Mărioara-Camelia N. Crăciun
Traduceri în limba română din literatura clasică idiș
Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 197 p.

 

 

Din păcate, multe apariții editoriale remarcabile din România trec neobservate, nefiind semnalate prin recenzii sau lansări publice, în ciuda evidentei lor importanțe. Este și cazul cărții Traduceri în limba română din literatura clasică idiș, aparută încă din 2015, deși autoarea, Camelia Crăciun, este deja de multă vreme o prezență activă și constantă în mediul cultural de la noi, realizând o deosebită activitate de cercetare și recuperare a culturii evreiești din România ultimelor două secole.
De altfel, destinul idișului pare a fi fost mereu unul vitreg. Utilizată vreme de secole de o numeroasă populație evreiască din Estul Europei (numărul vorbitorilor de idiș în ajunul celui de-al doilea Război Mondial era de cca. 11-13 milioane), în jurul acestei limbi s-a născut un întreg univers cultural și spiritual, dând expresie unor forme artistice din cele mai variate – cu precădere de factură populară, prelucrări și adaptări ale unor romane cavalerești, traduceri ale unor texte sacre din ebraică, în secolul al XIX-lea dezvoltându-se și o importantă literatură cultă, acesta fiind momentul apariției primilor mari scriitori de limbă idiș. Vreme de secole, idișul a fost considerat de către evrei înșiși un dialect vulgar, „limba spălătoreselor și a meșteșugarilor”, în opoziție cu ebraica, limbă de cult, utilizată în educație și în cultura evreiască înaltă. Chiar și odată cu apariția unei literaturi idiș excepționale, de factură universală, la mijlocul secolului al XIX-lea, locul acestui idiom în cultura evreiască și universală a continuat să fie contestat – de la întârzierea cu care a reușit să obțină statutul de limbă de sine stătătoare (abia în perioada interbelică), până la subminarea lui de către mișcările de factură sionistă, care promovau ebraica drept limbă națională evreiască. Însă cea mai grea lovitură a primit-o cultura idiș odată cu Holocaustul: au fost exterminați cel puțin jumătate dintre vorbitorii de idiș din Europa, mare parte din supraviețuitori părăsind după război continentul și renunțând la a mai utiliza acest idiom, asociat cu trauma Holocaustului și având rădăcini puternice în limba și cultura făptașilor. În mod paradoxal, disiparea culturii idiș a coincis cu renașterea interesului în studierea acestui fenomen lingvistic și cultural. Abia după al doilea Război Mondial au apărut sinteze consistente privind limba și literatura idiș, au fost create catedre de cultură idiș în unele universități americane, iar YIVO (Yidisher Visnshaftlekher Institut – Institutul Ştiințific Idiș), fondat încă din 1925 la Vilnius și strămutat la New York în 1939, a căpătat un loc important în mediul academic occidental. Mai mult, în 1978 literaturii idiș i-a fost oficial recunoscută excepționala valoare universală prin acordarea premiului Nobel scriitorului Isaac Bashevis-Singer.
Alături de Rusia, Polonia și Lituania, România – deținătoarea unei consistente populații evreiești aschenaze, mai ales în Moldova – a fost una dintre țările în care cultura idiș s-a dezvoltat într-un mod spectaculos în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aici, de exemplu, a luat naștere primul teatru idiș profesionist (la Iași, în 1876, sub direcția lui Avram Goldfaden), România devenind un important centru al teatrului de acest fel până către finalul epocii interbelice. Din spațiul românesc provin, de asemenea, importanți scriitori, poeți și dramaturgi de limbă idiș ai sfârșitului de secol XIX-început de secol XX, precum Ițic Manger, Eliezer Steinbarg, Iacob Sternberg, Moise Altman sau Şloime Bickel. Acestei efervescențe culturale i s-a contrapus însă o altă evoluție importantă petrecută în aceeași perioadă: curentul Haskala a dus, la cumpăna dintre secole, la emanciparea și modernizarea comunității evreiești de la noi, ceea ce a produs însă și o puternică aculturare a elitelor acesteia. Prin urmare, în paralel cu apariția unor forme culturale consistente aparținând lumii idiș – literatură, teatru, presă – a luat naștere o clasă intelectuală evreiască modernă, urbană, foarte educată, dar dornică de asimilare si care activa în limba română.
În acest context apar traducerile din literatura idiș: inițial în presa evreiască de limbă română, apoi, deja din primii ani ai secolului XX, în volum. Destinate inițial publicului evreiesc aculturat, aceste traduceri devin tot mai numeroase în anii 1930, odată cu intensificarea colaborării între intelectualii evrei vorbitori de română și cei care utilizau idișul, si cu eforturile de creare a unei identități culturale care să încorporeze toate formele de manifestare spirituală ale acestei minorități. Interesant de remarcat este faptul că traducerile din idiș nu au vizat doar publicul evreiesc, ci și pe cel românesc, perioada interbelică fiind marcată de colaborarea și interesul reciproc – firesc de altfel – a celor două culturi care împărțeau de secole același spațiu cultural și geografic. Astfel, de exemplu, în 1923 apărea, la editura Viața Românească – prin urmare la o editură aparținând populației majoritare – traducerea volumului lui Şalom Alechem, Cartoforii. Schițe și nuvele, care conținea și dedicația traducătorului – C. Săteanu – către Mihail Sadoveanu: „admiratorul lui Şalom Alehem și inițiatorul acestor traduceri”, volumul fiind însoțit și de opt reproduceri după tablouri ale pictorului Octav Băncilă, care surprindeau diverse aspecte pitorești din cartierul evreiesc al Iașului (p. 32).
Cu toate acestea, în ciuda bogatului patrimoniu lăsat în urmă de populația evreiască cu care românii au conviețuit vreme de secole și cu care transferul intercultural a fost intens, cercetările privind literatura idiș din România sunt aproape inexistente. De aici surprinderea noastră să constatăm că importantul volum al Cameliei Crăciun, apărut în 2015, a trecut aproape neobservat în mediul cultural de la noi. Asta deși este vorba despre o cercetare laborioasă și sistematică, absolut originală, care se constituie și într-un important instrument de lucru. Pe lângă o bibliografie a traducerilor apărute în volum, cartea analizează contextele diverse în care au fost publicate aceste tălmăciri și care au determinat selecția autorilor și a textelor, politicile culturale care au stat în spatele acestor demersuri, precum și modul în care au fost receptate, în diverse perioade, lucrările scriitorilor de limbă idiș universali sau din spațiul românesc. Mai ales schimbările de context politic și ideologic și modul în care acestea au determinat politica traducerilor ni se par a fi deosebit de interesante și foarte bine surprinse în volum, ceea ce face ca lucrarea Cameliei Crăciun să reprezinte o contribuție esențială în literatura destinată politicilor culturale din spațiul românesc din ultimii peste 100 de ani.
În funcție de contextul politico-ideologic, volumul identifică șase perioade principale care au marcat schimbări în politica traducerilor: o perioadă de început, datând din primii ani ai secolului XX până în 1918; perioada interbelică, marcată de o efervescență a fenomenului, în pofida antisemitismului tot mai accentuat; perioada Holocaustului, cu consecințe negative asupra producției de traduceri, care însă nu au încetat cu totul. Mai mult, asemenea altor forme de cultură evreiască – precum, bunăoară, teatrul idiș -, activitatea de traducere a unor opere idiș clasice a continuat, în ciuda evidentei imposibilități a acestora de a fi publicate. Proiectul scriitorului Emil Dorian de a traduce o antologie de poezie idiș în limba română în epoca respectivă, de pildă, s-a constituit într-un fel de „rezistență prin cultură”, antologia văzând lumina tiparului abia în 1989 (p. 20). A urmat apoi o așa numită „perioadă de tranziție” (1945-1947), în care părea că lucrurile vor reveni la normal, întrevăzându-se însă încă de pe acum controlul ideologic al traducerilor care va fi impus în perioada comunistă. Ultimele două perioade identificate de Camelia Crăciun, cea a regimului comunist și cea post-decembristă, sunt marcate de asemenea de incoerențe și de dinamici uneori contrare în privința politicii traducerilor, cu consecințe asupra chipului incomplet, trunchiat, uneori schimonosit din punct de vedere ideologic pe care l-a căpătat această literatură în ultimii 70 de ani.
Deosebit de interesantă este raportarea regimului comunist la literatura idiș, și îndeosebi politica traducerilor în această epocă. Dacă ar fi să analizăm fenomenul din punct de vedere cantitativ, această perioadă pare a-i fi fost benefică, din mai multe motive. Pe de o parte, în primul deceniu de după război, în încercarea de a controla comunitatea evreiască (ca de altfel și pe celelalte grupuri etnice minoritare), regimul comunist a sprijinit în mod special cultura idiș și instituțiile culturale evreiești de factură idiș, care păreau mai autohtoniste și mai dornice de colaborare în comparație cu cele sioniste, ebraiste, care aveau ca principal obiectiv emigrarea către Israel, aalia. Pe de altă parte, aplecarea literaturii idiș către problematica socială, critica socială de stânga și plasarea acțiunii în mediul rural sau proletar a fost pe placul elitelor comuniste de la București, care nu doar că au selectat spre a fi traduse doar acele scrieri care corespundeau ideologiei oficiale, ignorând complet sentimentul identitar, național, la fel de prezent în literatura idiș, ci chiar au fabricat biografii romanțate ale autorilor și au reinterpretat atât viața lor personală, cât și producția lor literară astfel încât să pară că aceștia au fost niște susținători ai comunismului și premergători ai proletcultismului. Deși traducerile în această epocă au fost numeroase, uneori în tiraje foarte mari (Tevi lăptarul a apărut în 1961 în 40.140 exemplare) (p. 44) – cu diferențe privind politica de selecție a autorilor, înainte de 1969 fiind preferați scriitorii idiș universali, în vreme ce după acest an au fost traduși mai ales autorii locali, tocmai pentru a se pune un mai mare accent pe componenta „națională” -, imaginea de ansamblu asupra a ceea ce a reprezentat literatura idiș clasică a fost una trunchiată, calată pe interesele ideologice și de propagandă ale regimului comunist.
Peisajul traducerilor în perioada post-decembristă este sumbru. În lipsa unei evreități românești vorbitoare de idiș, tălmăcirile nu pot face referire decât la o „realitate dispărută astăzi” (p. 59), ele reușind să ofere doar o imagine a ceea ce a reprezentat, în trecut, o bogată existență lingvistică și culturală pe teritoriul țării noastre – și în estul Europei în general. Mai grav, s-au stins și ultimii literați vorbitori ai ambelor limbi, astfel încât în ultimii 15 ani au apărut fie republicări ale unor traduceri mai vechi, fie traduceri intermediare din alte limbi, ceea ce duce la o diluare a expresiei originale. Se întrevede totuși un strop de speranță, care provine tocmai din activitatea de recuperare a culturii evreiești – și implicit a celei idiș – din România de către o mână de tineri cercetători, printre care se numără și autoarea volumului. Pe lângă activitatea didactică de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, Secția de Studii Iudaice, și preocuparea de aproape două decenii privind tematica scriitorilor evrei din România interbelică, Camelia Crăciun coordonează la Editura Hasefer republicarea unor traduceri clasice din scriitori idiș precum Ițic Manger, Şalom Alehem și Isaac Bashevis-Singer.