Consiliul
Județean Cluj
Literatura de călătorie: etimologie, tipologie, scurtă istorie (V)

Franța
Taillevent, Le Bouvier și Antoine de la Sale
În Franța evomediană, Michault Taillevent, un poet de curte, a călătorit în 1430 în Munții Jura şi a redactat mai târziu impresiile sale personale, reacția sa terifiantă la vederea stâncilor abrupte şi a cascadelor furtunoase ale izvoarelor de munte.1Acest Michault le Caron, zis Taillevent, mai cunoscut sub numele de Michault Taillevent (născut în jurul anilor 1390/ 1395 – decedat între 1448 şi 1458), a fost un poet de curte al ducilor de Burgundia în a doua treime a secolului al XV-lea, cel mai bine cunoscut pentru Passe Temps sau Passe Temps Michault, care a influențat mai mulți poeți din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în care este un precursor al marelui François Villon.2 Michault Taillevent era un exemplu tipic al acestor actori şi poeți, adevărați „profesionişti ai divertismentului”, ca să nu spunem bufoni de curte, pe care ducii Casei de Valois i-au întreținut şi care au fost responsabili în a-i oferi prințului spectacolele care punctau viața de curte: pantomime, distracție la banchete şi jocul sportiv cavaleresc numit pas d’armes.3
La mijlocul secolului al XV-lea, demnitarul, diplomatul şi scriitorul Gilles Le Bouvier (1386 – cca. 1455), a scris un tratat de geografie intitulat Livre de la description des pays/ Cartea descrierii țărilor (1451), în care înfățişează țările „unde a fost în timpul vieții”, țările descrise, adesea cu pitoresc şi plenitudine de detalii, variind de la Irlanda până la Orientul Apropiat, în care ne-a oferit motivul lui de a călători şi de a scrie: „Din cauză că mulți oameni din diferite națiuni şi țări sunt încântați şi simt plăcere vizitând lumea şi lucrurile de acolo, aşa cum am făcut eu în trecut, şi de asemenea din cauză că mulți doresc să ştie fără să meargă acolo, şi ceilalți doresc să vadă, să meargă şi să călătorească, am început această carte”4.
În fine, scriitorul satiric Antoine de la Sale (c. 1388 – c. 1462), autorul lui Petit Jehan de Saintré/ Micul Jehan de Saintré, a escaladat în 1407 craterul vulcanului din insula italiană Lipari, lăsându-ne impresiile lui, Sfaturile nebune ale tinereții, care au stat la baza călătoriei sale.5
Anglia
Gerald de Wales, John Mandeville, Richard Hakluyt şi cărțile lor
În Anglia, Gerald de Wales (în latină: Giraldus Cambrensis; galeză: Gerallt Gymro; franceză: Gerald de Barri; c. 1146 – c. 1223) a fost un arhidiacon cambro-normand al lui Brecon și istoric, care în calitate de funcționar regal al regelui şi a doi arhiepiscopi, a călătorit mult, scriind la fel de mult, şi care a studiat şi a predat în Franța şi a vizitat Roma de mai multe ori, întâlnindu-l pe Papa Inocențiu al III-lea.6 Gerald de Wales a devenit funcționar regal şi capelan al regelui Henric al II-lea al Angliei în 1184, fiind ales să-l însoțească pe unul dintre fiii regelui, viitorul Ioan I al Angliei, în 1185, în prima expediție a prințului în Irlanda7, acesta fiind catalizatorul carierei sale literare; lucrarea sa Topographia Hibernica (distribuită pentru prima dată în manuscris în 1188 şi revizuită de cel puțin încă patru ori) este o relatare a călătoriei sale în Irlanda, Gerald referindu-se întotdeauna la ea ca fiind Topografia sa, deşi „Istoria” este termenul mai exact.8 După ce şi-a demonstrat astfel utilitatea, Gerald a fost ales să-l însoțească pe Arhiepiscopul de Canterbury, Baldwin de Forde, într-o călătorie prin Țara Galilor în 1188, obiectul fiind o campanie de recrutare pentru a Treia Cruciadă, iar relatarea sa despre acea călătorie, Itinerarium Cambriae (1191) a fost urmată de Descriptio Cambriae în 1194, cele două lucrări ale sale despre Țara Galilor rămânând documente istorice foarte valoroase, utile pentru descrierile lor – oricât de nedemne de încredere şi influențate de ideologie, capriciu şi stilul său totuşi unic – ale culturii galeze şi normande.9
Sir John Mandeville este presupusul autor al cărții Călătoriile lui Sir John Mandeville, un jurnal de călătorie care a circulat pentru prima dată între 1357 și 1371, care în ciuda naturii extrem de nesigure şi adesea fantastice a călătoriilor pe care le descrie, a fost folosită ca o lucrare de referință: Cristofor Columb, de exemplu, a fost puternic influențat atât de această lucrare, cât şi de călătoriile anterioare ale lui Marco Polo.10 Unii savanți recenti au sugerat că jurnalul Călătoriile lui Sir John Mandeville a fost scris cel mai probabil de „Jan de Langhe, un flamand care a scris în latină sub numele de Johannes Longus şi în franceză ca Jean le Long”11. Potrivit cărții, Mandeville a traversat marea în 1322, a călătorit prin Turcia (Asia Mică şi Cilicia), ținuturile tătare, Persia, Siria, Arabia, Egipt, Libia, Etiopia, Caldeea, Amazonia, India şi altele, mergând adesea la Ierusalim şi a scris în limbi romanice, deoarece acestea erau în general înțelese atunci de mai mulți oameni decât latina.12
Tot în Anglia, dar în perioada 1589-1600, geograful, istoricul şi diplomatul englez Richard Hakluyt (c. 1552 – 1616), aparținând epocii elisabetane, unul dintre „cei mai înfocați propagandişti ai expansiunii Marii Britanii peste ocean”, a publicat The Principal Navigations, Voiages, Traffiques and Discoueries of the English Nation/ Principalele navigații, călătorii, circulații şi descoperiri ale națiunii engleze, un „text fundamental al genului literaturii de călătorie” în 3 volume.13 Contrar credinței persistente, familia Hakluyt este de origine galeză, mai degrabă decât olandeză, conform anticarului John Leland, familia îşi datorează numele de familie pădurii Cluyd din Radnorshire.14 În 1589, Richard Hackluyt a tipărit prima ediție a capodoperei sale, o colecție adnotată intitulată Principalele navigații, călătorii, circulații şi descoperiri ale națiunii engleze, care se bazează pe cât posibil pe relatările de primă mână ale coloniştilor şi exploratorilor, în prefață, autorul anunțând viitoarea realizare de către Emery Molyneux a „primului glob terestru din Anglia”, ediția definitivă în trei volume a acestei cărți apărând între 1598 şi 1600, iar în dedicația celui de-al doilea volum (1599) către binefăcătorul său Robert Cecil, el l-a îndemnat pe ministru să se angajeze fără întârziere în colonizarea Virginiei americane.15 Câteva copii ale acestei monumentale lucrări includ încă o hartă extrem de rară: „prima hartă a lumii” bazată pe proiecția cartografică a geografului flamand Gerardus Mercator care a apărut în Anglia şi executată conform principiilor cartografului englez Edward Wright, cartea lui Hakluyt fiind descrisă de istoricul James Anthony Froude drept „o epopee a Angliei moderne”16.
În țara lui Shakespeare, dar în veacul al XVIII-lea, aproape fiecare scriitor faimos a creat în forma sau în genul literaturii de călătorie.17 Pe de altă parte, și mai târziu, jurnalele căpitanului Cook din 1784 au fost echivalentele best-sellers de astăzi.18 Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia, exploratorul şi cartograful englez devenind “un erou pentru comunitatea ştiințifică”, deşi, în rândul publicului larg, botanistul Joseph Banks era adevăratul erou.19 Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediția să înceapă iar Johann Reinhold Forster şi fiul său Georg Forster au fost aleşi ca oameni de ştiință pentru această călătorie.20
Alte exemple de literatură de călătorie
Alte exemple mai târzii de literatură de călătorie au inclus povestiri ținând de Marele Tur/ Grand Tour, care a fost inițial o lungă călătorie în Europa făcută de tineri, şi mai rar tinere, din clasele superioare (upper class) europene, britanice, germane, dar şi franceze, olandeze, poloneze, scandinave, mai târziu ruse din anii 1760, şi americane din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.21 Această călătorie de „educație aristocratică” avea scopul de a le perfecționa tinerilor respectivi instruirea sau educația şi de a le ridica centrele de interes, imediat după, sau în timpul studiilor, apoi bazate în esență pe ştiințele umaniste greceşti şi latine, iar principalele destinații erau în primul rând Italia, dar şi Franța, Olanda, Germania si Elvetia, pe care tânărul le parcurgea la plecare şi întoarcere în țara sa.22 Pe scurt, Marele Tur era o călătorie pe care o efectuau tinerii nobili ca parte a educației şi pregătirii pentru lume și viață. Publicația „New York Times” a descris Grand Tour în acest fel: „În urmă cu trei sute de ani, tinerii englezi bogați au început să facă o călătorie post-Oxbridge (Universitățile Oxford şi Cambridge) prin Franța şi Italia în căutarea artei, culturii şi rădăcinilor civilizației occidentale. Cu fonduri aproape nelimitate, conexiuni aristocratice şi luni (sau ani) de hoinărit, ei au comandat picturi, şi-au perfecționat abilitățile lingvistice (…)”23.
În acelaşi secol al XVIII-lea, literatura de călătorie a fost cunoscută sub forma cărților de călătorie, care în principal au constat în „jurnale maritime”24. Unul dintre pionierii „literaturii turismului” sau a literaturii outdoor (“literatura în aer liber”) a fost poetul şi romancierul scoțian Robert-Louis Stevenson (1850–1894), autor, pe lângă cunoscutele şi apreciatele creații narative Comoara din insulă şi Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, şi al unor jurnale de călătorie precum An Inland Voyage/ O călătorie în interiorul țării (1878) şi Travels with a Donkey in the Cévennes/ Călătorii cu un măgar în Cévennes (1879) despre excursiunile sau periplurile sale în regiunea şi Munții Cévennes din Franța, aflându-se printre cele mai populare cărți despre drumeții şi… camping ca activități de recreere, menționând despre utilizarea primilor saci de dormit care erau largi şi mari fiind în stare să primească, să găzduiască un… măgar, mai precis pe Modestine, încăpățânatul asin cu care a călătorit Stevenson!25.
Un foarte popular subgen al literaturii de călătorie a început să apară sub forma „narațiunilor de expediție”, care rămân încă o sursă neexplorată pentru studiile coloniale şi postcoloniale.26
Note
1 Robert Deschaux, Michault Taillevent, Un poète bourguignon du XVe siècle, Michault Taillevent: édition et etude, Librairie Droz, 1975, pp. 31–32.
2 Laurent Brun et al., «Michault le Caron dit Taillevent [archive]», dans Arlima – Archives de littérature du Moyen Âge [archive] [site web].
3 Bertrand Schnerb, L’État bourguignon, Paris, Perrin, collection « Tempus », 2005, pp. 322-328, 331-337 şi 353.
4 Gilles Le Bouvier (dit le hérraut Berry), Armorial de France, Angleterre, Écosse, Allemagne, Italie et autres puissances, composé vers 1450 par Gilles Le Bouvier dit Berry, premier roi d’armes de Charles VII, roi de France: texte complet, publié pour la première fois d’après le manuscrit original/ précédé d’une notice sur la vie et les ouvrages de l’auteur… par M. Vallet de Viriville, Paris, Bachelin-Deflorenne, 1866, XII, online.
5 Cf. Legends of Le Marche. The Sibyl of the Apennines – two texts by A. da Barberino and A. de La Sale, Translated into English by James Richards, Macerata, Ed. Simple, 2014, online.
6 Cf. Catholic Encyclopedia: „Giraldus Cambrensis”, online.
7 Ibidem.
8 Gerald of Wales, The History and Topography of Ireland, tr. John J. O’Meara, Harmondsworth, Penguin, 1982, pg. 14.
9 Rosamund Allen; Jane Roberts; Carole Weinberg (2013), Reading La Amon’s Brut: Approaches and Explorations: Approaches and Explorations, Rodopi, p. 616.
10 Percy G. Adams, Travel Literature Through the Ages, New York, Garland, 1988, p. 53.
11 John Larner, „Plucking Hairs from the Great Cham’s Beard: Marco Polo, Jan de Langhe, and Sir John Mandeville”, în Suzanne Conklin Akbari; Amilcare Iannucci (eds.), Marco Polo and the Encounter of East and West, Toronto, University of Toronto Press, 2008, pp. 133–155.
12 Edward Williams Byron Nicholson; Henry Yule, „Mandeville Jehan de”, în Hugh Chisholm, ed., Encyclopædia Britannica (11th ed.), Cambridge University Press, 1911, online.
13 Patrick McHenry (2 November 2004), “Richard Hakluyt”, în The Literary Encyclopedia, 21 April 2007, online.
14 Cf. l’introduction de (en) Henry Morley (ed.), Voyager’s Tales, from the Collections of Richard Hakluyt, Londres, Cassell & Co, 1880, online şi „Richard Hackluyt 1552 – 1616”, în Notable Herefordians, 10 février 2006, online.
15 John Winter Jones, “Introduction” de (en) Richard Hakluyt, John Winter Jones (ed.), Divers Voyages Touching the Discovery of America and the Islands Adjacent (Hakluyt Society; 1st Ser., no. 7), Londres, Hakluyt Society, 1850, online.
16 James Anthony Froude, Essays on History and Literature, Londres, J. M. Dent & Co., 1906, online.
17 Paul Fussell, „Patrick Brydone: The Eighteenth – Century Traveler As Representative Man”, Literature As a Mode of Travel, New York, New York Public Library, 1963, pp. 53–67.
18 Cf. „Tourism”, în Wikipedia, June 11, 2015.
19 Cf. „Cook, James (1728–1779)”, în Australian Dictionary of Biography, Volume 1, Melbourne University Press, 1966, pp. 243–244.
20 Cf. „Cook, James”, pp. 243-244.
21 Pierre Chessex, „Grand Tour”, în Dictionnaire européen des Lumières, Paris, PUF, 1997, pp. 518-521.
22 Pierre Chessex, op. cit., pp. 518-521.
23 Matt. Gross, „Lessons from the Frugal Grand Tour”, în New York Times, 5 September 2008, online.
24 Karen Stolley, El lazarillo de ciegos caminantes: un itinerario critico, Hanover, NH, Ediciones del Norte, 1992, p. 26.
25 Robert-Louis Stevenson, Travel with the Donkey in the Cevennes (1897), online şi R.-L. Stevenson, Travels with a Donkey in the Cévennes and Selected Travel Writings, Oxford University Press, 1993, online.
26 F. Regard, British Narratives of Exploration: Case Studies of the Self and Other, London, Pickering and Chatto, 2009, online.