Genul numit literatura de călătorie sau mai nou „literatura de turism”, ori literatura turismului, deşi sună neliterar, include „literatura exterioară” sau mai pitoresc-plastic spus, „literatura în aer liber”, „literatura de explorare”, literatura de aventuri, scrieri despre natură, ghidurile de călătorie, precum şi povestiri despre călătorii în țări străine.1 Totodată, literatura de călătorie reprezintă notele sau relatările unui călător, care conțin impresiile sale generale şi speciale, uneori amănunțite, despre călătorie, descrieri ale evenimentelor şi observații de tot felul.2 Literatura de călătorie urmăreşte să comunice ori dezvăluie informații despre ținuturi nou descoperite sau despre cele puțin cunoscute cititorului; poate fi istoria unei călătorii imaginare prezentate ca una reală, dar importantă mai ales din punct de vedere al conținutului de idei şi literar, ca în poveştile de aventuri, utopii şi opere filosofice.3 Subgenul jurnalelor de călătorie, relatărilor şi înregistrărilor directe ale experiențelor călătorului îşi are originea sau precursorul în antichitate, la Pausanias, un istoric şi geograf grec care a trăit în secolul al II-lea d.Hr., în vremea împăraților romani Hadrian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius şi de la care a rămas lucrarea Călătorie în Grecia, scrierile sale oferind informații inclusiv despre luptele conducătorului geților din nordul Dunării, în jurul anului 300 î. Hr., Dromihete cu Lysimachus, regele Traciei și ex-general al lui Alexandru Macedon, precum şi multe alte detalii despre Grecia vremurilor sale4, dar şi în cartea din 1786 a lui James Bosworth, Jurnalul unei călătorii în Hebride. Literatura de călătorie a scăzut în calitate în epoca în care călătoriile au devenit cele mai comune şi accesibile, adică în prezent.5 În această formă de proză non-ficțională, călătorul însuşi a contat întotdeauna mai mult decât locurile pe care le-a vizitat, iar în trecut, el tindea să fie un aventurier sau un cunoscător al artei, al peisajelor sau al obiceiurilor ciudate care, de asemenea, era, uneori, un scriitor de merit.6 Puținele cărți de călătorie ale geografilor antici greci, cum ar fi Strabon şi Pausanias din secolele I şi II d.Hr., sunt valoroase ca „depozit de observații” asupra oamenilor, locurilor şi credințelor antice7, dar nu mai mult. Scrierile de călătorie cu o anumită semnificație literară apar în scrierile venețianului Marco Polo de la sfârşitul secolului al XIII-lea, iar lucrări similare s-au ivit în secolul al XVII-lea în observațiile despre Persia a doi hughenoți francezi, Jean-Baptiste Tavernier şi Jean Chardin, ale căror scrieri au fost lăudate de însuşi Goethe.8 Multe cărți cu valoare documentară au fost scrise mai târziu de englezi în Marele lor Tur al continentului european.9 Talentatul aventurier și scriitor venețian din secolul al XVIII-lea Giacomo Casanova şi compatriotul său mai de încredere şi mai valoros literar Giuseppe Baretti (1719-1789) au produs, de asemenea, scrieri de călătorie semnificative, Povestea vieții mele (1791-1798), aparținând primului şi O călătorie de la Londra la Genova (1770), a celui de-al doilea.10
Pelerinajele
O latură interesantă, chiar fascinantă a literaturii de călătorie o constituie pelerinajele, ceea ne îndreptățeşte să propunem termenul de literatură de pelerinaj. Pelerinajele implică frecvent o călătorie sau căutare de semnificație morală ori spirituală, de obicei, fiind o călătorie, o excursiune către un loc sfânt sau o altă destinație de mare importanță pentru credințele unei persoane, deşi uneori poate fi o călătorie metaforică ori simbolică înspre „propriile credințe ale cuiva”. Multe religii acordă o mare însemnătate spirituală anumitor locuri sau aşezări: locul naşterii sau decesului fondatorilor de religii ori sfinților, sau la locul „chemării” ori trezirii spirituale ale acestora sau la legătura lor (vizuală sau verbală) cu Dumnezeu (de exemplu Moise şi Muntele Sinai), la locuri în care au fost săvârşite miracole, ori altele în care se spune că o zeitate trăieşte sau este „adăpostită” sau orice loc despre care se vede că ar deține „puteri spirituale speciale”11. Astfel de locuri ori aşezări pot fi comemorate cu altare sau temple, pe care cei devotați sunt încurajați să le viziteze în mod periodic pentru „propriul lor folos spiritual”: să fie vindecați sau „să li se răspundă la întrebări ori să obțină un alt beneficiu de ordin spiritual”12. O persoană care face o astfel de călătorie inițiatică, să spunem, se numeşte pelerin, iar ca experiență umană obişnuită, pelerinajul a fost propus ca arhetip jungian de Wallace Clift și Jean Dalby Clift.13 Țara Sfântă, Israelul, de exemplu, acționează ca un punct focal pentru pelerinajele religiilor abrahamice, iudaismul, creştinismul şi islamismul, şi despre ea s-au scris o mulțime de cărți de călătorie şi de pelerinaj, astfel, potrivit unui studiu al Universității din Stockholm, aceşti pelerini vizitează Țara Sfântă pentru a atinge şi a vedea manifestările fizice ale credinței lor, a urma, de pildă, traseul suferinței ori calvarului lui Isus Hristos, pe Drumul Crucii, pentru a-şi confirma credințele în contextul sfânt cu extaz spiritual colectiv şi pentru a se conecta personal la Țara Sfântă.14 În Evul Mediu, călătoria la Ierusalim era un pelerinaj a cărui durată şi ale cărui pericole erau atât de mari încât oricum existau puține şanse de înapoiere acasă, marcând deci ruptura totală cu viața de până atunci a păcătosului.15 Dacă necredinciosul ieşea-n drum, era evident că trebuia luptat cu el şi, astfel, cum să fi refuzat Dumnezeu intrarea în rai acelora ce mureau în bătălie?16. Aceasta, pentru că oamenii căutau, prin pelerinaje, mântuirea individuală prin penitență şi martiriu.17După cum se ştie, al treilea stâlp al Islamului este pelerinajul, hajj, şi cel puțin o dată în viață, fiecare musulman trebuie să efectueze neapărat pelerinajul la Mecca şi Medina, acesta nefiind precum pelerinajul la Ierusalim pentru evrei şi creştini, o „opțiune meritorie”, ci o „obligație religioasă”18. Pelerinajul are loc în fiecare an între „a şaptea şi a zecea zi a lunii Dhu’l-Hijja” şi culminează cu „marile ceremonii ale sacrificiilor şi înconjurării aşa-numitei Kaaba, construcția în formă de cub” din centrul marii moschei de la Mecca, conținând venerata „piatră neagră”, şi cunoscută drept Casa Domnului (Bayt Allah), cel mai sacru loc din oraşul sfânt pentru musulmani.19 Efectele sociale, culturale, dar şi economice ale pelerinajului de-a lungul istoriei islamice au o „importanță colosală”, crede istoricul britanic Bernard Lewis, care precizează că în fiecare an de la apariția islamului, musulmani din toate părțile lumii islamice, de diverse rase şi cu origini sociale foarte diferite, săraci și bogați, şi-au părăsit căminul şi au călătorit, adesea străbătând distanțe enorme, pentru a participa la un act de „prosternare colectivă”20.Aceste călătorii erau foarte diferite de migrațiile colective ale triburilor şi populațiilor din Antichitate şi din Evul Mediu, fiecare pelerinaj fiind „voluntar şi individual”, un act personal, ca urmare a unei decizii personalo-individuale şi având drept rezultat o „gamă largă de experiențe personale semnificative”21. Necesitățile pelerinajului – obligațiile religioase care fortificau „cerințele guvernării şi comerțului” – au ajutat la menținerea unei „rețele de comunicații” între teritoriile musulmane îndepărtate.22 Şi un lucru foarte important: experiența pelerinajului a dat naştere unei bogate literaturi de călătorie, oferind informații despre locuri îndepărtate şi – poate cel mai important – accentuând „conştiința apartenenței la un întreg mai mare”23. Preotul creştin Frank Fahey scria că un pelerin este „întotdeauna în pericol de a deveni turist” şi invers, deoarece călătoria întotdeauna, după părerea sa, deranjează „ordinea de viață fixă de acasă”, el identificând nu mai puțin de opt (8) diferențe între cele două:24 credință, penitență, comunitate, spațiu sacru, ritual, ofrandă votivă, celebrare sau prăznuire şi perseverență.

 

 

Note
1 J. A. Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory, London, Penguin Books, 1999, p. 937.
2 Cf. „Travel Literature”, în The Free Dictionary by Farlex, The Gale Group, 2010, online.
3 Ibidem.
4 K. Arafat, Pausanias’ Greece: Ancient artists and Roman rulers, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, online şi W. Hutton, Describing Greece: landscape and literature in the Periegesis of Pausanias, Cambridge, Cambridge University Press, 2005, online.
5 Cf. „Travel and Epistolary”, în Britannica.com, fără an, online.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ian Reader; Tony Walter, eds., Pilgrimage in popular culture. [Place of publication not identified]: Palgrave Macmillan, 2014, online.
12 Reader & Walter, op. cit., online.
13 Jean Darby Cleft, Wallace Cleft, The Archetype of Pilgrimage: Outer Action with Inner Meaning, The Paulist Press, 1996, online.
14 Michael Sebastian Metti (1 June 2011), „Jerusalem – the most powerful brand in history” (PDF), Stockholm University School of Business, online.
15 Georges Minois, Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare şi ticăloşie, Bucureşti, Nemira Publishing House, 2021, p. 262.
16 Georges Minois, op. cit., p. 262.
17 Ibidem, p. 262.
18 Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creştinismului până în prezent, Iaşi, Editura Polirom, p. 179.
19 Bernard Lewis, op. cit., p. 179.
20 Ibidem, p. 179.
21 Ibidem, pp. 179-180.
22 Ibidem, p. 180.
23 Ibidem, p. 180.
24 Frank Fahey (April 2002), “Pilgrims or Tourists?”, în The Furrow, 53 (4), pp. 213–218.