Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Limitele cunoaşterii despre limitele cunoaşterii

Orice cunoaştere are limite. Înseamnă că şi cunoaşterea despre cunoaştere are limite şi, de aici, că însăşi cunoaşterea despre limitele cunoaşterii are limite ş.a.m.d.
Dacă luăm această relaţie în întregul ei, şi o judecăm funcţie de propriul ei conţinut, intrăm în impasul autoreflexivităţii, care, inevitabil, conduce la paradoxul logic. Ce încredere putem acorda enunţului categoric „Orice cunoaştere are limite”, de vreme ce el însuşi este produsul unei cunoaşteri limitate?
Soluţia ieşirii din această capcană porneşte de la distincţia operată de Alfred Tarski între limbajul obiect, care se referă la obiecte şi care formulează enunţuri despre acestea, şi metalimbaj, care se referă la enunţurile formulate la nivelul limbajului obiect şi care formulează enunţuri despre acestea, adică enunţuri despre enunţuri sau metaenunţuri.1 În cazul nostru, la nivelul limbajului obiect, obiectul enunţului „Orice cunoaştere are limite” este cunoaşterea, iar la nivelul metalimbajului, obiectul enunţului «Enunţul „Orice cunoaştere are limite” este sau adevărat sau fals”» este enunţul „Orice cunoaştere are limite”.
Corelând această primă condiţie, numită de Tarski corectitudine formală, cu adecvarea materială2 (a doua condiţie) şi folosind simetria echivalenţei (ordinea termenilor unei echivalenţe este indiferentă), ajungem, în logica bivalentă, la exclusia a două echivalenţe: sau, dacă şi numai dacă, orice cunoaştere are limite, atunci, enunţul „Orice cunoaştere are limite” este adevărat, sau, dacă şi numai dacă există cel puţin o cunoaştere care nu are limite, atunci, enunţul „Orice cunoaştere are limite” este fals.
Dacă enunţul „Orice cunoaştere are limite” poate fi probat ca adevărat şi, fiind astfel, este luat ca premisă primă, putem construi un polisilogism fără sfârşit.
Deocamdată, istoria şi logica cunoaşterii nu au identificat vreo cunoaştere fără limite. De aceea, putem admite universalitatea presupusă a adevărului enunţului „Orice cunoaştere are limite”. Pornind de la el, putem construi polisilogisme progresive formate din moduri silogistice valide, care derivă unul din altul prin considerarea concluziei din modul precedent (prosilogism) drept premisă majoră a modului succedent (episilogism). De pildă, dacă ne situăm în figura I şi luăm limită ca termen major (P), cunoaşterea ca termen mediu (M) şi cunoaşterea despre cunoaştere ca termen minor (S), putem construi polisilogisme valide cu toate modurile care conţin judecăţi afirmative: BARBARA, BARBARI, DARII.
Deoarece adevărul generalei îl implică pe cel a1 particularei, este suficient, ca exemplu, un singur polisilogism format din moduri BARBARA.
Dacă luăm ca termen major noţiunea negativă nelimitat, aceeaşi situaţie apare şi în cazul modurilor cu premisă negativă: CELARENT, CELARONT, FERIO. Deoarece derivarea logică urmează acelaşi principiu, luăm ca exemplu doar primul mod al polisilogismului.
M 1 P1
1. Nici o cunoaştere nu este nelimitată
S 1
2. Orice cunoaştere despre cunoaştere este
M 1
cunoaştere
S 1
3. Nici o cunoaştere despre cunoaştere nu este
P1
nelimitată

Prin urmare, schema generală a polisilogismului nostru este:

I 1. M 1………………P1
2. II S 1 …………………. M 1
3. 1. S 1 (M 2 )……… P 1 (P 2 )
2. III S 2 M 2
3. 1. S 2 (M 3 )……P2 (P 3 )
2. S3 ………………….M 3
3. S 3………………… P3

În aceste condiţii, este de pus sub semnul întrebării şi definirea adevărului ca adecvare între produsele cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii. Pe de altă parte, mergând pe linie kantiană, trebuie să admitem că obiectul cunoaşterii nu este lucrul în sine, aşa cum este el ca atare, independent de noi, ci lucrul reprezentat, adică lucrul aşa cum ni-l reprezentăm noi în cunoaştere, în funcţie de intuiţiile noastre sensibile date a priori.3 Dar însăşi facultatea noastră de reprezentare are limite, inclusiv limite ale cunoaşterii propriilor sale limite. Ajungem de aici la concluzia că suntem constrânşi să admitem că adevărul este, de fapt, ceea ce noi ne reprezentăm (cu limite, inclusiv cu limite ale cunoaşterii acestor limite) ca fiind adecvarea dintre produsele cunoaşterii noastre limitate (inclusiv în privinţa cunoaşterii propriilor limite) şi obiectul reprezentat tocmai prin aceste limite.
Acesta înseamnă că nu doar obiectul în sine este distorsionat de reprezentarea noastră, ci că însuşi obiectul cunoaşterii (obiectul reprezentat) este distorsionat de limitele noastre privind cunoaşterea limitelor noastre de reprezentare şi, la limită, că însăşi distorsionarea e distorsionată de incompletitudinea, prin limitare, inclusiv a cunoaşterii despre limitele cunoaşterii. De aici incertitudinea existentă în orice cunoaştere, inclusiv în cea privind distincţia dintre certitudine şi incertitudine, mai apoi în cea referitoare la distincţia între certitudinea ca reprezentare şi incertitudinea ca reprezentare, urmată, la rândul ei, de incertitudinea privind cunoaşterea limitelor reprezentăriicertitudinii şi incertitudinii şi, în fine, drept convenţie a întreruperii unui şir fără sfârşit, incertitudinea privind însăşi cunoaşterea despre limitele reprezentării. Se iveşte totuşi, din această succesiune de incertitudini, o certitudine. În cunoaştere nu vom înceta vreodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăşi, despre limitele cunoaşterii ei ca întrebare reprezentată, mai apoi despre limitele cunoaşterii limitelor ei ca întrebare reprezentată şi, din nou, convenim să ne oprim, deoarece şirul este fără sfârşit. Această convenţie se întemeiază pe faptul că în cunoaştere nu are valoare practică să punem un şir fără sfârşit de întrebări relative la limitele acesteia, întrebări care derivă din răspunsul la o întrebare primă despre un obiect, inclusiv despre întrebarea însăşi. Mai mult, întrebarea primă, pe care trebuie să o punem, nu este „Ce este întrebarea?” ci, dacă sau ştim sau nu ştim ceva înainte să punem întrebarea „Ce este întrebarea?” Or, însuşi faptul că am pus întrebarea „Ce este întrebarea?”, confirmă că ştim ceva, ştim să punem întrebări, indiferent cum le punem, ceea ce înseamnă că nu este totuna să ştii să pui întrebări şi să ştii şi cum să le pui. Dar ştiinţa aceasta, de a pune întrebări, ştiinţă care premerge oricărei întrebări, de unde o avem? În mod direct nu ştim, pentru că, dacă am fi ştiut, nu am fi pus întrebarea. Dar indirect, putem constata că omul, tot punând întrebări şi tot răspunzând la e1e, îşi sporeşte gradele de libertate potenţială, adică ale secvenţelor care premerg acţiunii: cunoaşte, înţelege, valorizează, alege, decide tot mai adecvat, de vreme ce acţiunile sale sunt tot mai eficiente în ordinea atingerii optimului, adică a maximului de rezultat relativ la unitatea de libertate trecută din potenţă în act. De aceea, putem conveni că, deşi în mod direct nu ştim de unde are omul ştiinţa punerii întrebării, dacă întâmplător o are, înseamnă că trebuie să o aibă. De ce? Ca să poată supravieţui în anumite limite ale cunoaşterii. Dar şi animalele supravieţuiesc. Înseamnă că şi ele pun întrebări şi, dacă le pun, înseamnă că şi ele au ştiinţa punerii lor? Din nou, nu ştim. Dar, tot din nou, putem constata că animalele, deşi răspund anonim, repetitiv, la fel, cu deviaţii întâmplătoare cu pondere nesemnificativă funcţie de timp, răspund. Aceasta înseamnă că ştiinţa mecanismelor asimilabile punerii întrebărilor este fixată în matricea informaţională a speciei, care, corelativ, permite reacţii de tip răspuns inferente (operarea cu relaţii între obiecte), la unele specii şi inteligente (operarea cu relaţii intre relaţii), iar la om şi reacţii răspuns de tip inventiv (producerea noului din vechi şi multiplicarea instrumentală fără sfârşit). Prin urmare, omul posedă mecanisme de supravieţuire care-i permit sporul de cunoaştere care, la rândul lui, alimentează supravieţuirea. Aceasta înseamnă că răspunsul „Nu ştiu” nu blochează cunoaşterea, ci o potenţează prin activarea şi alimentarea mecanismului de punere a întrebărilor, al căror izvor este însăşi ştiinţa privind neştiinţa. Revenim astfel la soluţia socratică: sursa întrebării este ştiinţa care are ca obiect neştiinţa sau ştiinţa neştiinţei, ştiinţă a cărei importanţă nu poate fi înţeleasă decât raportând-o la ştiinţa ştiinţei şi neştiinţa neştiinţei. Dacă ştiu, nu trebuie să pun întrebări iar, dacă ştiu că ştiu, ştiu că nu trebuie să pun întrebări. Dacă nu ştiu, trebuie să pun întrebări dar, dacă nu ştiu că nu ştiu şi cred că ştiu, mă situez în cunoaşterea iluzorie, opinabilă sau părelnică. În această situaţie, dacă răspund la o întrebare, produc un răspuns viciat sau un viciu de cunoaştere. În schimb, dacă nu ştiu şi ştiu că nu ştiu şi răspund „Nu ştiu”, fac deja proba ştiinţei (episteme), chiar dacă obiectul ei este neştiinţa, deoarece ştiinţa despre neştiinţă nu este mai puţin ştiinţă decât cea despre ştiinţă ci doar despre altceva, despre antiteticul ei. Dar, dacă mă. întreb „De ce ştiu că nu ştiu?” şi răspund „Nu ştiu”, înseamnă, din nou, că ştiu că nu ştiu, iar acest fapt înseamnă, la rândul lui, că deşi ştiu doar că nu ştiu de ce ştiu că nu ştiu, totuşi ştiu. În aceste împrejurări, regresia poate continua fără sfârşit şi, din nou, se pune problema valorii practice a şirului de întrebări. De aceea, convenim, în manieră carteziană, că singurul fapt care ne apare clar şi distinct este că punem întrebări şi că unii, deşi nu ştiu, ştiu că nu ştiu, cu referire la obiectul oricărei întrebări, inclusiv cu referire la întrebarea însăşi. Ca atare, „Ce este întrebarea?”. Nu ştiu decât că nu ştiu, deoarece, dacă ştiam, nu mai puneam întrebarea „Ce este întrebarea? Intrăm astfel pe terenul relaţiei întâmplare – necesitate. Dacă întâmplător pot să ştiu că nu ştiu, înseamnă că trebuie să ştiu că nu ştiu, ca să pot pune întrebarea, iar, dacă pot să o pun, înseamnă că trebuie să răspund la ea. Această relaţie, întrebare care trebuie pusă – răspuns care trebuie dat, este valabilă cu referire la orice obiect al cuplului întrebare – răspuns. Prin urmare, universul cunoaşterii are un număr foarte mare şi în creştere de întrebări şi răspunsuri care trebuie puse şi date, pentru că, întâmplător, pot fi puse – date. Pe de altă parte, orice cuplu întrebare – răspuns presupune informaţia. Dar informaţia este constituent al totului. Totul este şi informaţie. De aceea, îl numesc infotot. Chiar şi informaţia este şi informaţie că este informaţie. De aceea, o numesc infoinformaţie. Apare însă o dificultate legată de informaţie, care, potrivit lui N. Wiener nu este nici substanţă nici energie. „Informaţia este informaţie”.4 Logic corect, dar fără utilitate. Corect deoarece orice definiţie tautologică este corectă, de vreme ce sfera şi conţinutul predicatului logic sunt identice cu cele ale subiectului logic. Dar fără utilitate, deoarece definiţia tautologică rămâne doar una de identificare, ne indică doar că ceva este ceea ce este nu şi ce anume este. Pe de altă parte, informaţia, despre care nici prin definiţia negativă nici prin cea tautologică nu ştim ce anume este, este. Iar noi ştim că este şi nu am şti dacă informaţia nu ar fi şi informaţie că este informaţie, adică infoinformaţie. Ea poartă în sine informaţia potenţială a propriei identităţi, fiind susceptibilă să fie pusă ca obiect al cunoaşterii de orice subiect cunoscător, de orice observator inventiv, de oricine în genere, capabil să transforme potenţa în act, informaţia potenţială în una reală şi, la limită, în una necesară, de vreme ce s-a întâmplat să poată fi potenţială. Această achiziţie, rezolvă o problemă ontologică primă privind relaţia fiinţă – informaţie, privind deci orice despre care noi ne pronunţăm că este şi informaţie. Acesta este şi cazul cunoaşterii. Dacă ea nu ar fi informaţie (potenţială) că este cunoaştere şi nu altceva, adică, dacă nu ar fi infocunoaştere, noi nu am şti că există. Dar ştim, şi ştim atât deoarece cunoaşterea este informaţie, cât şi pentru că, la rândul nostru, suntem şi infooameni, care posedă astfel capacitatea făuririi uneltelor informaţional – cognitive, senzoriale şi intelective, cu care dezordonăm lumea pentru a o reordona ca ceva compatibil cu limitele cunoaşterii noastre. Prin urmare, când elaborăm conceptul de cunoaştere, fabricăm (în mod inventiv) un construct informaţional – informaţional. Cele care se întâlnesc în urma unei „construcţii progresive reciproce”5 între subiect şi obiect, nu este cunoaşterea ca obiect, cu capacitatea noastră de informare ca subiect, ci informaţia potenţială a cunoaşterii din ea ca obiect, susceptibilă să fie decodificată şi transformată în act de cunoaştere de oricine capabil să decodifice informaţional obiectul, cu informaţia, tot potenţială, a noastră şi din noi ca subiect, dăruit de întâmplarea lui poate să fie cu capacitatea decodificării şi transformării în act de cunoaştere a informaţiei potenţiale din orice obiect, inclusiv cunoaşterea, deoarece şi ea este informaţie că este ceea ce este şi nu altceva, chiar dacă nu vom şti vreodată ce anume este ea ca în sine în sine, cunoaştere şi nu cunoaşteri, adică reprezentată, ca obiect al cunoaşterii noastre limitate, fenomenalizată, dezordonată de noi şi reordonată în variante compatibile cu limitele cunoaşterii noastre despre cunoaşterea însăşi şi despre limitele acesteia. Prin urmare, e firesc să putem cunoaşte tot ceea ce noi înşine am reconstruit prin fenomenalizarea a ceea ce a fost construit. Acesta este sensul vieţii noastre: tindem la nesfârşit să (re)punem, să re(prezentăm), să ordonăm pentru noi ceea ce am (dez)ordonat, să determinăm pentru noi ceea ce am (in)determinat. Ca atare, mintea noastră nu construieşte cunoaşterea, ci doar reprezentarea acesteia. Aceasta face ca însăşi certitudinea care susţine existenţa cunoaşterii ca reprezentare să fie doar certitudine reprezentată, care rămâne sub semnul convenţiei. De aceea, chiar dacă am convenit închiderea şirului întrebărilor privind incertitudinea cunoaşterii întrebărilor, trebuie să admitem că însăşi convenţia face obiectul unui şir de întrebări: 1. Ce este convenţia? 2. Ce este ceea ce noi ne reprezentăm ca fiind convenţia? 3. Care sunt limitele cunoaşterii convenţiei ca reprezentare? 4. Care sunt limitele cunoaşterii limitelor cunoaşterii convenţiei ca reprezentare? Aşa cum fizicienii introduc fel de fel de constante, de mărimi virtuale, pentru ca ecuaţiile să nu iasă din borcanul în care, înghesuite fiind, s-ar putea oricând răscula, introduc şi eu o constantă, constanta gnoseologică gn=4q, privind numărul de cupluri întrebare care trebuie pusă – răspuns care trebuie dat, care derivă în succesiune strictă pornind de la un obiect asumat ca obiect al întrebării, număr dincolo de care nu mai putem da un răspuns care să permită o decizie eficientă în ordinea acţiunii. Reducând astfel pretenţiile privind acurateţea reprezentării, nu voi întreba, intrând într-o nouă capcană, ce este acurateţea ş.a.m.d., ci delimitez ca obiect al întrebării doar cunoaşterea şi aplic constanta gnoseologică doar cu referire la cunoaştere. I Primul cuplu. 1. Prima întrebare: Ce este cunoaşterea? 1. Primul răspuns: Nu ştiu. Ştiu doar că nu ştiu. Faptul că noi numim cunoaştere ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea, este altceva. II Al doilea cuplu. 2. A doua întrebare: Ce este ceea ce noi ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea? 2. Al doilea răspuns: Ceea ce noi ne reprezentăm ca fiind cunoaştere, cunoaşterea reprezentată sau cunoaşterea ca obiect al cunoaşterii, este rezultanta obiectiv – subiectivă a unei construcţii progresive reciproce dintre cunoaşterea susceptibilă să fie reprezentată drept cunoaştere, deoarece conţine informaţia potenţială că este cunoaştere şi nu altceva, şi subiectul cunoscător, care o (re)prezintă informaţional (cunoaşterea se prezintă, dar noi nu o putem cuprinde în facultatea noastră limitată de cunoaştere, aşa cum se prezintă ci doar aşa cum se re-prezintă, prin noi şi pentru noi). Re-punând funcţie de noi ceea ce se pune, cunoaşterea, o indeterminăm prin intervenţia noastră cognitivă limitată şi, tot prin ea şi compatibilizând-o cu ea, o redeterminăm prin trecerea dinspre ea spre noi. „Indeterminăm” nu are aici sens negativ ci, pur şi simplu, practic. Propunându-ne să cunoaştem cunoaşterea dar neputând cunoaşte ceea ce este cunoaşterea în sine, ca atare, datorită limitelor cunoaşterii, indeterminăm, dezordonăm ceea ce se pune (cunoaşterea în cazul nostru) şi o redeterminăm şi reordonăm, prin repunere între limitele care o pot face compatibilă cu noi şi accesibilă cunoaşterii noastre care, astfel, nu poate opera decât pe baza unor convenţii. Prin urmare, neştiind cum este în sinele pe care am convenit să îl numim cunoaştere, convenim şi că este ceva determinat, ordonat, şi că doar indeterminându-l şi dezordonându-l îl putem redetermina şi reordona, pentru a-l face compatibil cu limitele cunoaşterii noastre şi accesibil astfel acesteia. De aceea, nici cunoaşterea despre cunoaştere nu este un efort de ordonare ci unul de reducere progresivă a dezordinii pe care trebuie să o producem ca să putem reordona. Această interpretare se întemeiază pe convenţia că lucrul în sine este cel care este ordonat şi determinat. Dar cum ordinea şi determinarea sunt de necuprins în facultatea noastră de cunoaştere aşa cum sunt ele ca atare, datorită limitelor cunoaşterii, noi putem cuprinde doar ceea ce am fenomenalizat, dez-ordonat, indeterminat, re-pus şi re-prezentat ca re-ordonat şi re-determinat, adică doar obiectul propriei noastre convenţii, doar ceea ce am convenit că este cunoaşterea. Generalizând, cunoaşterea în genere nu este un efort de ordonare a lumii ci unul de reducere progresivă a propriei dezordini, a dezordinii pe care o generăm prin orice act de cunoaştere, pentru simplul motiv că, dacă există ordine, ea aparţine în sinelui. Ca atare, scopul cunoaşterii nu este atingerea adevărului prin ordonarea cognitivă a lumii ci eliminarea falsului, ca reducere, prin re-ordonare şi re-determinare, a dezordinii şi indeterminării cu care am deformat lucrul în sine, mai apoi reprezentarea acestuia, prin limitele cunoaşterii. Pot fi aduse obiecţii ideii mele potrivit căreia, prin actul cunoaşterii, dezordonăm, de-formăm, in-determinăm lucrul în sine. Iar obiecţiile nu sunt legate de noi, ca subiect cunoscător, ca observator care este clar că adecvăm, inventiv dar deformator, obiectul funcţie de structura noastră cognitivă, ci de obiectul însuşi. Deoarece, conform legilor termodinamicii, energia nu este nici creată nici distrusă şi entropia oricărui sistem creşte în viitor, rezultă că şi fără intervenţia noastră cognitivă orice sistem tinde spre starea lui cea mai probabilă, tinde spre dez-ordine, spre in-determinare, iar când entropia atinge pragul maxim posibil, sistemul atinge şi o temperatură unică şi uniformă (legea zero). Chiar acceptând această obiecţie, demonstraţia rămâne în picioare. Prin cunoaştere, noi de-formăm, dez-ordonăm, in-determinăm, datorită limitelor deja demonstrate, orice în sine, indiferent de faptul că el, absolut obiectiv, adică independent în mod absolut în relaţie cu noi, este sau ordonat sau dezordonat (haotic), sau structurat sau destructurat ş.a.m.d. Dar deoarece cunoaşterea este informaţie, iar informaţia este negentropie, atunci când se transformă din potenţială în reală, când trece din potenţă în act, poate deveni eficientă nu numai opunându-se creşterii entropice a sistemului, ci chiar permiţând evoluţia sa de la o stare dezordonată la una mai puţin dezordonată. Dar progresul în nondezordine înseamnă, de fapt, progres în ordine, înţeleasă ca reducere a dezordinii. Entropia şi informaţia fiind corelativ antitetice, înseamnă că, aşa cum entropia este o măsură a neginformaţiei, adică a deficitului de informaţie, informaţia este o măsură a negentropiei, adică a ceea ce se opune dezordinii. Această remarcabilă descoperire a secolului XX, confirmă faptul că natura nu ţine cont de ce şi cât de exact cunoaştem despre ea. Dar atunci când cunoaştem, cu cât cunoaşterea este mai adecvată obiectului, cu atât se lărgesc limitele în interiorul cărora putem lua decizii de securitate. Mai mult. Noi, ca parte a sistemului universal, suntem un factor negentropic potenţial, care poate deveni real dacă sfidăm faptul că suntem constrânşi să asumăm limitele cunoaşterii. Revenind la constanta gnoseologică pe care am propus-o, ea este funcţională doar într-un model cosmologic întemeiat pe caracterul continuu – discontinuu al lumii, implicit al spaţiului şi timpului. Într-o lume doar continuă, fiecare unitate spaţiu – timp ar conţine o cantitate infinită de informaţii, ceea ce pentru noi, în contrapartidă, ar revendica o cantitate infinită de informaţie pentru a putea face orice predicţie. Într-o asemenea situaţie, orice efort de cunoaştere ar fi inutil iar constanta gnoseologică ar fi inoperantă, deoarece ar fi necesar un număr infinit de cupluri întrebare – răspuns pentru a lua decizii de securitate. Aceasta înseamnă că, pariind pe caracterul continuu – discontinuu al lumii, ne putem rezuma exact la numărul de cupluri întrebare – răspuns exprimat de constanta gnoseologică. Continuând folosirea acesteia, trebuie să admitem că reprezentarea despre cunoaştere este altceva decât cunoaşterea şi că însăşi reprezentarea despre reprezentarea cunoaşterii este altceva decât reprezentarea cunoaşterii. Ca atare, ceea ce noi ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea este altceva decât cunoaşterea iar reprezentarea despre ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea este altceva decât ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea, deoarece am admis, ca premisă, că orice cunoaştere are limite. Ajungem astfel la al III-lea cuplu al constantei gnoseologice: 1. A treia întrebare: Care sunt limitele cunoaşterii noastre despre ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea? 2. Al treilea răspuns se bazează pe explicaţia kantiană:din faptul că provine din experienţă, nu trebuie să deducem că, în întregul ei, cunoaşterea provine din experienţă. Există şi o cunoaştere a priori (independentă de experienţă), care are şi o specie pură (independentă faţă de orice experienţă). 6 Din această perspectivă, 1a întrebarea pusă există un singur răspuns: limitele cunoaşterii despre ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea sunt cele funcţie de care re-ordonăm ceea ce am dez-ordonat, oferind astfel intelectului baza de date pentru elaborarea conceptului de cunoaştere. IV Al patrulea cuplu. 1. A patra întrebare: Care sunt limitele cunoaşterii noastre chiar în legătură cu limitele cunoaşterii referitoare la ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea? 2. Al patrulea răspuns: Limitele cunoaşterii noastre despre limitele cunoaşterii referitoare 1a ceea ce ne reprezentăm ca fiind cunoaşterea sunt cele în interiorul cărora putem lua decizii de securitate, dar în exterior, nu. Dar decizii de securitate, legate de spaţiu şi timp, poate lua şi vulpea, care nu cade a doua oară (timp) în capcana capcanei care, anterior (timp), în acelaşi loc (spaţiu), i-a prins lăbuţa. De aceea, trebuie să admitem că există cunoaştere la nivel animal, obiectală dar cunoaştere, anonimă dar cunoaştere, întru imediat şi securitate dar cunoaştere, creativă doar ca tendinţă a invenţiei, dar cunoaştere. În aceste împrejurări, poate fi împăcată, prin sinteză, şi teza lui Bergson (diferenţa om – animal este doar graduală, cantitativă)7 cu antiteza lui Blaga (diferenţa om – animal este calitativă, omul nu este doar mai inteligent ci este altceva). 8 Omul poate lua decizii de securitate şi prin creaţie inventivă în act, teoretică. (fizică, metafizică, artistică şi teologică) şi tehnologică. De aceea, deşi şi animalul reacţionează adecvat în limitele asigurării securităţii, doar omul poate elabora, prin creaţie, un concept al adevărului şi poate folosi criterii ale adevărului care să-i sporească în timp performanţele privind asigurarea securităţii.

 

Note
1 vezi Tarski, A., Adevăr şi Demonstrabilitate în Filosofie, Bucureşti, Ed. Economică Preuniversitaria 2002, p. 142
2 ibidem
3 vezi Kant, I., Bazele metafizicii moravurilor, Bucureşti, Ed. IRI 1995, p. 211
4 vezi Wiener, N., Cibernetica, Bucureşti, Ed. Ştiințifică 1966, p. 178
5 vezi Piaget, J., Logique et connaissance scientifique, Paris, Gallimard, 1968,p. 384
6 vezi Kant, I. Critica rațiunii pure, Bucureşti, Ed. IRI 1998, p. 50, 51
7 vezi Bergson, H., Evoluția creatoare, Iaşi, Institutul European 1998, p. 136
8 vezi Blaga, L., Trilogia culturii, Bucureşti, Humanitas 2011, p. 213

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg