„Într-o seară ca aproape toate celelalte ale vieții lui, Gheorhe Borghescu, un simplu cioban din Obcini, a avut un accident. În timp ce alerga după o oaie priană pe lângă Iezerul Păpușii, s-a desprins pământul de pe malul abrupt și l-a acoperit aproape în întregime. O piatră destul de mare i-a căzut în ceafă. Trupul ciobanului a rămas întins lângă iezer, în timp ce turma de oi a început a behăi în pragul trecătorii.”1 Avem în față primele fraze din romanul Limbile vântului de Adrian Lesenciuc, volum apărut la editura Cartea Românească, în anul 2018, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (2019). Un început de roman tensionat care prefigurează, în plan simbolic, atât drama unui personaj pe „umerii” căruia a fost așezată o țesătură grea de semnificații, cât și destinul familiei dintr-o comunitate rurală, încă profund ancorată în credințe și obiceiuri străvechi, menite a tulbura coerența fragilă a unui timp nou, refuzat cu încăpățânare. Astfel, cititorul este proiectat, chiar din deschiderea ficțiunii, în Bucovina, într-un spațiu ce-și dezvăluie progresiv valențele ancestrale, aparținând parcă altor vremuri. E de la sine înțeles că, într-un asemenea loc, întrupările sfinților sau împielițarea a însuși necuratului intră într-o fire a lucrurilor înțeleasă doar de locuitorii adăpostiți în munte, singurii care nu s-au desprins de legătura organică, încă vie, cu pământul-mamă, singurii capabili să citească întunericul din adâncuri sau lumina purificatoare a înălțimilor. De aceea, într-un atare context, închegarea unui chip femeiesc din aburul verde al iezerului, ființă de fum care-l ridică pe Gheorghe deasupra pământului surpat, nu poate decât să amplifice misterul, sporind interesul pentru acest personaj neobișnuit. Dorința de a-l cunoaște pe Gheorghe și lumea care l-a propulsat spre legendă, iată argumente ce-l motivează pe cititor să parcurgă traseul alambicat al narațiunii.
Nu vom înainta în demersul de observare a evoluției eroului, înainte de a formula succinte considerații teoretice legate de personaj, văzut drept „cea mai importantă categorie a narațiunii și, de asemenea, cea mai supusă proiecției și erorii”.2 Pentru o analiză corectă a protagonistului, devine mai mult decât necesară o distanțare suficientă de un anumit „portret” psihologic pe care îl creează un cititor, motivat mai mult de dorințele și așteptările sale personale, decât de înțelegerea profundă a rolului pe care personajul îl are pentru a ilustra un punct de vedere. În lumina acestei idei, vom spune tranșant că romanul Limbile vântului merită o analiză mult mai atentă tocmai din perspectiva mizei pe care o propune, a problematicii pe care o deschide, cheia identificării acesteia stând exact în descifrarea personajului principal, prezent și absent, în egală măsură, de-a lungul desfășurării acțiunii.
Dar cine este Gheorghe Borghescu, protagonistul pe care îl aflăm în stare de comă, chiar din primele pagini ale romanului? Identitatea lui se va contura pe parcurs, reieșind atât din radiografierea trecutului său, cât și din mărturiile celorlalți „actori” ai întâmplărilor. Încă dinaintea nașterii sale, Gheorghe a dat semn că nu este un prunc obișnuit, el acceptând să vină pe lume, asemenea eroilor din basme, doar la promisiunea mamei că va fi lăsat să învețe carte, jurământ neîmplinit din cauza necazurilor abătute asupra familiei. Apoi, din neatenția unui tată mereu rătăcitor prin cârciumi, secretara de la Sfatul Popular i-a înregistrat greșit numele, scriind Borghescu, în loc de Crușinițchi, nume fără nicio legătură cu familia din care provenea: „Așa a venit pe lume, în 1949, Gheorghe, băiatul fără identitate, cu identitatea furată de la bun început, Crușinițchi prin sânge, Borghescu prin acte, nimic altceva în rest.”(p.20). Fiind nevoit să părăsească școala după clasa a șaptea, adolescentul a luat drumul muntelui, însoțind o turmă de oi, cu câteva cărți rătăcite în fundul traistei: „Și-a jurat că va continua să învețe, că va fi cineva, că, dacă identitatea i-a fost furată, noua identitate îi va aduce și ruperea blestemului legăturii familiei Crușinițchi cu muntele și cu satul.” Ulterior, lucrează ca muncitor forestier, cunoscând aproape toate zonele muntoase ale țării, de unde revine cu un aparat de radio Mamaia, lucru rar într-o comunitate retrasă de civilizație, motiv care stârnește invidia prietenilor, tulburând oarecum rânduiala locului. Fascinat de cuvinte, dar și de muzică, lui Gheorghe îi este greu să renunțe la cutia vorbitoare, chiar dacă bătrânul baci Nițucă i-a mărturisit că aparatul a adus discordia printre tinerii de la stână. Și-a dat seama și flăcăul că lucrurile stăteau întocmai, după ce un fulger, ivit ca din senin, a transformat micul aparat în scrum, chiar pe pieptul său, fără ca el să pățească ceva. Acesta reprezintă un moment crucial în existența personajului. Epuizând lecturi esențiale din cultura universală (Thomas Mann, Hermann Hesse, Gabriel Garcia Marquez), ciobanul începe să-și pună obsesiv întrebări existențiale: „Ce planuri o fi având Dumnezeu cu mine? Mai degrabă să mă trăsnească primul fulger decât o viață în care să nu fac nimic.”(p.27). Rostul tânărului oier se limpezește treptat, anticipat fiind de observațiile subtile ale naratorului: „Gheorghe Borghescu și-a trăit copilăria într-o lume în care nu puteai distinge clar între realitatea vizibilă și cea, la fel de reală, dar care nu se supune neapărat văzului oricui. Singura punte între cele două lumi era limba.”(p.31).
Aprofundând ecosistemul scriiturii, observăm că, deși căsătorit, prins cu treburile din gospodărie și nedreptățit de familia soției, veșnic nemulțumită de sărăcia pe care pretindeau că o adusese în bătătură, dar și de continua sa preocupare pentru cărți, Gheorghe nu pare a fi cu desăvârșire ancorat în realitate, ci parcă plutește între două lumi, cea văzută și cea nevăzută, a cuvintelor și a necuvintelor, o continuă rătăcire care îi determină pe cei din jur, mai ales din noua familie, să-l umilească, considerându-l un ciudat, un om de nimic. În capitolul VIII al cărții, întâlnirea cu un bătrân scriitor, pusă și ea sub semnul fabulosului, dezvăluie frământările lui Gheorghe legate de puterea cuvintelor, de sensul lor în lume, neliniști interiorizate ce ardeau mocnit, gata să izbucnească: „Lasă-te trăit în cuvânt, e singura ta salvare. Lasă-te deopotrivă cu el dus, așază-te cuminte în curgerea lumii care, fără știrea ta, fără cea a lumii, e singurul sens.”(p.67). Întâlnirea aceasta îl rupe de existența sa chinuită, spațiul și timpul sunt anulate, singurul adevăr viu rămânând Cuvântul: „Doar Cuvântul are viață în sine și e Duh Sfânt; celelalte cuvinte sunt coji sfărâmate ale alveolelor din care a ieșit Dumnezeu, la Babilon.” Tot în capitolul VIII, printr-o surprinzătoare mise en abyme, este prefigurat simbolic destinul personajului, împlinirea sa prin cuvânt: „– Hm! Și pe ciobanul din cartea pe care o scriu îl cheamă tot Gheorghe…– Dar cum se termină cartea? – Ciobanul acela are un accident și ajunge în comă la spital, unde începe să vorbească limbi necunoscute…”(p.71).
Scena de mai sus se petrece înainte de accidentul care îi va declanșa personajului starea de comă. Năucit în urma întâlnirii/viziunii avute, Gheorghe ajunge acasă, încercând să-și aducă aminte cât timp a lipsit. Dorina, soția, îl aștepta, tulburată de reproșurile mamei ei, a cărei bizară premoniție îl transformă pe ginere într-un bețiv, etichetă care a „încununat” aprecierile negative legate de bărbat. Văzându-l împleticindu-se, incapabil să dea explicații coerente, femeia îi spune să-și ia lucrurile și să plece. Gheorghe se supune fără niciun cuvânt, părăsind satul pentru totdeauna. La ani buni distanță, îl aflăm prăbușit pe malul iezerului, în comă profundă, exact cum anticipase bizarul scriitor. Pe unde a rătăcit ciobanul în tot acest timp? Așa cum îi mărturisise scriitorului, s-a retras în munți, singurul loc primitor, în care își putea mesteca în tihnă gândurile: „Am fost cioban și am rămas în mine cioban. Mă voi întoarce cândva la stână, cred, mă cheamă muntele, răspunse poticnit Gheorghe.”(p.69).
Dorina a realizat ulterior că a fost păcălită de ai ei, care au făcut tot ce au putut să o îndepărteze de tatăl copilului: au țesut tot felul de intrigi, blocând comunicarea dintre cei doi tineri părinți. Mai mult, au ticluit o scrisoare, ca din partea Dorinei, prin care, chipurile, aceasta își ruga soțul să o lase în pace, demersuri care și-au atins ținta și care, devoalează o anumită mentalitate specifică mediului tradițional, legat de principiile aflate la baza constituirii unei familii. Astfel, unirea a doi tineri se întemeiază pe starea materială, fiind un fel de „afacere” prin care două familii înțelegeau să-și întregească avutul. Gheorghe și Dorina au încălcat norma, iubirea lor autentică învingând prejudecățile. Pentru curajul asumat, au fost însă pedepsiți, tatăl neaflând vreodată că are un copil, mama crescându-și singură fiica. Este un mod injust de a sacrifica un om, de a interveni abuziv în devenirea unei familii. Iată fapte ce luminează răbdarea de mucenic a lui Gheorghe Borghescu. De aici începe împlinirea rostului său, retragerea în munte căpătând semnificația îmbrăcării cămășii de pustnic, însingurare deplină, când omul își întoarce, în mod absolut, inima și mintea către Dumnezeu. Acum, Gheorghe se arăta pregătit de lucrarea pe care Domnul avea să o desăvârșească printr-însul: după 13 ani, un accident aparent stupid îl aduce în starea de comă, prilej cu care se petrece un fenomen rar: bărbatul începe să vorbească în limba portugheză, formulând o teorie lingvistică nemaiîntâlnită în mediile universitare ce studiau fenomenul evoluției limbilor: „A venit la Iași un doctor important, un profesor de la o universitate din Portugalia, și l-a ascultat. A încercat să afle a cui e teoria, dar nimic. El ( Gheorghe, n.n.) zice că trebuie să ne imaginăm cuvintele din limbile lumii ca fiind niște goluri pe care, o dată ce începem să le pricepem, le umplem cu un anumit conținut semnificat, cu înțeles adică. Ei, dar fiecare cuvânt se folosește doar în mică măsură, față de ceea ce ar putea însemna el.”(p.179). Sunt vorbele lui Radu Bucur, tânăr medic rădăuțean care, pe de o parte, susține transferul pacientului la un spital din Iași, unde va avea loc întâlnirea cu doctorul portughez Soares, cunoscut neuropsiholog, preocupat de pacienții în comă, vorbind limbi străine, iar pe de altă parte, pleacă să cerceteze locul în care păstorul a trăit în ultimii ani. Tot doctorul Bucur este cel care ia legătura cu familia ciobanului, ajutând-o pe Dorina și pe fiica ei să ajungă la Iași spre a-l revedea pe Gheorghe, descoperă cărțile și un jurnal al pacientului, stă de vorbă cu cei care l-au cunoscut, statornici oameni ai muntelui. Ei sunt aceia care îi prezintă medicului amănunte despre viața curată a lui Gheorghe, faptul că, „săracul Gheorghe, o fost un bun cunoscător de sfânta învățătură și de rosturile lumii.”(p.179). La fel, baciul Nițucă, cu înțelepciunea și experiența unei vieți trăite în spiritul credinței, apropie imaginea lui Gheorghe de aceea a sfinților apostoli, traducând în minune dumnezeiască tot ceea ce trăia fostul tovarăș: „Dumnezău l-o țânut în lume nu pentru ce s-o alege de numele lui, care oricum nu era al lui, ci pentru ce cuvânt greu avea să ducă el mai departe. Numele noastre îs pentru lumea noastră, numele noastre în veșnicie îs altele. Cuvântul lui îi important și, să știi matale, ceea ce zâci că spune Gheorghe în ce limbă a pământului o spune, îi ceea ce îi în mintea lui. Învățătură curată din viața în care s-o lepădat de el.”(p.184)
Faptul că baciul spusese un adevăr avea să i se confirme la Lisabona, unde fusese mutat Gheorghe pentru studiu mai aprofundat. Profesorul Soares, urmărind evoluția pacientului și coroborând datele cercetărilor sale cu cele primite de la mai tânărul său confrate, renunță la propria teorie, recunoscându-i limitele, și validează discursul lui Borghescu pe care se hotărăște să-l publice: „Și se apucă să transcrie înregistrarea teoriei despre golurile-concept. Care teorie, dusă de vântul limbii portugheze, începu să își găsească atât de stabila așezare într-o engleză inteligibilă.” Este momentul în care personajul își încheie misiunea pentru care a fost creat și poate să dispară. Stă în puterea autorului să facă ce își dorește cu el, să propună orice modalitate de a ieși din „scenă”, alegere care nu va influența cu nimic ceea ce avea de transmis: faptul că voia lui Dumnezeu stă în toate marile cuceriri științifice ale omenirii, că El își alege oamenii pentru a le coborî în lume, așa cum Mântuitorul i-a ales pe cei doisprezece apostoli peste care s-au pogorât limbile Duhului Sfânt, în zilele de Rusalii.

 

 

Note
1 Adrian Lesenciuc, Limbile Vântului, Editura Cartea Românească, București, 2018
2 Mieke Bal, Naratologia, Editura Institutul European, Iași, 2008, p.124.