Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lin cristalin, Vasile Sav

Lin cristalin, Vasile Sav

Vasile Sav a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut sau doar întâlnit întâmplător drept un boem. Un Boem (cu majusculă) incorigibil, pus mereu pe povestit, pe comunicare, pe dispută, contrariat, dar şi contrariind prin aserţiuni care pentru el aveau valoarea unor maxime cu neputinţă de pus la îndoială. Şi, indubitabil, un poet al celor mai neaşteptate locuri şi localuri, al melancoliilor violente, generate de frecventarea şi asimilarea marii şi rafinatei culturi romane peste care s-au suprapus cunoştinţele de cultură românească şi universală obţinute prin eforturi susţinute în biblioteci în timpul celor cinci ani de facultate şi cele câştigate ulterior, prin citirea cu creionul în mână nu doar a textelor scriitorilor români mai vechi (cei din Şcoala Ardeleană i-au fost adevăraţi maeştri de limbă arhaică, de modalitate de însuşire a unor neologisme, de concepere a operei top Ţiganiada) sau mai noi, ci şi a celor care s-au impus în conştiinţa europeană şi mondială. Mi-l amintesc vorbind în anul I de facultate despre Muntele vrăjit al lui Thomas Mann cu colegul de an şi de cameră de la „Avram Iancu”, viitorul critic literar Ion Marcoş (care se „ascunde” acum „mioritic” prin vreo Irlandă sau Islandă atât de bine încât i s-a pierdut urma) cu care era într-un contradictoriu verbal atât de violent încât era gata-gata să se treacă de la idei la concreteţea altor argumente!
Mai apoi, în saloanele literare adevărate (cenaclul Uniunii Scriitorilor de la Asociaţie, al „Echinox”-ului şi altele, dar şi în cele improvizate în sălile unor restaurante sau, în ultimii ani ai vieţii lui, ale crâşmelor-baruri, i se auzeau cuvintele aprinzându-se şi devenind uneori atât de tari încât cei din jur se uitau cu stupoare la „bărbosul” care li părea că trecea dincolo de buna educaţie, sau transformându-se în „melanholii” aproape barbiene, fluturi discreţi rotindu-se în jurul unor descoperiri (cuvinte, sensuri, concepte) ascunse sub coperţile groase ale unor volume luate împrumut de la Biblioteca Universităţii. Aceste discuţii aprinse au fost o emblemă şi i-au caracterizat toată viaţă. Se manifestau şi în lucrările scrise, în activitatea de „scriitor” angajat spre deschiderea culturii naţionale spre cea universală şi, mai ales, spre cea clasică.
Sub aceste multiple prezentări, Vasile Sav era un „înţelept” (cum i-o demonstrează chiar numele de familie!) de un fel aparte: generos cu cei tineri sau cu cei aflaţi în dificultate, fiul de morar din Jibou era neiertător cu cei îngâmfaţi, cu cei puşi pe căpătuială fără eforturi, cu cei lipsiţi de scrupule. Ştia să treacă cu nonşalanţă peste diferenţele de vârstă cu interlocutorii, să şi-i apropie sau să şi-i îndepărteze, fie citând exemple clasice, fie izbucnind cu o mânie „proletară” contra celor consideraţi nedemni de a accede la o dimensiune superioară a spiritului.
Ca autor de versuri, publicase doar trei volume, în care urmărise să transpună în metrică românească până şi metrica latină, să preia motive ale poeziei clasice, concepte şi expresii şi să altoiască în limba română modernă nu doar latinisme şi arhaisme, ci şi cuvinte provenind din cea mai apropiată contemporaneitate lexicală.
Marea lui încercare au fost, însă, traducerile. Traducerile ca lucrări de referinţă, de promovare în spaţiul culturii româneşti a culturii latine pentru a restabili legătura cu lumea Europei civilizate. De la autori ai moralităţii „lumeşti” (Tibul, Properţiu, Ovidiu şi Catul) care l-au îndârjit în studiul textelor, Vasile Sav s-a îndreptat şi s-a temeinicit în abordarea operelor Sfântului Augustin, şi argumente acestui părinte al Bisericii l-au interesat, pasionat şi l-au persecutat ani de zile. Zile şi nopţi întregi. Era în căutarea unor răspunsuri care, de multe ori, aveau nevoie de un studiu paralel al variantelor traduse şi publicate în diferite limbi: franceză, italiană, germană, engleză şi, pentru a le verifica, îşi suna prietenii la orice oră din zi sau din noapte. Volumele de opere clasice şi variantele lor în traducere erau aruncate în cameră şi pe birou ca la întâmplare, însă pentru el aveau o ordine precisă. Nu permitea să fie atinse fără permisiunea lui, ca şi cum ar fi fost fragile şi s-ar fi putut descompune în literele din care erau alcătuite. Traducerile, trecând peste unele polemici apărute în mediul studioşilor de literatură latină, sunt dovada unei încăpăţânări benefice de a aduce în spiritul limbii române texte „uitate” spre care nu se mai prea îndreaptă mulţi cercetători (din păcate studiul limbilor clasice în şcoală a fost aproape „eradicat” cu violenţa unui taifun de cei care ar trebui să-şi dea seama că ele stau la baza culturilor!) iar reuşitele nu sunt puţine.
Cu toate că a terminat facultatea cu note extrem de mari, V. S. a avut întotdeauna impresia că nu era destul de bine pregătit pentru învăţământul universitar: acest lucru l-a făcut ca în anii ‘90, când Universitatea clujeană îşi revenea din perioada de letargie de dinainte şi se dezvoltau noi catedre, şi când era nevoie de specialişti, să refuze propunerea care i s-a făcut de a ocupa un post de lector. A urmat apoi o perioadă destul de întunecată, revista „Tribuna” trecând ea însăşi prin clipe grele, trebuind să se despartă de mulţi redactori, lucru care l-a marcat în mod deosebit. Dar Vasile nu ceda prea uşor. S-a adresat unor prieteni şi cunoscuţi, l-a contactat pe Adrian Păunescu (cum mi-a mărturisit) şi acesta, generos, i-a întins o mână, poate şi în amintirea faptului că după retragerea Păuneştilor din Basarabia au fost ajutaţi tocmai de tatăl lui Vasile, într-una dintre localităţile sălăjene unde îşi găsiseră temporar adăpost. A fost, apoi, stipendiat de o editură „Dacia” în derivă, reuşind să-şi continue opera de traducere a textelor augustiniene.
Aceeaşi nonşalanţă cu care intervenise în tinereţe în discuţiile cele mai aprinse avea să şi-o păstreze până la sfârşit: cu vehemenţa unui orator în agora încerca să-şi impună punctul de vedere, fie că avea, fie că nu avea dreptate. Atitudinea aceasta i-a adus mulţi prieteni şi nu prea puţini potrivnici. Era, adeseori, mâhnit pentru neînţelegere, pentru că nu îi erau ascultate sfaturile. Şi pentru că nu avea timp pentru propriile poezii (debutase în „Echinox”, asemenea multor colegi de generaţie sau din generaţiile apropiate), în care căutase să fie singular-sintetic, barbian nedeclarat dar marcat de poezia acestuia şi, ca orice ardelean, de a lui Blaga.
După ce a ars complet uleiul din candela cu care a fost dăruit de Creator, s-a stins pe neaşteptate, în tăcerea unei nopţi de septembrie, lăsând în urmă amintirea unui sacerdot al literelor, coborât parcă de pe pereţii unei biserici din veacuri apuse.

Lucia Sav

Miresme şi linişte

In memoriam Vasile Sav

 

Toamnă. O dimineaţă răcoroasă.
Nori alburii acopereau cerul.
O ploaie mărunta se cernea din înalt.
Deasupra lucrurilor, gândul.
Şi ruga fierbinte sparse norii,
şi soarele se arătă, blând, pe cerul pacific.

Menestrelul înveşmântat în falduri de linişte.
Însingurat, se îngropă în flori şi miresme.
Mici stropi de rouă,
cristale îi luminau chipul.
Aureolă.
Luminile pâlpâiau împrejuru-i.
Cuvântul sfânt şi binecuvântarea.

Şi menestrelul se îngropă în flori şi miresme.
Blânde albine îl petreceau
cu murmurul lor adormitor:
se pogorâră dintr-o dată –
mesageri ai Mângâietorului.

Căutarea înfrigurată, zbateri, nelinişti
se topiră, toate, în neant.
O pace adâncă i se întipări pe chip.
Rosa Mystica îl veghea cu blândeţe
şi-l însoţea, luminându-i calea.
Tăcerea se-nstăpâni împrejuru-i –
smerenia celor ce-l petreceau.

Îndurerată, privirea răsfrânse clipa
şi o adânci în memorie.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg