Căci lucrurile au un rost, ba încă poți să le și dai un rost, găsești un rost în lume, sau îi atribui unul. Rostești ce s-a spus prin lucruri sau le «rostești» pe ele, așa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în cartea lumii, sfârșești prin a te întreba: «Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?»” adică spune totul după o rânduială și nu doar din afară”20.

5. Rostirea ne integrează în ordinea lucrurilor și este ea însăși făuritoare de ordine într-un univers al explicației ce exprimă unitatea dintre gândire și acțiune în virtutea puterii cuvântului. „Rostirea omului – subliniază Noica – este, dacă este potrivit gândită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea ființei”21.
Nota determinantă al acestora o constituie un elogiu al disponibilităților limbii noastre, mai general al românescului, al „rostirii filosofice românești”: „Este în orice caz o întrebare, câte limbi posedă un termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvânt și ordine rațională. Modestul Verbum, folosit în lipsă de altceva, nu este un astfel de termen. Sensul adânc filosofic al spusei raționale, de punere sau regăsire a ordinii prin atribuirea de nume, coduri, legi, îl știe și-l redă pe deplin logos-ul. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut, limba această românească, în care filosofarea n-a triumfat încă îndeajuns, a știut să-l păstreze ori refacă”22.
Aceste rezultate vin în urma unei sondări în istoria culturii noastre, de la Psaltire și Biblia de la 1648 și Miron Costin la Șincai și Budai-Deleanu, apoi la Odobescu, Alecsandri, Creangă, Coșbuc, în genere evaluând momente de vârf ale creației noastre culturale, adevărate monumente ale studiului limbii în acțiunea ei în configurarea unui stil de viață și a unui stil cultural.
Este cadrul în care, cu spusele lui Noica, „la limită sensul de «facultate de a vorbi» a trimis până la fel de a vorbi, modul de a se exprima în scris, stil … Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs, a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezmințit încă sensul său de origină”23.
Trecerea de la rost-gură și rost-deschizătură la „rost-rânduială” este saltul „de la concret la abstract și de la sens material la sens speculativ” și „trebuie înregistrat și subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat până la capăt”; este de reținut însă că „evoluția semantică sfârșea cel mult la limbă, vorbire, discurs” (subl.n.)24.
„Rostirea”, un „derivat al rostului” unifică toate înțelesurile disparate. Rostul pierdea, până la urmă sensul originar al lui rostrum; rostirea îl regăsește. Dar revenind la el, „nu pierde nici sensurile materiale ale rostului și urcă în același timp spre sensurile speculative”25.
Dincolo de o explicare a interacțiunilor dintre limbă și limbaj (de fapt, limbaje, în care se propun creațiile valorice, operele), limbă și vorbire, discurs, Noica transmite un mesaj generațiilor viitoare ale cercetătorilor culturii românești (în tradiție și actualitate): „Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri care nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi și care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvântul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gândului (subl.n.), suntem datori lumii cu acest rest”26.
Este parcă un îndemn la „o bună întâlnire cu gândirea speculativă” (de care Noica vorbea în Despărțirea de Goethe), prin puterea cuvântului însă, și cu darul rostirii.

Note
1 Textul comunicării prezentate la Simpozionul Național Constantin Noica, Ediția VIII-a, la Academia Duhovnicească de la Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, 20-21 mai 2016.
2 Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Științifică, București, 1976, p. 7. „Despre această bucurie, încă nu pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să vorbeaască lucrarea de față” (Ibidem).
3 Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității (trad. de E. Munteanu), București, Humanitas, 2008, p. 83. Definirea limbii ca „activitate a spiritului”, care se desfășoară „în mod constant și uniform”, are ca scop înțelegerea. „Acest element constant și uniform, propriu activității spiritului de a aduce sunetul articulat la înălțimea expresiei gândirii – element conceput în modul cel mai complet posibil, în configurația sa, și reprezentat sistematic – constituie forma limbii” (Ibidem, p. 83-84).
„În sens absolut – continuă autorul – în interiorul unei limbi nu poate exista nicio substanță lipsită de formă, căci totul în limbă este destinat unui scop precis: exprimarea gândirii – iar această acțiune începe odată cu elementul său primar, sunetul articulat, care devine articulat tocmai în virtutea impunerii unei forme” (Ibidem).
4 Ibidem, p. 87. Interacțiunea este însă mai complexă: „Limba – subliniază von Humboldt, îmi aparține prin însuși modul în care o rostesc și o produc; și, fiindcă fundamentul acestui fapt rezidă în simultaneitatea vorbirii prezente și trecute a tuturor generațiilor umane, în măsura în care între acestea a putut exista o comunicare lingvistică neîntreruptă, tot așa și limba este, în acest sens, o limitare a vorbirii. Doar ceea ce în limbă mă limitează și mă determină provine din natura umană, strâns legată de intimitatea ființei mele, iar ceea ce în limbă îmi este străin este astfel doar pentru natura mea individuală și trecătoare, nu și pentru natura mea cu adevărat originară” (Ibidem, p. 98).
5 Ibidem, p. 89. Este semnificativă aici ideea concordanței dintre sunet și idee: „După cum ideea cuprinde în întregime sufletul, tot așa și sunetul deține o putere pătrunzătoare, capabilă să zguduie toate fibrele umane. Această capacitate, prin care sunetul se deosebește de toate celelalte impresii sensibile, depinde evident de faptul că auzul (ceea ce nu se întâmplă în cazul celorlalte simțuri sau se întâmplă în alt mod) recepționează impresia unei mișcări sau, mai degrabă, când este perceput sunetul care emană din voce, impresia unei acțiuni efective și această acțiune pornește din interiorul unei ființe vii, manifestându-se ca sunet articulat” (Ibidem).
6 Menționăm aici contribuția epocală a lui F. de Saussure: „limba este necesară pentru ca vorbirea (la parole) să fie inteligibilă și să-și producă efectele; dar aceasta este necesară pentru ca limba să se stabilească; istoricește, faptul vorbirii precede totdeauna. Cum și-ar da seama cineva să asocieze o idee la o imagine verbală, dacă nu ar surprinde mai întâi această asociere într-un act de vorbire?… Există, așadar, interdependență între limbă și vorbire; aceea este totodată instrumentul și produsul acesteia, ceea ce nu le împiedică de a fi două lucruri absolut distincte” (Cours de linguistique générale, Paris, Payot 1971, p. 37-38). Dar ce este limba? „Pentru noi, ea nu se confundă cu limbajul (langage); ea nu este decât o parte determinată, e adevărat… este totodată un produs social al facultății limbajului și un ansamblu de convenții necesare, adoptat de corpul social pentru a permite exercitarea acestei facultăți la indivizi. Luat în întregul său, limbajul este multiform și eteroclit… Limba, dimpotrivă, este un întreg în sine și un principiu de clasificare” (Ibidem, p. 26).
„Limba nu este o funcție a subiectului vorbitor, ci produsul pe care individul îl înregistrează pasiv; „vorbirea, dimpotrivă, este un act individual de voință și inteligență, în care se pot distinge: 1. combinațiile prin care subiectul-vorbitor utilizează cadrul limbii pentru a-și exprima gândirea personală; 2. mecanismul psiho-fizic care îi permite să exteriorizeze aceste combinații” (Ibidem, p. 30, 31).
7 C. Noica, Op. cit., p. 6. O explicație de interes, conduce preocupările teoretice spre spațiul românesc. „La rândul ei, cultura indiană spune că lipsa de unitate nu e un lucru bun: că trebuie să ne topim gândul și ființa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundată în apă. Dar cultura europeană, în linii mari, spune că este un lucru bun: că statuile trebuie să rămână statui, persoana umană persoană și cuvântul propriu cuvânt…” (Ibidem).
8 Ibidem. Rămâne să reflecteze fiecare la discrepanța dintre această admirație pentru „un rest românesc în cele ale gândului” și ceea ce „în zilele noastre s-ar întâmpla ceva istoric în viața României”, anume: „au apărut cei dintâi care, crezând în neamul românesc, să se arate nemulțumiți de omul românesc. Crezând în neamul românesc. Căci altminteri, din occidentalism, au mai fost destui bonjuriști ai veacului XX… Până acum toți, chiar bonjuriștii veacului al XIX-lea (afară de acest mare precursor bonjurist: Cantemir) au crezut că tot ce ne trebuie e să fim puși în anumite condiții – de independență, libertate – spre a arăta ce putem. Dar nu e destul. Au trecut prea mulți ani de anonimat peste noi ca să cunoaștem de la sine căile faptei și ale personalizării” (C. Noica, Jurnal filosofic, Humanitas, București, 1996, p. 119-120).
9 C. Noica, Rostirea filosofică românească, p. 6.
10 C. Noica, Jurnal filosofic, p. 119. Textul vine după o explicație mai largă a ceea ce căutăm în știință: „Găsesc în «Limba română» a Profesorului Sextil Pușcariu observația aceasta curioasă. Rece vine de la «recens», proaspăt: aqua recens. Dacă însă asocierea s-a făcut altfel, de pildă panis recens, atunci rece ar însemna cald… Ce căutăm în știință? Ridicarea până la pucntul acesta de indiferență, în care un lucru putea fi contrariul lui. Ridicarea până la viață, optare. Căci viața este indiferență nu știința, cum se spunea de obicei. Viața e libertate de alegere, indiferență de alegere, posibilitate de optare. Orice știință caută să se ridice până la punctul în care lucruriule puteau fi și altfel. Așa cum sunt astăzi, lucrurile sunt înghețate într-un sens, într-o accepție. A te ridica până la viață înseamnă a căuta libertatea dincolo de îngheț” (Ibidem, p. 118-119).
11 C. Noica, Rostirea filosofică românească, p. 5. „Cu istoria noastră, nu avem întotdeauna răsunetul câtorva popoare mari; cu creația noastră de cultură, poate nu încă; dar cu rostirea le-am putea avea. Ar merita să facem astfel încât să ne înfățișăm, cu limba noastră (subl.n.) la judecata istoriei, atunci când năzuințele de unificare a oamenilor și cerințele de uniformizare ale lumii mașinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept la viață mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea «iscusită oglindă a minții omenești», cum spunea despre scris Miron Costin, în care gândul de totdeauna și omul de pretutindeni să-și vadă chipul. Și o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi” (Ibidem, p. 5).
12 Ibidem, p. 147.
13 Ibidem, p. 150. După alte exemplificări, ne întâmpină o precizare și un îndemn: „limba noastră te duce singură la întâlnirea cu Celălalt, care prin participarea lui la lume o confirmă dezmințind-o, întocmai ca negația hegeliană”; este adevărată și aici vorba lui Cantemir: «din străine să înveți și în limba țării tale să scrii». În alte ceruri să privești și sub cerul lumii tale să visezi” (Ibidem, p. 150, 151).
14 Ibidem, p. 271, 272.
15 Ibidem, p. 270.
16 C. Noica, Rostirea filosofică românească, p. 23. Ridicarea în rang (pe linia înțelesului profund al temeiului lucrurilor) a termenului (rostire→Rostire) este motivat prin introducerea lui «întru», care justifică formularea „Întru început a fost Rostirea”, căci «la început» are doar sens temporal, pe când textul grec spune: în principiu” (Ibidem).
Cu aceasta analiza se situiază în sfera prezenței și funcționării principiilor, care permit motivarea ontologică și justificarea logică totodată. De fapt, principium (grec. arché) înseamnă „început”, «fundament al începutului», fundamentare, temei. Cel dintâi și Originarul de care este dependent sau este dedus celălalt” (Joh. Hoffmeister, hrsg., Wörterbuch der philosophischen Begriffe, 2. Aufl., Verlag F. Meiner, Hamburg, 1953, p. 486). Termenul angajează sistemul, sistemul principiilor (principiile formale, principiile materiale, principiile reale, principiile cauzale, principiile cognitive, principiile acțiunii) și, prin aceasta unitatea (sistemul) logicii, științei, metafizicii, eticii și teoriei acțiunii. Substituirea lui „la” prin „întru” capătă astfel semnificația unei mutații în afirmarea și autoafirmarea gândirii.
17 În Ibidem (notă): De la latinescul rostrum = bot, cioc, vârf încovoiat, gură; care dă la plural, rostra, tribuna din for împodobită cu piscuri de corăbii (fig. tribună, piața publică).
18 Ibidem. Recunoaștem aici dubla „înzestrare” a autorului în formația sa spirituală: cultură clasică (greacă și latină) și gândirea modernă (de la Descartes la Hegel, îndeosebi).
19 Ibidem, p. 30.
20 Ibidem, p. 31. Așadar, „trăim într-o lume a rostirii, de la rostirea genetică până la cea matematică și metafizică a omului. Nu numai că știința reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură și să se facă noutăți în sânul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor și al undelor sonore, ci al celor mute din spectrul electromagnetic” (Ibidem).
21 Ibidem. Metafora „tăcerea ființei” potențează puterea rostirii, primatul ei funcțional, întrucât aduce în gândire ființa. Noica exprimă, prin aceste formulări simple, concepția sa despre ființă.
22 Ibidem, p. 30. „Așa făcând, continua autorul, rostul și rostirea românească te ajută swă înțelegi mai bine rostul filosofiei, poate. Heidegger a crezut potrivit să spună că problema ultimă a filosofiei este: de ce există ceva în loc de nimic. E însă excesiv. Cu privire la acest ceva, abia, te poți întreba de ce e așa, ce rol are. Iar românescul „ce rost are lumea”, ni se pare că stă, mai potrivit decât unele vorbe riscate, ca temei al filosofiei. Căci problema ce se ridică astfel este: De ce există ordine în loc de totală neorânduială? Și e problema pe care a regăsit-o chiar știința de astăzi: De ce nu rămâne sau nu intră totul ăn entropie? Cum e cu putință ceva care se opune entropiei?” (Ibidem, p. 30-31).
23 Ibidem, p. 25.
24 Ibidem, p. 27. „Oricum s-ar fi întâmplat lucrurile, rost a însemnat, probabil încă de timpuriu: întâi ordinea, apoi modul de a-și întocmi viața, în bine sensul, înțelesul, rațiunea” (Ibidem).
25 Ibidem, p. 29.
26 Ibidem, p. 6.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg