Literatura de aventuri

 

În lumea cărţilor de aventuri maritime, lucrarea lui Joshua Slocum Sailing Alone Around the World/ Navigând singur în jurul lumii (1900) este un clasic al literaturii de aventuri. În aprilie 1895, Joshua Slocum a pornit într-o călătorie de la Boston, Massachusetts şi după mai mult de 3 ani, în 27 iunie 1898 Slocum s-a întors la Newport, statul Rhode Island, după ce a navigat în jurul lumii, pe o distanţă de 46.000 de mile sau 74.000 km. (1)

 

Ghiduri de călătorie

 

Un ghid sau un ghid de călătorie este o „carte de informaţii despre un loc, realizată pentru folosinţa vizitatorilor sau turiştilor”2. Un exemplu timpuriu este A Guide to the Lakes/ Un Ghid al Ţinutului Lacurilor al clericului englez Thomas West din 1778, acesta popularizând idea de a te plimba de plăcere în acest ghid despre „Lake District”3. West a călătorit pe scară largă în întreaga Europă continentală şi, după ce a însoţit diverse persoane care vizitau Lacurile, a decis să scrie o „relatare detaliată a priveliştilor şi a peisajului”4. West şi-a propus să realizeze un ghid care să fie de folos artiştilor, scriind în introducerea sa că şi-a propus: „Să încurajeze gustul de a vizita lacurile furnizând călătorului un Ghid; iar în acest scop, scriitorul a adunat aici şi a pus în faţa lui, toate staţiile şi punctele de vedere alese, observate de acei autori care au făcut ultima oară turul lacurilor, verificat prin propriile observaţii repetate”5. Publicată în 1778, cartea a avut un succes major, pe lângă faptul că a fost primul ghid al lacurilor, West fiind printre primii scriitori care „au contestat viziunea asupra nordului sălbatic”, iar cartea sa a fost una dintre primele care a subliniat noţiunea de „mediu pitoresc”6. De menţionat că Lake District este legat de Poeţii lacului (Lake Poets, cunoscuţi în literatura română şi sub denumirea de lakişti) au trăit cu toţii în Lake District/ Ţinutul lacurilor, în Anglia secolului al XIX-lea, şi se consideră că fac parte din mişcarea romantică, scriitorii cei mai importanţi din acest grup fiind faimoşii poeţi William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge şi Robert Southey, de asemenea, din celebrul grup mai făcând parte: Dorothy Wordsworth, Charles Lloyd, Hartley Coleridge, John Wilson şi Thomas De Quincey7. Frumuseţea Ţinutului lacurilor a mai inspirat de-a lungul anilor scriitori precum: James Payn, Bryan Procter, Felicia Hemans şi cel mai mare romancier scoţian, creatorul romanului istoric, Sir Walter Scott.8 „Şcoala Poeţilor Lacului” (sau „Bards of the Lake”, sau „Şcoala Lacului”) a fost iniţial un termen derogatoriu („Şcoala poeţilor plângători şi ipohondrici care bântuie Lacurile”, conform lui Francis Jeffrey, după cum a raportat poetul Samuel Coleridge)9, care a fost, de asemenea, o denumire greşită, deoarece nu s-a născut în mod special din Lake District şi nici nu era o „şcoală coerentă de poezie”. Era o oarecare ironie suplimentară implicată în percepţia „Şcolii” de către cititori, care au fost inspiraţi, la citirea poeziei, să viziteze zona, contribuind astfel la distrugerea, cel puţin în mintea lui Wordsworth, a chiar ceea ce a făcut Lacurile atât de speciale (deşi el însuşi a ajuns să scrie unul dintre cele mai bune ghiduri ale regiunii), în plus, mulţi dintre practicanţii din prima şi a doua generaţie ai poeziei romantice au avut o relaţie complexă şi deloc uşoară cu Lacurile (în afară de Wordsworth): „În cea mai mare parte, alţi poeţi romantici fie se luptă cu o identitate de Poet al Lacului, fie ajung să se definească împotriva a ceea ce Lacurile par să ofere în termeni poetici”10.
Ghidurile sau ghidurile de călătorie includ de obicei detalii complete despre cazare, restaurant, transport şi tot felul de activităţi sau cum să-ţi umpli timpul liber, hărţi amănunţite şi informaţii istorice şi culturale sunt de asemenea, de multe ori, incluse. Feluri diferite de ghiduri existente se focalizează pe aspecte variate ale călătoriei, de la cea de aventuri la voiajul de relaxare, sau vizând călătorii, turiştii cu venituri diferite sau îndreptându-se, focusându-se pe orientarea sexuală sau tipuri de dietă şi hrană, ghidurile de călătorie putând avea de asemenea forma unor „website-uri de călătorie”11.

 

Jurnale de călătorie

 

Un jurnal de călătorie, numit de asemenea „jurnal de drum”, este o înregistrare, uneori făcută sub forma jurnalului, a experienţelor unui călător, scrisă în cursul unei călătorii sau deplasări, şi mai târziu editat pentru publicare, fiind un format literar stabilit de multă vreme; un exemplu timpuriu fiind deja amintitele scrieri ale lui Pausanias, care a produs Descrierea Eladei, bazată pe propriile sale observaţii sau James Boswell cu al său Jurnal al unui tur către Hebride în 1786 şi marele Goethe a tipărit a sa Călătorie în Italia, bazată pe jurnale, în 1816.12 Un exemplu mai recent este lucrarea Jurnal pe motocicletă a controversatului şi sângerosului revoluţionar marxist argentinian de origine bască, irlandeză şi spaniolă, lider al regimului comunist din Cuba castristă Ernesto „Che” Guevara, care a fost şi ecranizată în 2004 de regizorul brazilian Walter Salles, cu actorul mexican Gael García Bernal în rolul lui „Che”. Cartea urmăreşte călătoriile timpurii ale lui Guevara, ca student la medicină în vârstă de 23 de ani, împreună cu prietenul său Alberto Granado, un biochimist în vârstă de 29 de ani, cei doi plecând din Buenos Aires, Argentina, în ianuarie 1952, pe spatele unei motociclete „Norton 500cc 1939” cu un singur cilindru, numit „La Poderosa” („Cea puternică”), şi dorind să exploreze America de Sud pe care o cunoşteau doar din cărţi.13

 

Călătorie în Italia de Goethe

 

Călătorie în Italia reprezintă jurnalul ori relatarea lui Johann Wolfgang von Goethe despre excursiunile sale în Italia din 1786 până în 1788, lucrare publicată abia în 1816 şi 1817, autorul german precizând într-o scrisoare că lucrarea a fost „în totalitate adevărată şi un basm graţios”, la urma urmei, trebuia să fie ceva de basm, deoarece a fost scrisă între treizeci şi mai bine de patruzeci de ani post-călătorie, în 1816 şi 1828–29.14 Cartea debutează15 cu faimoasa zicere latină, Et in Arcadia ego, deşi iniţial Goethe a folosit traducerea germană, Auch ich in Arkadien, care modifică sensul, această expresie latină fiind de obicei imaginată aşa cum este rostită de Moarte (ca personificare) – acesta fiind sensul ei, de exemplu, în poemul lui W. H. Auden numit „Et in Arcadia ego” – sugerând că fiecare paradis este afectat de mortalitate. În schimb, ceea ce sugerează subtil Auch ich în Arkadien al lui Goethe este „Chiar şi eu am reuşit să ajung în paradis”, cu implicaţia democratică, de-a dreptul, că toţi am putea ajunge acolo dacă am alege. Volumul goethean se încheie cu un citat din Tristia lui Ovidiu, poetul latin regretând expulzarea sa din Roma, la ordinul împăratului Augustus, şi exilul la Tomis. „Toţi suntem pelerini care căutăm Italia”, a scris Goethe într-o poezie la doi ani de la întoarcerea sa în Germania, din perioada petrecută de aproape doi ani în ţara la care visase de mult timp, pentru Goethe, Italia fiind „sudul cald şi pasionat, spre deosebire de nordul umed şi precaut”; locul unde trecutul clasic era încă viu, deşi în ruine; o succesiune impresionantă de peisaje, culori, copaci, maniere, oraşe, monumente pe care le văzuse până acum doar în scrisul său. Pe lângă impulsul de a studia calităţile naturale ale Mediteranei, el a fost în primul rând interesat de „vestigiile antichităţii clasice şi de arta contemporană”, de pildă, în timpul şederii sale la Assisi, incredibil, poetul tedesc nu a vizitat faimoasele fresce ale marelui Giotto din Bazilica San Francesco d’Assisi, mulţi critici punând la îndoială această alegere ciudată. În Verona, unde apreciază cu entuziasm armonia şi proporțiile fine ale amfiteatrului roman (Arena) al oraşului; el afirmă că aceasta este „prima adevărată piesă de artă clasică” la care a fost martor. Veneţia, de asemenea, deţine comori pentru educația sa artistică şi în curând devine fascinat de stilul de viaţă italian, totuşi, în oraşul Serenissimei poetul şi prozatorul german a fost neplăcut impresionat de murdăria şi gunoaiele existente pe canale: „Am fost izbit de marea murdărie a străzilor, făcând în consecinţă nişte consideraţiuni. Cu siguranţă există o reglementare pe această temă: oamenii împing pământul în colţuri şi văd şi bărci mari care sunt trimise în sus şi în jos, oprindu-se în anumite puncte şi adunând gunoiul […]. Nu există nicio logică sau rigoare în aceste operaţiuni, iar mizeria oraşului este cu atât mai de neiertat, cu cât datorită caracteristicilor sale ar putea fi păstrat la fel de curat ca orice oraş olandez”16. După o foarte scurtă oprire în oraşul artelor şi al Renaşterii sublima Florenţă, ajunge la Roma, aici cunoscând mai mulţi artişti germani respectaţi şi respectabili, împrietenindu-se cu Johann Heinrich Wilhelm Tischbein şi cu pictoriţa neoclasică notabilă atunci, Angelica Kauffman, Tischbein pictând, de exemplu, unul dintre cele mai faimoase portrete ale scriitorului frankfurtez, Goethe în Campania romană, şi însoţindu-l la Napoli, autorul lui Faust zăbovind aproape trei luni la Roma, pe care a descris-o drept „primul oraş al lumii”17. Din februarie până în mai 1787, cel care a scris Afinităţi elective a fost prezent la Napoli şi Sicilia, a urcat pe Vezuviu, a vizitat Pompeii, s-a trezit contrastând veselia napolitană cu solemnitatea romană; a fost uimit că oamenii ar putea trăi într-adevăr în felul în care şi-a imaginat doar el trăind şi într-un pasaj emoționant a notat plin de entuziasm: „Napoli este un paradis; toată lumea trăieşte într-o stare de uitare de sine în stare de ebrietate, inclusiv eu. Par să fiu o persoană complet diferită pe care cu greu o recunosc. Ieri m-am gândit în sinea mea: Ori erai supărat înainte, ori eşti nebun acum”18 şi despre obiectivele turistice: „Se poate scrie sau picta cât îţi place, dar acest loc, ţărmul, golful, Vezuviul, cetăţile, vilele, totul, sfidează descrierea”19. Unele călătorii – cea a lui Goethe a fost una – sunt într-adevăr căutări, în concluzie, Călătorie în Italia nu este doar o descriere a locurilor, a persoanelor și a lucrurilor, ci şi un „document psihologic” de primă însemnătate.20

 

Ion Codru Drăgușanu și Peregrinul transilvan

 

În literatura română din secolul al XIX-lea, cel mai interesant și pitoresc jurnal de călătorie este Peregrinul transilvan a scriitorului și călătorului Ion Codru Drăgușanu (născut în 1818 la Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriei și decedat în 1884 la Sibiu, Imperiul Austro-Ungar) care a apărut mai întâi sub titlul Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, și a fost publicat în foiletonul ziarului „Concordia” din Budapesta, începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864. Lucrarea a fost tipărită apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise den tiere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1848, la S. Filtsch, Sibiu, în 1865. Editorul cărții spunea în 1864, că „națiunea română era lipsită de literatură turistică, ca și de altă specie, și acest ram e mult atrăgător”21. Peregrinul transilvan se constituie ca operă literară sub forma unei suite ori serii de 35 de pseudo-scrisori trimise „unui amic în patrie” în chiar timpul desfășurării călătoriilor drăgușiene deși, în realitate, acestea sunt doar o formă, care permite autorului transilvan să-și organizeze, la distanță de două decenii, – prima epistolă-călătorie fiind la Câmpulung în 1835, iar ultima la Paris în septembrie 1944 -, impresiile călătoriilor efectuate în tinerețea-i zbuciumată și lecțiile și concluziunile pe care le-a tras din acestea la maturitatea deplină. Volumul face parte dintr-o categorie de texte-relatări sau jurnale de călătorie-epistolar, pentru care în perioadele pașoptistă și postpașoptistă ale literaturii române s-a manifestat o predilecție specială, dar fizionomia particulară a Peregrinului transilvan între celelalte memoriale ale epocii este dată de capacitatea lui deosebită de a metamorfoza călătoria în „romanul” unei existențe și al unei aventuri fascinante.
Ea debutează printr-o desprindere bruscă de casă, familie și tradiție, nu înainte de a-l năpădi plânsul și a jeli amar patria pe care era pe cale s-o părăsească, alegându-se și cu un semiblestem al mamei sale22, Drăgușanu luându-și lumea în cap, însoțit de Mihail și Grancea, și îl poartă pe autorul-povestitor prin Țara Românească, Ungaria, Austria, Italia, Franța, Anglia, Rusia, pe parcursul mai multor ani, cu unele reveniri în Franța și Parisul îndeosebi și cu popasuri uneori îndelungate, în timpul cărora peregrinul transilvan se integrează aproape cu totul în viața țării în care se află, încercând din răsputeri să o cunoască din interior. În Tara Românească sau Valahia, de exemplu, spre care pleacă plin de iluzii și speranțe, descoperă stupefiat și curând că locuitorii ei sunt „decrepiți”, că o seamă de boieri, „get-beget români”, sunt niște „despoți patriarhali și ultra-ruginiți”, de asemenea, erau arendași de moșii care sugeau „fără nicio cruțare sângele bieților clăcași”, apoi „țigani vagabonzi și țigani definitiv sclavi; în fine, existau trântori de călugări ignoranți și lăturile altor popoare, ce se bucură de o rară considerațiune”23. Foarte amar, Codru Drăgușanu constată că în Valahia, administrația politică „se operează în genere cu biciul a la cozaca, justiția cât se poate mai vederat cu mita și finanțele se delapidează sub controlul sobolului (cârtiței, n.n.), cum se exprimă Schiller în Fiasco, cu rară sfruntare, în folosul favoriților, nici se poate altminteri, cu Regulamentul Organic, constituțiune hărăzită de țarul tuturor rușilor, cu pravila domnului Caragea…”, iar comerțul și industria erau „mai cu totul în mâna străinilor, așa și artele”24, ce mai, Valahia ducând-o mai prost decât Transilvania! În Ungaria, remarcă libertatea neîngrădită de a exprima verbal părerile politice, putându-se vorbi „din rărunchi în contra guvernului, întocmai ca și în București”25, spre deosebire de Italia, unde e bine „a-ți tine limba între dinți”! În Elveția, el apreciază în general sistemul celor 22 de cantoane cu administrațiune autonomă și, mai ales, egala îndreptățire a tuturor naționalităților, germană, franceză, italiană și reto-romană (comparația cu situațiunea din Transilvania e explicită), dar nu se poate abține să nu comenteze în mod negativ obiceiul imoral al helveților de a-și vinde soldații puterilor învecinate, căpătând „sume enorme de bani”26. Dintre toate țările vizitate, cea al cărei spirit i se pare mai apropiat de al nostru și al cărei exemplu ar putea fi urmat cu folos, pragmatic vorbind, este, desigur, Franța, encomiind impresia de calitate și soliditate pe care i-o dă arhitectura cartierelor, precum și caracterul „filantropic, mărinimos, generos” al francezilor, dragostea lor pentru democrație și patriotismul dus până la aroganță, relativa emancipare a femeilor care sunt „mai bărbătoase și văratece de gură”, rezumând, „Parisul și Francia sunt făcute a plăcea oricui”27. Tămâiază și limba franceză, bogată și nuanțată, variată și mlădioasă, aptă pentru „conversațiune”, dar și pentru exprimarea celor mai complicate și subtile idei și care nu are expresii injurioase, ci e cu totul estetică.28 Totuși, cel mai civilizat stat din Europa este, după Drăgușanu, Anglia, locuitorii ei având bani destui, englezii fiind oameni de cuvânt și solizi ca metalul, „omorându-te cu exactitatea” și nefiind speculanți de nevoie ca alte „națeuni”, ci de „condițiune”29. În schimb, așa-zisa maică Rusia, pe atunci țaristă, deși era de trei ori mai mare decât restul Europei, era „și săracă de toate”, și totodată nu exista în lume „o națiune mai iubitoare de pompă ca muscalul”, în fine, rușii având o „singulară aplecare spre spirtoase”, și chefuind „foarte des”30. Ca om și autor al secolului al XlX-lea, Ion Codru Drăguşanu manifestă un interes deosebit și pentru știință, mai ales cea din Anglia, astfel, vorbeste despre tunelul de sub Tamisa, „telegrafia electrică” și „locomoțiunea prin vapori”, considerate de el minunile secolului al XIX-lea, vizitează British Museum, asistă la o demonstratie cu strămoșul scafandrului la Royal-politechnic-Institution și se plimbă în Zoological-Garden, unde e „menajeria de fiare din toată creațiunea”31. În concluzie, peregrinul transilvan este primul nostru turist care râvnește vizitatori și pentru frumusețile provinciei lui, însă nu fără un grăunte de ironie când le înșiră una câte una, după cele elvețiene, „savant exploatate comercial de către pământeni”32.

 

Ficţiune și literatura de călătorie

 

Unele povestiri de călătorie de ficţiune sunt legate de literatura de călătorie, deşi acest lucru poate fi dezirabil în unele contexte în a distinge între o operă de ficţiune şi una non-ficţională, asemenea distincţii dovedindu-se notoriu dificile de pus în practică precum în celebrul exemplu al scrierilor lui Marco Polo şi John Mandeville.33
Un exemplu de operă ficţională de literatură de călătorie bazată pe un voiaj real este cunoscuta, profunda şi impresionanta nuvelă a lui Joseph Conrad Inima întunericului, care îşi avea originile într-o călătorie reală a scriitorului polonezo-britanic de-a lungul fluviului Congo, el aflând despre ororile comise asupra negrilor (exploatarea şi exterminarea acestora, violarea femeilor şi mutilarea copiilor lor, plus alte crime odioase ) de belgienii nemilosului rege Leopold al II-lea în colonia Congo, monarh crud care ar fi fost mai bine să fie asasinat de anarhistul italian Gennaro Rubino, dar n-a fost să fie!34 Despre grozăviile şi monstruozităţile comise de belgienii leopoldieni a scris un roman foarte bun scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, intitulat Visul celtului, care combină abil-rafinat elemente de roman istoric cu cele ce aparţin cronicii jurnalistice; principalele teme umane şi istorice explorate sunt cele referitoare la subjugarea colonială şi „însclavizarea” (însoţite de inimaginabile acte succesive de teroare sistematică şi tortură) a locuitorilor băştinaşi din Bazinul Congo şi, în paralel, din Bazinul peruvian al Amazonului, în timpul ultimei părţi a secolului XIX şi începutul secolului XX, romanul ducând natural, intenţionat şi inevitabil la comparaţii cu menţionata povestire a lui Joseph Conrad Inima întunericului (scurta apariţie în romanul vargasllosaian a însuşi scriitorului polonezo-britanic nelăsând niciun dubiu în acest sens).35 În acest context mai larg, se desfăşoară şi povestea complexă şi în esenţă tragică a consulului britanic Roger Casement, cel mai notabil eveniment al vieţii sale fiind expunerea lui la şi raportul, relatarea la prima mână a torturilor sistematice și oribile provocate băştinaşilor din Congo şi Peru de către concernele comerciale europene; dar transformarea sa într-un luptător radical pentru independenţa Irlandei; colaborarea cu armata germană; arestarea sa, procesul şi condamnarea pentru trădare de către Marea Britanie; revelaţia târzie a activităţilor sale… pederastice ori sodomiste consemnate în jurnalul său secret şi execuţia lui Roger prin spânzurare.36
Un exemplu contemporan de călătorie din viaţa reală transformată într-o operă de ficţiune este romanul scriitoarei de călătorii, jurnalistei şi aventurierei americance Kira Salak (n. 1971), cunoscută pentru călătoriile sale în Mali şi Papua-Noua Guinee, intitulat The White Mary/ Maria cea albă, care are loc în Papua-Noua Guinee şi Congo.37
Mult mai cunoscutele romane ale scriitorului american, reprezentant de frunte al „Generaţiei Beat”, Jack Kerouac, Pe drum (1957) şi Vagabonzii Dharma (1958) sunt de fapt povestiri ficţionalizate ale călătoriilor sale frenetice de-a lungul Statelor Unite ale Americii de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.38 Romanele kerouaciene au ca temă aventura, stările erotico-sexuale paroxistice şi obsedante şi prezintă lumea nocturnă şi dezrădăcinată a vagabonzilor Americii într-un limbaj improvizat, argotic, adecvat capriciilor imaginaţiei, în timp ce, poemele sale contestă valorile pragmatic, materialiste şi mercantil-financiare ale societăţii americane şi occidentale, pedalând pe filosofia şi spiritualitatea orientală. Mai precis, operele sale acoperă subiecte precum: spiritualitatea catolică, jazz-ul, promiscuitatea, Budismul, drogurile, sărăcia şi călătoria, Kerouac devenind o celebritate underground şi, alături de ceilalţi „beatnici”, un premergător al mişcării „hippie”, deşi el a rămas antagonist faţă de unele elemente politice radicale ale acesteia.39

 

Studii erudite despre literatura de călătorie

 

Studiul sistematic despre literatura de călătorie a apărut ca un domeniu legitim al cercetării ştiinţifice abia pe la mijlocul anilor 1990 cu propriile sale conferinţe, organizaţii, ziare şi publicaţii, monografii, antologii şi enciclopedii.40 Au existat însă şi câteva importante monografii pre-1995, cum ar fi Abroad/ În străinătate (1980) de Paul Fussell, o explorare-cercetare a scrierilor despre călătorie din Anglia interbelică pe ideea de “fugă de realitate”; Gone Primitive: Modern Intellects, Savage Minds/ Mergând la origini: Intelecte moderne, Minţi sălbatice (1990) de Marianna Torgovnick, o cercetare despre reprezentarea primitivă a culturilor străine; Haunted Journeys: Desire and Transgression in European Travel Writing/ Călătorii bântuite: Ispită şi păcat în scrierile europene de călătorie (1991) de Dennis Porter, o privire atentă corelativelor psihologice ale călătoriei; Discourses of Difference: An Analysis of Women’s Travel Writing/ Discursurile diferenţei: O analiză a scrierilor de călătorie ale femeilor de Sara Mills, o cercetare despre intersectarea, întretăierea sexului şi colonialismului în timpul secolului al XIX-lea; Imperial Eyes: Travel Writing and Transculturation/ Privire imperială: Scrierile de călătorie şi transculturalitatea (1992) de Mary Louise Pratt, un influent studiu despre diseminarea mentalităţii coloniale din perioada Victoriană a scrierilor de călătorie şi Belated Travelers/ Călătorii tardive (1994), o analiză a angoasei coloniale făcută de Ali Behdad41.

 

Concluzii

 

Autorii Busby, Korstanje şi Mansfield argumentează că literatura de călătorie serveşte la „recrearea portretului unui necunoscut sau necunoscutului”; iar ca o oglindă, această deosebire ori diferenţă „legitimează individualitatea, personalitatea umană”, aceasta însemnând de fapt că societăţile ţes, împletesc propriile lor povestiri pentru a înţelege evenimentele istoriei politice precum şi „locul celuilalt”42. Literatura de călătorie încurajează adesea o nouă metodologie de cercetare cu scopul de a extinde înţelegerea a ceea ce înseamnă studiile urbane, iar naraţiunea, povestirea ori povestea nu numai că e în prim-planul ficţiunilor care sunt miza în imaginarea oraşului ca destinaţie, ci oferă de asemenea un vehicul pentru prezentarea mult mai largă a forţelor sociale care converg în mintea autorului în timpul imaginării şi scrierii.43 Folosind naraţiunea şi povestea se oferă de fapt o oportunitate de a adresa, comunica una din limitările pozitivismului din ultimii două sute de ani44.

 

 

Note
1 Cf. Joshua Slocum Society: 2, online.
2 Cf. New Oxford American Dictionary, online.
3 Thomas West (1821) [1778], A Guide to the Lakes in Cumberland, Westmoreland, and Lancashire, Kendal, W. Pennington, online.
4 Thomas West, A Guide to the Lakes, pp. IX–X, online.
5 Thomas West, op. cit., p. 2.
6 Cf. „Understanding the National Park – Viewing Stations”, în Lake District National Park Authority, 27 November 2008, online.
7 Thomas de Quincey, Recollections of the Lakes and the Lake Poets, Edited by David Wright, New York, Penguin, 1970, online.
8 Thomas de Quincey (1970), op. cit., online.
9 Samuel Taylor Coleridge (1983), James Engell and W. Jackson Bate (ed.), Biographia literaria: or biographical sketches of my early life and opinions [reprint of 1817 edition]. The collected works of Samuel Taylor Coleridge, v.7., Princeton, Princeton University Press, p. 51.
10 Penny Bradshaw (2011), „Romantic poetic identity and the English Lake District”, Transactions of the Cumberland and Westmorland Antiquarian and Archaeological Society, 3, 11, pp. 65–80.
11 Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
12 Ibidem.
13 Rachel Dodes, „On the Trail of the Young Che Guevara”, în The New York Times, December 19, 2004, online.
14 Cf. „Introduction” by W.H. Auden & Elizabeth Mayer (hereinafter A&M), Goethe’s Italian Journey (hereafter I.J.), London, Folio Society, 2010, pp. xx-xxi.
15 In the specific English edition, cit.
16 Johann Wolfgang von Goethe, Viaggio in Italia, Milano, Mondadori, 2017, p. 74-75.
17 Cf. Italian Journey, p. 116.
18 Ibidem, p. 198.
19 Ibidem, p. 176.
20 From Goethe’s Italian Journey, London, Folio Society, 2010, online.
21 Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan, București, Editura Sport-Turism, 1980, p. 32.
22 Ion Codru Drăgușanu, op. cit., p.32.
23 Ibidem, pp. 89-90.
24 Ibidem, pp. 91 și 92.
25 Ibidem, p. 86.
26 Ibidem, p. 183.
27 Ibidem, p. 118.
28 Ibidem, p. 118.
29 Ibidem, p. 126.
30 Ibidem, pp. 190, 193 și 198.
31 Ibidem, p. 124.
32 Cf. Istoria literaturii române II. De la Școala Ardeleană la Junimea, București, Editura Academiei RSR, 1968, pp. 577-578.
33 Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
34 Cf. Joseph Conrad’s The Congo Diary and Other Uncollected Pieces, edited by Zdzisław Najder, 1978, online şi Le Petit Gotha, online.
35 Cf. Daily Princetonian Nobel laureate Vargas Llosa discusses newest novel, ‘The Dream of the Celt’ şi “Mario Vargas Llosa’s latest hero – Roger Casement”, în The Times, June 10, 2016, online.
36 Cf. Nobel laureate Vargas Llosa discusses newest novel, „The Dream of the Celt”, online.
37 Michael FinkelFinkel (August 2008), „Kira Salek: The White Mary”, în National Geographic Adventure, 12 November 2010, online; Jeffrey A. Trachtenberg (26 July 2008), „Imaginary Journey”, în The Wall Street Journal, 12 November 2010, online şi „The White Mary: A Novel”, în Amazon.com.
38 Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
39 Robert Dean, „The Conservative Kerouac”, în The American Conservative, 2012-09-07, online şi Manuel Luis Martinez, Countering the Counterculture: Rereading Postwar American Dissent from Jack Kerouac to Tomás Rivera, University of Wisconsin Press, 2003, p. 26.
40 Ibidem.
41 Ibidem.
42 G. Busby, M. E. Korstanje & C. Mansfield, „Madrid: Literary Fiction and the Imaginary Urban Destination”, în Journal of Tourism Consumption and Practice, 2011, Volume 3 (2), pp. 1-18.
43 Busby, Korstanje & Mansfield, op. cit., pp. 1-18.
44 Ibidem, pp. 1-18.