Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Limitări de libertate și urgențe juridice

Limitări de libertate  și urgențe juridice

Cultura în care trăim se revendică din principii ce au părut, mult timp, de neatins. Bunăoară, omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Omul stă cel mai sus în ordinea vieții curente pentru om. Urmărirea fericirii de către individ este dreptul său fundamental. Libertatea individuală este sfântă. Democrație este numai acolo unde cetățenii aleg conform conștiinței și voinței lor.
Astăzi aceste principii sunt sub asalt. Unii oameni se poartă atât de brutal încât este clar că nu au nimic sfânt. Destui pun egoismul în fața a orice. Comunitățile umane le percep ca turme, nu ca organizări de ființe individualizate, conștiente de valoarea lor. Libertatea individului se încalcă. Democrația este desfigurată chiar de inși pe care i-a făcut demnitari.
Dar dincolo de neajunsurile din lume, ne asumăm mereu că în orice situație de viață ceea ce stabilesc cetățenii maturi și liberi prin comunicarea lor este soluția la dispoziție. La fiece pas lumea are lipsuri, dar acordul rațional al oamenilor poate pune lucrurile pe direcție.
Numai că astăzi tocmai împotriva acestei viziuni se adună forțe. Acțiunea lor atinge democrația ca instituție și, mai adânc, chiar individul care este chemat să o însuflețească. Ofensiva vine din direcții multiple.
Cel mai direct această ofensivă vine din societate – dinspre inși, grupări, mișcări care cred că este ora lor și desfigurează acordul democratic pentru profituri meschine. Ca urmare, hoții, autoritarisme, dictaturi mascate apar chiar și sub afișul democrației. De altfel, și democrația se poate distruge pe sine.
După părerea mea, sunt două surse de autodistrugere în democrațiile de azi. Ele țin de mecanismele lor de funcționare, care au fost deja pervertite.
Este vorba de mecanismul desemnărilor unipersonale de personal de decizie (cum am explicat pe larg, în A.Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2020). Acest mecanism a fost creat pentru a face eficientă democrația, atunci când s-a preferat răspunderii difuze a multora răspunderea precisă a unei persoane căreia i s-a încredințat un mandat. Numai că, fapt istoric, odată cu desemnările unipersonale a dispărut răspunderea și a fost subminată decizia în interes public. Mai nou dispare însăși democrația.
Este vorba apoi de mecanismul majorității. Nu doar „dictatura majorității”, de care se temea deja Thomas Jefferson, generează neajunsuri, ci și mentalitățile nedemocratice ce au ajuns la decizii în democrații. Primitivismul datorat inculturii („m-ați ales în funcție, deci eu decid!”) a ajuns atât de departe încât nu se mai știe că, oricare ar fi raportul de forțe, în democrație dezbaterea publică și argumentul mai bun trebuie să prevaleze. Cum se spune la noi, cam vulgar, dar frust, „ciocul mic”, „patru ani stați în opoziție și apoi vedem”, ca și cum adevărul și înțelepciunea depind de voturi! Înțelese rudimentar, democrațiile nu mai pot lua decizii adecvate, ci stau la remorca coteriilor.
Dar atacul la adresa democrației vine acum și dinspre potențialul științifico-tehnic actual. Acesta conține posibilități incontestabile de ameliorare a condiției multor oameni – asigurându-le însănătoșirea după boli.
Dar acest potențial conține și capacități de limitare a libertăților și de subminare a ființei umane înainte ca aceasta să fie cetățeanul care reflectează și-și spune părerea în democrație! Am în vedere aici: capacitatea de a crea ființe umane în laborator sau în condiții apropiate; capacitatea de a observa ființa umană în cele mai intime momente ale vieții ei și de a o controla; capacitatea de a citi ce se petrece în creierul altuia și de a-l subordona.
Aceste trei capacități sunt astăzi nu potențiale, ci efective, utilizabile. Să detaliem.
Ca urmare a aplicării informaticii în medicină, eforturile de descifrare a codului genetic s-au unit cu epigenetica (studiul schimbărilor celulare și fenotipice ca urmare a schimbărilor de mediu sau a normalei dezvoltări). Tehnicile „configurării genelor” au devenit cheie în terapii (Johannes Huber, Länger leben. Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004) și în prelungirea vieții. Nu se poate depăşi orice limită a vieții, dar se poate lungi viața multor oameni.
La prelungirea vieții se lucrează și cu vaccinuri cu viruși antivirali bazate pe mARN (acid ribonucleic ce intermediază sinteza de proteine în celule) și ADN (acid deoxyribonucleic ce poartă în celulă informația ereditară). În multe țări s-a și lansat în urmă cu peste un deceniu vaccinarea cu viruși (infecții ce se multiplică în celulele organismului) care ar putea fi efectivi în lupta cu cancerul, cu HIV și cu alte boli ce par fără leac.
Azi se consideră că asemenea vaccinare vindecă, chiar mărește durata vieții multor oameni. Dispunem, însă, de cunoașterea efectelor secundare? Nu ar fi cazul informării fiecărui om asupra acestora?
Odată cu separarea părților componente ale genomului şi recombinarea lor artificială, cu apariția diagnosticului prenatal şi, din 1978, a fecundării artificiale, a maternității de „împrumut” şi a donării „anonime” de spermatozoizi şi, mai ales, odată cu apariția „diagnosticului preimplantării” (ce stabilește dacă sunt boli ereditare, genetice sau leziuni cromozomiale) şi a noi posibilități de intervenții în scopuri terapeutice suntem, ca umanitate, puși într-o situație nouă. Întrebarea cuprinzătoare este: cine dispune de corpul unui om?
Să recunoaștem că, în fapt, persoana poate fi responsabilă de actele sale în societate numai dacă dispune de corpul său. Situația este astfel încât se poate imagina o persoană rezultată din intervenții genetice, dar care își declină răspunderea pentru fapte. Fiind nemulțumită, îi și dă în judecată pe cei care au produs-o în laboratoare sau în afara lor. Cine este judecătorul? Care este legea? Cine poate fi avocat?
Sunt, desigur, extraordinare efecte pozitive ale aplicării biotehnologiilor recente în prevenirea riscurilor de transmitere ereditară de boli şi în terapii. Însă, așa cum Habermas a observat, cercetarea biogenetică a intrat în asociere cu interesele de valorificare ale investitorilor, sub presiunea la succes a guvernelor naționale, în condițiile în care nu este stabilită juridic răspunderea celor care decid intervenția genetică. Unii sunt răspunzători, fiind în joc apropiații lor, dar ce se întâmplă cu alții care interferează? „Fenomenul neliniştitor este dispariția graniței dintre natura, care suntem noi, şi înzestrarea organică, pe care ne-o dăm.” Or „nici o persoană nu ar trebui să-şi permită să dispună de altă persoană şi să-i controleze posibilitățile de acțiune…. Această condiție este încălcată atunci când cineva decide asupra programului genetic al altcuiva. Şi clona se întâlneşte în procesele de înțelegere de sine ca persoană determinată; în spatele acestei construcții de structură şi proprietăți stă intenția unei persoane străine” (Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002). Soluția la această problemă nu are cum să vină din biologie, nici din liberalismul de astăzi. Soluția constă dintr-o legislație care să prevină intervenții ilegitime în corpul altuia.
O altă direcție a atacului vine dinspre digitalizare. Nu altcineva decât lideri ai Google ne spun că digitalizarea a profilat „lumea a doua”, în ierahii ce ne vin de la Platon, în care oamenii accesează informații și pregătesc acțiuni (Eric Schmidt și Jared Cohen,The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014). Ceea ce se petrece astăzi în „lumea a doua” este dual.
Este clar că, grație informării lărgite, configurarea vieții fiecăruia este într-un fel la dispoziția acestuia. Dar primejdii rămân, căci utilizatorii Internetului își pot da multiple identități, profitând de șansele de a-și stabili în voie adrese electronice diferite. S-a și format deja „populația ascunsă (the hidden people)” – care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea. Neputându-se ataca idei, se atacă persoane. S-a format deja „piața neagră (the black market)” a știrilor, care distribuie alegații ce vizează „distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor sau aruncă pe piață informații secrete pentru a incrimina politici.
Ce este de făcut? Cei doi responsabili ai Google se distanțează de abordarea potrivit căreia spațiul virtual trebuie să rămână fără interferențe dinspre o autoritate. Abordarea liberală a domeniului virtual o consideră un „model periculos (a dangerous model)” (p. 40). Există, desigur, soluții tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri, care vor reduce masiv derapajele amintite. Soluțiile tehnice au nevoie, însă, de legislație. Guvernele ar putea adopta măsuri care „să cultive profilul oficial al identității persoanelor și să convertească în irelevanță ceea ce este prezentat anonim” (p. 33), după cum pot reglementa informațiile clasificate, încât să se evite scurgeri nedorite.
Astăzi mediile de socializare (Facebook, Twitter, Instagram, etc.) au atins o acoperire uimitoare, de peste două miliarde de utilizatori, care asigură o valoare pe bursă, ca platforme de reclamă, de 440 miliarde de USD. La acestea se adaugă venituri ascunse (hidden revenues) considerabile, cu asigurarea, atrăgătoare din capul locului, a gratuității conținutului pentru utilizator. O autoare (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie, Penguin, München, 2018) a arătat că gratuitatea serviciilor este compensată de preluarea datelor personale, care permite unor companii să le folosească. Teza generală trasă de Yvonne Hofstetter este fără echivoc: „odată cu mediile sociale ale secolului al 21-lea are loc o transformare fundamentală a comunicării noastre. Ca întemeiere ultimă a comunicării noastre online convine de acum excitarea, artificialitatea virală, hype-ul Internetului. Pentru și mai multă stimulare orice mijloc este justificat: inducerea în eroare prin știri false, relevanța socială prin introducerea de social bots“ (în Jakob Augstein, Hrsg., Reclaim Autonomy. Selbstermächtigung in der digitalen Weltordnung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p.34). Nu mai este clar când este adevăr, minciună, omisiune sau exagerare. Se postează pur și simplu, oricât de departe este ceea ce se postează de realitate.
Dar afectarea autonomiei persoanei digitalizarea o aduce și pe alt canal: cel al telefoanelor smart, care au și devenit parte a vieții curente a tot mai multor oameni. În definitiv aceste instrumente asigură acces rapid, nelimitat la informație. Numai că odată cu informația vin conținuturi, feluri de abordare și chiar algoritmi ce nu lasă nemodificat comportamentul utilizatorului. Pe lângă faptul că datele ultilizatorului, inclusiv aspectul facial și alte coordonate, pot fi folosite de cineva. Comportamentele pe ansamblul lor stau astfel sub impactul unei strategii centrale. Cine stabilește și controlează acea strategie?
O altă subminare a autonomiei persoanei a demarat recent din neurotehnologie. Aceasta a și devenit un capitol vast de căutări și reflecții.
Este de salutat din capul locului faptul că, în neurologie, se lucrează cu forțe mari în vederea controlării unor boli ca Alzheimer, schizofrenia, epilepsia, Parkinson, autism, traume, depresii, anxietate pe calea stabilirii felului în care lucrează creierul și circuitele sale. Abordările sunt fără precedent, căci unesc „tehnologiile neuronale (neurotechnologies)” cu „inteligența artificială”. Se plecă de la asumpția că oamenii sunt o „specie mentală (mental specie)” nu numai înzestrată cu minte, dar a cărei minte funcționează activând circuitele creierelor. Iar prin „neurotehnologie” se înțelege „ansamblul de metode și instrumente ce permit o conexiune directă între instrumentele tehnice și sistemul nervos”.
Neurologia înaintează vertiginos – mai ales în SUA, China, Japonia, Israel, Canada, Australia, care au inițiativa în acest moment. S-a modificat, de pildă, optica de abordare, spre a identifica o conexiune nervoasă ce poate fi pusă în lucru printr-un „instrument electronic (electronic device)”. Cheia este găsirea acelei „interfețe” dintre „instrument” și „creier (brain)” care permite modificarea funcționării creierului printr-o acțiune externă – spre exemplu, a unui computer. Ca fapt cert, oameni cu dizabilități senzoriale sau motoare au fost deja ajutați prin stimuli electronici, care au acționat asupra sistemului lor nervos, și au putut să ajungă la percepții naturale și să se miște.
În unele situații „stimulul electronic” poate încuraja sau inhiba secrețiile de hormoni sau enzime. Azi se aplică deja nano-electrozi pentru a acționa asupra țesuturilor creierului (brain tissues). Medicina este deja intrată pe ruta acestor tehnologii. De pildă, cu „implanturi cohleare (cochelar implants)”, se tratează deja epilepsia, scleroza multiplă, răni ale măduvei spinării, bolile Huntington și Parkinson. Un astfel de implant constă din introducerea de electrozi încât să afecteze nervul auditiv și să producă o regenerare a nervulul vestibular printr-o afectare care merge până la DNA. Maladia Parkinson este tratată cu amplasarea de electrozi pentru a stimula măduva spinării.
Se fac astăzi tratamente și cu stimularea electrică a micronucleelor din creier, încât se înlătură dezordinele (desorders) din profunzimea creierului. Se aplică deja artroze (arthoses) și proteze (prostheses) pe baza comunicării între creier și instrumentele electronice (devices electronice) pentru a trata Parkinson, surzenia, orbirea.
Rezultatele neurotehnologiilor trec, însă, azi dincolo de combaterea de maladii – ceea ce este de primă importanță. În definitiv, pe glob un miliard de persoane au disabilități. Rezultatele permit înțelegerea funcționării „creierului (brain)” și chiar a „minții (mind)”. Pași deja realizați de neurotehnologii sunt impresionanți în orice privință.
Cel mai nou se folosesc cunoștințele despre circuitele din creier pentru a lectura informația din creier și pentru a mări performanța creierului prin protezări: conectări la net sau prin devices și screens cum sunt smart phones și google glasses. S-au identificat algoritmi care măresc enorm posibilitățile funcționării creierelor. Ei sunt fructificați de companii de producere de tehnologie, care au luat deja conducerea în multe economii.
Se lucrează la „crearea de instrumente (devices) care permit transferul gândurilor pe un ecran sau pe un mecanism vocal”. S-a reușit, cu electrozi, ca pe baza înregistrărilor creierului să se reconstituie gânduri și vorbirea. Se promite că în curând reconstituirea se va reuși fără tehnici invasive. În orice caz, se vorbește deja de „citirea gândurilor (mind reading)” – un fel de decodare a sistemului nervos al unui om, care-i declanșează comportamentul. În concret, s-au stabilit corelații între stimuli vizuali și reacții comportamentale și se speră ca înregistrările activității neurale să permită captarea pe scară mai mare a ideilor, incluzând minciunile, a vorbirii și viselor. La limită, se aspiră la crearea unui „decodor” care face posibilă anticiparea comportamentului unui alt om.
Rămânând realiști, se știa că în medicină se recurge demult la acționarea de circuite neurale pentru a modifica comportamentul pacienților, încât aceștia să revină la ei înșiși. Perspectiva ce se conturează este, însă, diferită.
Este vorba de modificarea persoanei. Deocamdată în discuție sunt sub două aspecte.
Primul este sinele (self), de care este legată trăirea identității personale. Aceasta a fost totdeauna legată de un corp delimitat și controlat de individ. Din momentul în care trăirile lui – de la reacții, trecând prin gânduri și aspirații – sunt preluate de cineva din afara lui, sinele nu mai este același. Identitatea lui este atinsă, deorece caracterul privat al trăirilor dispare.
Al doilea aspect este că responsabilitatea se diluează, iar calitatea de actant pe harta realității a individului scade. O întreagă cultură axată pe individualitatea oamenilor, libertățile și răspunderile lor, este pusă sub semnul întrebării. Comunitățile ca organizări de individualității conștiente, care-și decid soarta, vor fi tot mai puține.
Faptele acestea științifico-tehnologice uimitoare țin de acum și de uriașa investiție în cercetare. Destul să menționăm că SUA operează acum în 500 de laboratoare, înăuntru și în afară, iar în decada în curs investește șase miliarde de dolari (The Brain Research through Advancing Innovative Beurotechnologies Brain Initiative, 2013). China operează cu 1200 de cercetători și tehnicieni (Chinese Institute for Brain Research, 2016), Uniunea Europeană a alocat 1,3 miliarde dolari pe zece ani (Human Brain Project, 2013). Rezultatele se văd. Acum peste 16% din publicațiile științifice pe glob sunt consacrate „creierului (brain)”. Efectul practic în terapii este tot mai amplu, căci ipoteza originii nervoase a multor maladii se confirmă pe scară mare.
Neurotehnologia inaugurează o epocă nouă a istoriei umane. Este epoca în care se poate descifra ceea ce este în creierul persoanelor și în care apare alt pericol de manipulare a minților. Individul nu mai rămâne neapărat în seama conștiinței și voinței lui. Neurotehnologia poate afecta, cum spune Rafael Yuste, de la Columbia University (în Adresa sa la o reuniune la Doha, din 2019), cinci arii ale vieții noastre: 1. Identitatea personală – care este este dizolvată de multitudinea de „instrumente (devices)” și „interfețe” la care se recurge; 2.„voința liberă (free will)” este slăbită de mulțimea algoritmilor și informației la care persoana recurge pentru a decide; 3. „Experiența mentală privată (mental privacy)” este atinsă de cunoașterea de către cineva din afară a datelor creierului, din momentul ce se pot descifra până și laturi ale subconștientului; 4. unele grupuri din societate pot să-și crească „abilitatea mentală și fizică” în detrimentul altora și să ducă la injustiție în societate; 5. Se pot implanta tendințe de comportament noi în creierul multora, încât se ruinează egalitatea din societate.
Așa cum atestă cei care speculează copios tehnologiile neuronale, se poate înainta teoretic spre „supraomul (the surhuman)” imaginat de literatura de ficțiune inspirată de știință (care nu trebuie confundată cu ceea ce a spus Nietzsche despre „Übermensch”, care s-a folosit de alte resurse!). Este vorba de omul rezultat din administrarea de vaccinuri cu efecte virale, care consolidează organismul și-l pregătește pentru viață mai lungă, și din administrarea de impulsuri electromagnetice, care-l fac mental mult mai performant.
Se schimbă educația – se spune cu elan. Din moment ce se poate acționa asupra creierului în mod direct, efortul de învățare, training și reflecție este pus în paranteză. El este dispensabil. Mai ales că se poate trece la un limbaj universal, care face supreflue traducerile dintre diferitele limbi.
Așa stând lucrurile, nu se pot atinge în același timp utilizarea terapeutică și, în general, beneficială, a neurotehnologiilor și prevenirea riscurilor de folosire arbitrară, în favoarea unor grupuri fără inițiative. Nu ajung inițiativele etice, chiar dacă ar fi important să se adopte de către comunitățile profesionale implicate a unor coduri de etică, de genul Belmont Report, al medicilor. Este nevoie de schimbări în legislație. Pe bună dreptate Columbia University propune includerea a cinci drepturi – dreptul la identitate personală, la libertate de decizie, la privacy mentală, la acces egal la augmentarea mentală și la protecția în fața tendințelor algoritmice. Cum știm bine, Declarațiile internaționale ale drepturilor omului și constituțiile democratice stau pe premisa că identitatea, libertatea de voință, egalitatea, justiția sunt realizate. Or acestea sunt puse în cauză. Este necesară, cum spun deja mulți, o declarație universală a neurodrepturilor.
Este nevoie însă de reglementări legislative și în celelalte câmpuri. În fapt, individul conștient și responsabil de acțiunile sale este subminat din mai multe direcții. Regulile eticii sunt binevenite oricând, dar este nevoie de legislație.
Aici am ajuns azi. Sunt chestiuni peste care nu se poate trece dacă vrem indivizi care decid conștient, liberi de condiționări și democrație la propriu. Opinia mea este că și ele, alături de desemnările unipersonale și funcționarea majorităților, cer reglementări juridice noi – dacă este ca libertatea genuină a persoanelor să fie protejată. Trebuie reglementat cum se fac intervențiile genetice și cine răspunde de ele, cine răspunde de încălcarea demnității persoanelor în lumea virtuală, cine răspunde de manipularea datelor personale, cine răspunde de intervenția neurotehnologică.
Unii sunt foarte optimiști. Ei consideră că vaccinarea cu virusuri are un efect evoluționist, cum a avut cândva asimilarea în corpul nostru a bacteriilor aduse de pîinea dospită, brânza mucegăită și vinul. Desigur, nu putem contesta că organismul se compatibilizează cu anumiți viruși. Dar se vor putea lichida astfel sărăcia, boala, decalajele sociale, cum se speră? Va mai fi libertate? Ei consideră că intervenții în codul genetic, cu mamă închiriată și comerț de spermatozoizi vor ameliora caracterele speciei. Dar cine răspunde de ceea ce iese? Ce viață vor permite caracterele ameliorate? Ei consideră că digitalizarea ne face să devenim controlorii evenimentelor, în loc să fim suprinși de ele. Dar nu cumva doar în urma digitalizării libertatea nu a crescut, ci doar și-a schimbat caracteristiciile sporind dependența tuturor de toți! Ei consideră că putem interveni cu unde electromagnetice în mintea oamenilor – le putem citit gândurile și le putem stimula. Dar iese de aici o lume creativă sau doar una ordonată? Iese ceva de salutat?
„Convergența biodigitală” merită interesul. Ea ocupă teren în zilele noastre și nu poate fi neglijată, dar nu are cum să fie ultimul cuvânt. Motivul este clasic. Reproducerea umană a vieții este una biologică. Fiecare persoană are corpul său și o identitate ce-l presupune continuu. Libertatea și responsabilitatea personală sunt legate de acest corp. Dar reproducerea umană a vieții este mai mult. Ea este și una economică, una socială și una culturală. Și convergența biodigitală trebuie confruntată cu datele reproducerii umane a vieții, care sunt mai complicate.
Se ridică mai multe probleme filosofice. De pildă, într-o realitate, este adevărat cam repetitivă, cu prea puține înnoiri satisfăcătoare, cum este cea a zilelor noastre, Klaus Schwab (The Great Reset, 2021) vrea să consoleze susținând că numai un război sau o pandemie ne fac disponibili la acea transformare radicală care aduce alt om pe scenă. Chiar este nevoie de alt om atunci când nevoile celui actual nu pot fi satisfăcute? Deocamdată este de protejat omul care este. Scenariile viitorului pot deschide mințile, dar nu sunt neapărat soluții. Apoi, cei care au acces la vaccinare și la aplicarea consolidatoare din partea neurotehnologiilor – se spune – vor avea o condiție ameliorată. Dar ce se petrece cu ceilalți? Unde mai este justiția în societate? Ce fel de societate ne așteaptă? În sfârșit, este clar că s-au putut construi mașini imitând creierul (Turing) și că este posibilă abordarea creierului ca un procesor, cum fac neuroștiințele actuale. Întrebarea filosofică este dacă creierul este epuizat destul de abordarea lui drept computer – ca rețea de legături electronice. Răspunsul dat de John R.Searle (Philosophy in a New Century. Selected Essays, Cambridge University Press, 2008) mi se pare concludent: computerele și în general inteligența artificială preiau sintaxa proceselor din creier, fiind inevitabil simulări, dar nu pot prelua semantica acestora. Computerul preia un limbaj, dar aplicarea lui în situațiile inepuizabile ale vieții, nu. El deține o sintaxă, dar nu-și poate genera semantica și, pe de altă parte, simularea nu este duplicare.

 

(Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg