Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Liturghie și apofatism (IV)

 

 

Taina comuniunii

 

Lumea liturghiei este o experiență a comuniunii, o lume a oamenilor care se întâlnesc între ei și cu Dumnezeu în Biserică. Așa cum o arată cererile și rugăciunile care se fac pentru întreaga Biserică, vii și morți, comuniunea liturgică depășește individualismul situării omului singur înaintea lui Dumnezeu. Totul este exprimat la plural în liturghie, prin „noi”, atât în rugăciuni, cât și în cântări. Comuniunea cu Dumnezeu trece prin comuniunea cu aproapele și comuniunea cu aproapele se întemeiază pe comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea divino-umană – temă centrală în teologia Părinților greci, de la Ignatie, Irineu, Atanasie și Părinții capadocieni, trecând prin Dionisie, Maxim, Ioan Damaschinul, până la Grigore Palama1 – este exprimată și în liturghie, întărind ideea generală a creștinismului înțeles în logica unei comuniuni: „creștinismul este marea taină a comuniunii personale […], marea taină a creșterii persoanei din viața altei persoane și în ultimă analiză din viața Persoanei lui Hristos, plină de infinitatea dumnezeiască”2.
Însă comuniunea este rezultatul jertfei de sine, al depășirii individualismului și al înțelegerii că deschiderea către celălalt și către Dumnezeu implică transcenderea egoismului propriu. Chiar dacă liturghia afirmă că „tot binele de la Tine este, Părintele luminilor”, nu este vorba despre o pasivitate a omului aici ori despre o așteptare a coborârii harului, fără vreun fel de pregătire personală. Omul, prin jertfa și lucrarea sa, se face vrednic de întâlnirea cu Dumnezeu. Nicio pasivitate nu este gândită aici, deși putem înțelege diferența infinită dintre puținul urcușului omului și abisala coborâre a lui Dumnezeu care lucrează chiar în urcușul omului. Hristos se coboară pentru a-l ridica pe om, Se jertfește pentru a-l mântui, oferind astfel un model al jertfei de sine.
Liturghia catehumenilor – care se celebrează înainte de liturghia jertfei lui Hristos – ne pregătește, prin cuvânt și învățătură, pentru ceea ce urmează. Iar jertfa lui Hristos care se realizează în liturghie îi îndeamnă și pe participanți la depășirea de sine. Darurile credincioșilor, pâinea și vinul aduse pentru a fi sfințite, sunt și daruri ale sinelui cu întreaga lui viață, adus la rândul lui pentru a fi sfințit. Liturghia ne învață că sfințirea e legată de jertfă, iar că jertfa pentru celălalt, chiar când ajunge până la moarte, nu e o pierdere. Pierderea sinelui în liturghie este recâștigare de sine, nu anihilare, căci prin jertfă, omul „sporește în viață, dăruindu-și viața”3.
Mai mult decât o aventură individualistă, comunitatea liturgică afirmă realismul unei participări împreună cu ceilalți la taina lui Dumnezeu. Suntem departe de acel amor Dei intellectualis al lui Spinoza, în măsura în care progresul spiritual nu are loc numai prin contemplație intelectuală, ci prin participare la taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu4, și la împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Liturghia este, după cum afirma Olivier Clément, „trupeasca Liturghie”5, în care credincioșii participă trup și suflet la misterul care „se celebrează în fiecare credincios și în toată comunitatea liturgică”6.
Realismul liturgic este cel mai vizibil în Taina Euharistiei. Euharistia nu este nici simbol, nici icoană, ci realitate deplină a Trupului și Sângelui lui Hristos, o realitate pe care doar privirea teologică, doar ochii credinței o pot vedea. Nicolae Cabasila, unul dintre sfinții care au accentuat realitatea Euharistiei, aducea următoarele argumente în favoarea realității Trupului și Sângelui lui Hristos în Euharistie: (1) Hristos a spus, la Cina cea de Taină, „Acesta este Trupul meu… Acesta este sângele Meu…” (Mt 26, 26-28; Mc 14, 22-24; Lc 22, 17-20); (2) El a poruncit „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Lc 21, 49); (3) Hristos a dat Apostolilor și puterea de a o face, prin trimiterea Duhului Sfânt, care se pogoară până astăzi pentru a preface darurile în Trupul și Sângele lui Hristos; „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște; voi însă Îl cunoașteți, căci cu voi rămâne și întru voi este” (In 14, 17); (4) Hristos însuși rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor, după cum a făgăduit (Mt 28, 20); Sfințirea Darurilor în liturghie „se înfăptuiește întocmai după cererea și rugăciunile preotului”7. Prin realismul euharistic – imposibil de văzut în afara credinței –, experiența apofatică a omului în liturghie nu slăbește, ci devine mai adâncă.
Participarea și comuniunea liturgică dezvăluie, totodată, realismul unei iubiri care-și are izvorul în iubirea lui Dumnezeu care s-a coborât până la condiția de om. Kenoza (kenosis) divină, ca auto-negație a lui Dumnezeu de dragul omului, până la cruce și moarte, devine abnegație divină față de om, „iubire nebună”. Liturghia realizează o comuniune de dragoste, o unitate între participanți care, întemeindu-se pe iubirea lui Dumnezeu, mărturisește că „iubirea este unicul criteriu al Bisericii”8. Se poate da chiar o definiție a liturghiei pornind de la iubire: „Liturghia este mediul trăirii și cunoașterii de către noi a iubirii personale dumnezeiești, ca supremul sens, sau «lumina adevărată», plenară a existenței”9.
În Fenomenul erosului, Jean-Luc Marion vorbea despre asigurarea împotriva zădărniciei, pe care certitudinea carteziană a existenței ego-ului nu o poate da, și pe care o dă însă iubirea10. Această asigurare nu era însă și o asigurare împotriva morții. Or întrebarea fundamentală la care răspunde liturghia este cea referitoare la moarte: Voi putea învinge moartea? Răspunsul oferit de lumea empirică și de experiența finitudinii nu este mulțumitor. A învinge moartea prin ignorarea ei, ca Epicur, nu înseamnă decât a sublinia ruptura dintre cele două regimuri ontologice, cel al ființei și cel al neființei. Liturghia însă ne dă această asigurare împotriva morții, prin oferirea împărăției Sfintei Treimi, o împărăția a iubirii, în care, prin Euharistie, devenim frații Fiului și fiii Tatălui. Devenim mai buni, în progresul participării noastre liturgice, prin jertfa de sine și prin primirea darului Duhului Sfânt, prin Euharistie11. Asigurarea liturgică este o asigurare prin credință, prin experiență și prin faptul că devenim mădulare ale trupului mistic al lui Hristos. Și fără a separa credința de dragoste, se poate spune că asigurarea prin credință este o împărtășire de dragostea lui Hristos, prin Duhul Sfânt, dragoste trăită în liturghie cu intensități diferite și la măsura spirituală a fiecăruia.
Nu există comuniune liturgică în absența apofatismului. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este o ființă a tainei, la fel cum Dumnezeu este tainic; comuniunea dintre ei presupune această posibilitate de înaintare la nesfârșit care nu anihilează taina. Dimensiunea cea mai autentică a iubirii care se manifestă prin această comuniune divino-umană și inter-umană este tocmai capacitatea de a nu epuiza taina celuilalt, ci de a o spori. Apofatismul comuniunii liturgice indică depășirea oricăror reducții ideologice seculare în vederea sublinierii unei demnități cu adevărat ireductibile a omului, înțeles ca partener de dialog al lui Dumnezeu și ca „dumnezeu după har”.
Se poate vorbi în liturghie de prezența unei intenționalități principale – o intenționalitate apofatică – îndreptată către Dumnezeu și către tainica Lui prezență. Ea se revelează și prin celelalte intenționalități liturgice îndreptate către participanții la liturghie, către elementele constitutive ale ritualului – icoane, simboluri, gesturi, cuvinte – elemente ce constituie momente catafatice ajutătoare în trăirea tainei lui Dumnezeu. Intenționalitatea apofatică vizează prezența tainică a lui Hristos în liturghie, care nu poate fi redusă la metafizica prezenței. Această prezență apofatică, sesizabilă în afara liturghiei în împrejurările vieții, este trăită aici în dialogul cu Hristos și mai ales în Euharistie. Sunt moduri ale tainei imposibil de sesizat de către rațiunea lipsită de credință. De aceea se poate spune că, în liturghie, comuniunea este apofatică, fiindcă orizontul iubirii pe care liturghia îl deschide este tainic și nesfârșit. Indiferent de momentele liturghiei, omul pune în lucrare acea intenționalitate apofatică îndreptată spre Hristos care învață, care se jertfește și care îndumnezeiește, prin lucrarea Duhului Sfânt.

 

Concluzii: experiența liturgică și apofatismul

 

Liturghia este apofatică, „…plină, de nedespărțit de sensul tainei și de sensul Întrupării”12, adică este o experiență a misterului divin. Întrucât depășește ceea ce înțelegem prin experiență în filosofie, care presupune mai întâi de toate un obiect al experienței, Lacoste a folosit aici termenul de „inexperiență”13. Chiar atunci când vorbim fenomenologic despre experiența umană în liturghie, acceptăm că aceasta este o experiență caracterizată de o intenționalitate umană îndreptată către taină. Este o intenționalitate apofatică, orientată, din punct de vedere noetic, spre misterul divin; din punct de vedere noematic, intenționalitatea apofatică străbate simbolurile, icoanele, dogmele sesizând mai multul adâncului incognoscibil al lui Dumnezeu. Nicio cunoaștere prezentă în liturghie nu oferă vreo totalitate închisă, vreo deținere prealabilă care să nu mai aibă nevoie de apofatism. Experiența liturgică, aidoma cunoașterii lui Dumnezeu, este o experiență a tainei.
Dimensiunea apofatică a liturghiei ortodoxe este multiplă. Există, mai întâi, o intenționalitate apofatică principală către Dumnezeul cel mai presus de cunoaștere, pe care o deschide chiar credința înțeleasă în primul rând ca viață și experiență. A ști în ce crezi nu anulează faptul că Dumnezeu rămâne incognoscibil în ființa Sa, făcându-Se cunoscut în energiile Sale necreate, după măsura și vrednicia fiecăruia. În nicio cunoaștere a omului, Dumnezeu nu își pierde incognoscibilitatea și taina. Lumea liturghiei este plină de mister și de prezența apofatică a Dumnezeului care nu poate fi redus la nicio metafizică a prezenței. Există, în al doilea rând, intenționalitatea îndreptată spre comuniunea cu ceilalți, care nu se substituie intenționalității fundamentale către Dumnezeu, ci o dezvăluie odată cu adevărul că și oamenii sunt taine inepuizabile, creați după chipul lui Dumnezeu. Comuniunea cu ceilalți este impregnată de acest simț al tainei, de iubirea pe care Dumnezeu ne-o cere, prin renunțarea la egoismul propriu. În al treilea rând, rugăciunea exprimă o importantă dimensiune apofatică, pentru că aici discursul predicativ al credinței este înlocuit cu cel doxologic, al rugăciunii și al dragostei. Nu în ultimul rând, chiar Euharistia se dezvăluie ca un fenomen apofatic, în care comuniunea cu Dumnezeu este o realitate de o adâncime infinită.
O consecință a acestui apofatism liturgic se referă la cuvintele din limbajul metafizicii care apar în liturghie. Dumnezeu este numit „cauză” și „ființă”, fapt care demonstrează că nu conceptele îl reduc la un zeu al metafizicii, ci „jocul de limbaj” în care ele sunt folosite. Atunci când puținele, de altfel, concepte metafizice sunt utilizate în contextul liturghiei, ele nu îl reduc pe Dumnezeu la un zeu onto-teologic. De aceea, gândirea teologică pe care ne-o dezvăluie liturghia ar putea fi considerată o gândire mai adecvată Dumnezeului divin, în măsura în care se acceptă că este vorba aici de o gândire. Chiar când are în fundal credința, intenționalitatea apofatică este orientată către taina de necuprins a lui Dumnezeu, ca parte a unei experiențe complexe al cărei scop este comuniunea reală a omului cu Dumnezeul cel viu, Cel de necuprins cu mintea.

 

 

Note
1 Aristotle Papanikolaou, Being With God: Trinity, Apophaticism, and Divine-Human Communion, University of Notre Dame Press, 2006, p. 155.
2 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, pp. part. IV, II B 3.
3 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, p. 473.
4 A. Louth remarcă faptul că această trecere de la theosis prin contemplație, ca la Origen, la theosis ca realism al Întrupării se observă încă din opera Sf. Atanasie cel Mare. Andrew Louth, Originile tradiției mistice creștine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. Elisabeta Voichița Sita, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr Deisis, Sibiu, 2002, p. 114.
5 Olivier Clément, Trupul morții și al slavei, p. 22.
6 Vasilios Gondikakis, Intrarea în Împărăție, p. 85.
7 Sf Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Ene Braniște, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp. 64–65.
8 Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăției, p. 141.
9 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 609.
10 A se vedea meditația I, „Despre o reducție radicală”, în Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului. Șase meditații, trad. Maria Cornelia Ică jr, prezentare de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2004.
11 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 713.
12 Olivier Clément, Trupul morții și al slavei, p. 22.
13 Jean-Yves Lacoste, Experiență și Absolut, pp. 66, § 19.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg