Stendhal și Roma, Napoli și Florența (1817, 1818, 1826)

 

Roma, Napoli și Florența este titlul unui jurnal de călătorie al lui Stendhal, al cărui prim text a fost publicat în 1817 sub titlul Roma, Napoli și Florența (în limba română a fost tipărit sub titlul Roma, Neapole, Florența, București, Editura Univers, 1970), apoi a apărut o a doua ediție în anul următor și o a treia în 1826, în cea din urmă Stendhal efectuând o adevărată revizuire a textului original prin creșterea noului volum de anecdote romantice: o comparație între textele din 1817 și 1826 dezvăluind rapid că locurile și datele sunt „adesea imaginate”1.Titlul nu corespunde exact cu conținutul cărții: călătoria autorului francez are loc și prin alte câteva orașe italiene, în special la Milano și Bologna, care ocupă o mare parte a operei, în relatarea sa, el neglijând adesea descrierea monumentelor, Stendhal zugrăvind mai degrabă „sensibilitatea și obiceiurile italienilor”. Imediat ce a ajuns la Milano, de exemplu, în seara zilei de 24 septembrie 1816, romancierul francez îndrăgostit iremediabil și inexorabil de Italia, a mers glonț la Teatro alla Scala, pe scurt Scala, – pe care l-a numit „primul teatru din lume” – unde încă se mai juca spectacolul desuetei opere în două acte La Testa di Bronzo de Saverio Mercadante și, pasionat de operă, povestește pe larg atmosfera lojelor în care au loc discuțiuni (Stendhal vorbea dialectul milanez)2 și uneori anecdote confidențiale, petreceri cu (jocuri de) tarot și mese carnavalești: fără a uita să descrie obiceiul milanezilor care, înainte de a merge la Scala, au obiceiul de a defila, fie pe jos, fie călare sau cu trăsura, pe Corso, situat între Porta Rense și bastionul Porta Nuova. În Milano, oraș cu care asociază adesea memoria lui Napoleon I, îi place să se plimbe printre negustorii de stampe sau pe Corsia dei Servi (azi Corso Vittorio Emanuele) unde se întâlnesc „cele mai frumoase femei”3 și în fiecare seară, fericirea lui este să vadă din nou Domul luminat de o „Lună frumoasă” care îi conferă un aspect de frumusețe unică în lume. Traversează apoi Toscana, cu dealuri cultivate ca o grădină, scrie el, și ajunge pe 22 ianuarie la Florența unde ideea de a fi în acest oraș îl pune deja într-un fel de extaz, și, imediat după formalitățile vamale, se duce rachetă la Bazilica Santa Croce unde vede mormintele unor iluștri și geniali italieni ca Michelangelo, Machiavelli, Galilei, Rossini, Alfieri, Foscolo ș.a., de asemenea, vizitând Biserica Santa Maria del Carmine, Bazilica San Lorenzo și neasemuita și mirobolanta Catedrală Santa Maria del Fiore, poposind în cea mai frumoasă piață din Florența, Piazza della Signoria, unde nimic nu se poate compara cu mirificul Palazzo Vecchio.4 Menționăm că atunci când a vizitat Bazilica Santa Croce, Stendhal a fost copleșit de o emoție profundă, scriitorul francez notând: „Ajunsesem în acest punct de emoție în care se întâlnesc senzațiile cerești date de Artele Frumoase și sentimentele pasionale. Plecând de la Santa Croce, am avut bătăi de inimă, viața era epuizată acasă, am mers cu frica de a cădea”5. De aici a rezultat celebrul „sindrom Stendhal”, despre care psihologii au dezbătut de mult dacă acesta chiar există, efectele aparente asupra anumitor persoane fiind suficient de severe pentru a justifica chiar asistența medicală de urgență6. Criticul britanic Julian Barnes a căutat evenimentul în versiunea originală a jurnalului lui Henri Beyle, fără să-l găsească și atunci ar fi necesar să ne gândim măcar că „dacă Beyle a trăit cu adevărat această experiență, a fost rescrisă de Stendhal”, pentru că „în lumea dorinței este întotdeauna suficientă puțină apă pentru a amorsa pompa”7. Cel care a scris Roșu și negru îl consideră pe florentin „cel mai politicos și mai atent dintre bărbați”, totuși este puternic lovit de idiomul sau dialectul toscan pe care îl consideră dezagreabil, totodată, țăranii din Toscana sunt, pentru Stendhal, „cei mai civilizați oameni din lume” și își petrece o seară neașteptată și delicioasă la Castelfiorentino, ascultând tot felul de povești8. De la Florența, împarte o trăsură trasă de cai cu un prieten milanez până la Napoli, traversând Roma în trei ore, văzând de departe cupola Bazilicii Sfântului Petru, apoi își continuă traseul pe Via Appia, care oferă o priveliște magnifică asupra peisajului roman străbătut de o serie de vestigii lungi de apeducte9. La Terracina, în timpul unei escale într-un han, printre un grup de călători, Stendhal l-ar fi întâlnit întâmplător pe renumitul compozitor Gioacchino Rossini cu care și-ar fi petrecut „cea mai prietenoasă seară”10. Despre această ipotetică întâlnire, scriitorul francez Frédéric Vitoux (n. 1944) a scris romanul La comédie de Terracina (1994, distins cu Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze), tradus la noi sub titlul 9 zile la Terracina, ecranizat în 1998 de regizorul român Nae Caranfil ca Dolce far niente, cu François Cluzet în rolul lui Stendhal și cu Pierfrancesco Favino în rolul compozitorului italian11. Pe 9 februarie, coborârea spre Napoli și mare, pe un drum larg, este de-a dreptul grandioasă, iar prima clădire întâlnită este Albergo dei Poveri, apoi Palazzo degli Studi (unde azi se află Muzeul Național de Arheologie) și în stânga Via Toledo, care este „cea mai aglomerată și mai veselă stradă” din Napoli, unde găsește cazare la etajul șapte al unui palat cu vedere la mare și la vulcanul Vezuviu. La Napoli, va locui cinci luni; pe 12 februarie a asistat la vernisajul12 de la Teatrul San Carlo, pe care l-a descris drept nebunie, torente de oameni și o sală orbitoare, și pe care l-a considerat câteva seri mai târziu ca fiind cu totul inferior Teatrului Scala din Milano. Primăvara, ascensiunea Vezuviului îl epuizează enorm și la Pompeii13, unde spune că merge de mai multe ori, se simte transportat în Antichitate, în același timp regretând vizita la Caserta, dar este sedus inexplicabil de localitățile de mai mică importanță Portici și Capodimonte. În fine, Stendhal a sosit la Roma pe 1 august, dar de frica febrei (Tibrul încă nu era îndiguit) a preferat să doarmă în afara „Cetății eterne”, la Castel Gandolfo, viitoarea reședință a papilor. De altfel, la faimoasa Capelă Sixtină, autorul romanului Mănăstirea din Parma asistă la o liturghie a Papei, unde „compară cântarea castraților cu o bătaie insuportabilă” și, ca în fiecare oraș italian, frecventează teatrele, în special Argentina și Valle14. La Roma, cenzura papală nemiloasă și retrogradă face comediile de-a dreptul plictisitoare, iar râsul se exprimă mai ales în piesele teatrului de păpuși care sunt adesea improvizate: Stendhal petrece, de pildă, o seară cât se poate de plăcută la teatrul de păpuși din Palazzo Fiano.15

 

Charles Dickens şi Note din America (1842)

 

Note din America (în engleză American Notes for General Circulation) reprezintă jurnalul de călătorie sau relatarea scriitorului realist critic britanic Charles Dickens a excursiei sale în America de Nord, împreună cu soția sa, în cursul anului 1842, publicată de Chapman & Hall din octombrie, cu ilustrații de Marcus Stone, această mică lucrare bazându-se în mare parte pe scrisorile trimise lui John Forster pe parcursul şederii în Lumea Nouă16. Soţii Dickens părăsiseră oraşul-port Liverpool pe 3 ianuarie 1842 şi se întorseseră pe 7 iunie, în cele cinci luni petrecute vizitând marile oraşe ale Statelor Unite şi, timp de o lună, cele din Canada, unde avuseseră parte pretutindeni de o „primire triumfătoare” din partea autorităţilor, somităţilor literare şi marelui public17. Totuşi, sastisit de atâta atenţiune, iritat şi de tonul acid sulfuros al presei americane, agasat de refuzul general de a se institui o lege internaţională a drepturilor de autor (Charles Dickens a cerut insistent adoptarea unei asemenea legi în multe dintre discursurile sale din America, iar persistenţa sa în a discuta subiectul i-a determinat pe unii critici să-l acuze că a călătorit în America în primul rând agitându-se pentru această cauză)18, profund dezgustat şi de spectacolul oripilant al sclaviei, autorul Marilor speranţe a scris la întoarcerea sa, în perioada petrecută pe mare, la bordul navei, o „aprigă relatare critică” în care îşi povesteşte călătoria şi denunţă presa yankee, condiţiile sanitare ale oraşelor, sclavia, batjocorirea comportamentului americanilor, de exemplu, obiceiul scârbavnic pe care îl au aceştia de a scuipa tutun în public19. Din păcate, lucrarea Note din America a fost curând piratată şi distribuită în S.U.A. de către periodicul „Brother Jonathan”, numit după figura alegorică menită să personifice Statele Unite în ansamblul său în primele zile ale existenţei națiunii americane20. Furia cititorilor şi izbucnirea vezuviană a presei de peste Ocean au fost egale cu entuziasmul adus anterior ilustrului vizitator englez; cartea a fost chiar arsă în public, în stil proto-nazist, am spune, într-un teatru din New York!21. Acest resentiment a fost adus la apogeu atunci când Dickens a repetat ofensa la scurt timp după aceea în romanul său Martin Chuzzlewit, publicat în 1844, unde o parte lungă, pe la mijlocul cărţii, dedicată şederii în America a eroului, însoţit de amicul său Mark Tapley, „a reluat-o cu virulenţă sporită criticile formulate anterior”22. Cu toate acestea, Note din America nu s-a născut atât de „spontantaneu” pe cât s-ar putea imagina, astfel, existau o mulțime de jurnale de călătorie din Statele Unite pe care Dickens se presupune că le-a consultat, aceste jurnale reprezentând un „gen specific” în care se încadrează cartea sa, dar, aşa cum scrie Nathalie Vanfasse, „trebuie […] să remarcăm că, dacă această lucrare poate fi legată de alte poveşti de călătorie din S.U.A. scrise în acelaşi timp, este că se hrăneşte în mare măsură şi cu ficţiune”23.

 

 

Note
1 Stendhal, préface de Pierre Brunel, Rome, Naples et Florence, éditions Gallimard, 1987, p. 423.
2 Stendhal, op. cit., p. 139.
3 Cf. “Rome, Naples et Florence”, in Wikipedia, 23 octobre 2021.
4 Ibidem.
5 Stendhal, Rome, Naples et Florence, éditions Delaunay, Paris, 1826, tome II, p. 102.
6 Leonardo Palacios-Sánchez, Juan Sebastián Botero-Meneses, Rocío Plazas Pachón et Laura Bibiana Pineros Hernández, „Stendhal syndrome: a clinical and historical overview”, în Arquivos De Neuro-Psiquiatria, vol. 76, no 2,‎ février 2018, pp. 120-123.
7 Iain Bamforth, „Stendhal’s Syndrome”, în The British Journal of General Practice, vol. 60, no 581,‎ 1er décembre 2010, pp. 945–946.
8 Cf. „Rome, Naples et Florence”, în Wikipedia, 23 octobre 2021.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Cf. „Dolce far niente” (1998), în aarc.ro., online.
12 Dans son texte, Stendhal retarde d’un mois l’ouverture (apres l’incendie) du San Carlo.
13 Stendhal, op. cit., p. 474.
14 Cf. “Rome, Naples et Florence”, in Wikipedia, 23 octobre 2021.
15 Ibidem.
16 Paul Davis, Charles Dickens from A to Z, New York, Checkmark Books, 1999, pp. 5-6.
17 Paul Davis, op. cit., pp. 5-6.
18 Edward G. Hudon, “Literary Piracy, Charles Dickens and the American Copyright Law”, în American Bar Association Journal, Vol. 50, No.12 (December, 1964) p. 1159.
19 Sylvère Monod, Dickens romancier, Paris, Hachette, 1953, p. 191.
20 Paul Davis, op. cit., pp. 5-6.
21 Ibidem, pp. 5-6.
22 Nathalie Vanfasse, Récits de voyage, fiction et voyageurs fictifs dans American Notes de Charles Dickens, E-rea (Revue électronique d’études sur le monde anglophone), 3 janvier 2005, p. 1.
23 Nathalie Vanfasse, op. cit., p. 1.