Consiliul
Județean Cluj
Logica pieței și meritocrația
În perioada postcomunistă, societatea românească a încercat să recupereze decalajul față de organizările mai eficiente din Occident. Dar pentru a înțelege mecanismele funcționalității firești în Occidentul reconsiderat reper după o pauză de câteva decenii a fost necesară înțelegerea mecanismelor pieței. Și pentru că ochii intelighenției românești s-au îndreptat asupra acestor mecanisme și nu asupra producției culturale în sine, producția de carte și-a menținut în mare măsură legătura ombilicală cu statul, fără ca statul să poată garanta beneficiile financiare și imagologice.
Anterior, în deceniile comunismului românesc, societatea a făcut din scriitor o mică vedetă, un personaj public cu notorietate, capabil să coaguleze un capital de imagine (în cantități bine controlate de stat prin instrumentele sale). În acea societate egalitară și profund incorectă prin tocmai această egalitate, scriitorul (în chip excepțional) a fost scos din rândurile maselor și adus într-un prim-plan în care se mai găseau interpreții de muzică (așa numită populară), sportivi etc., într-un soi de elită servind, culmea, idealurilor egalitare ale statului comunist. Începând cu anii ’60, libertățile (controlate) ale scriitorului au impregnat în mentalul colectiv rolul său mesianic. Dar aceste libertăți veneau după o perioadă de disidență față de comunismul de factură sovietică instituit imediat după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial. Iar disidența a continuat și în anii aparentei deschideri. Supraviețuirea contorsionată a literaturii dizidente a permis, după 1989, interpretarea literaturii române (înțelese drept corp unitar începând cu G. Călinescu) ca un set de literaturi paralele, în funcție de participarea la sistemul puterii și de acceptarea autorității. Încă din 2003, printr-un articol publicat în România literară, Ion Simuț vorbea despre literaturile oportuniștilor, disidenților, evazioniștilor și subversivilor. În Literaturile române postbelice, cartea de critică premiată de Uniunea Scriitorilor din România în 2018, profesorul Simuț definește explicit cele patru literaturi paralele ale României comuniste în funcție de o gradualitate a participării în sistemul puterii și de acceptare a autorității: 1. Cei care spun DA (oportuniștii sau conformiștii): 2. Cei care nu spun nici DA, nici NU (indecișii sau evazioniștii); 3. Cei care spun și DA și NU, simultan, într-o duplicitate derutantă și riscantă (subversivii), imprevizibili și periculoși; 4. La antipod de primii se situează cei care spun un NU deschis și categoric (opozanții sau disidenții)1.
Chiar și în anii aparentei libertăți, un „DA” al scriitorului însemna deopotrivă controlul riguros (prin cenzură) asupra conținutului cărții, dar și preluarea integrală a sarcinilor privitoare la editarea operei în tiraje exuberante, la promovarea ei, la sume aferente drepturilor de autor aproape de neimaginat azi. În plus, un DA explicit sau tacit, de multe ori un NU neexprimat, se traduceau prin oferirea unor funcții generoase în instituțiile de cultură (directori, secretari literari etc.) sau în redacțiile publicațiilor literare, care beneficiau de bugete generoase. În acest context, scriitorul se bucura de un confort financiar care îl făcea invidiat de masele egalizate, dublat de o poziție consistentă pe piața imagologică.
Evenimentele din decembrie 1989 au condus, înainte de toate, la erodarea confortului material, iar de aici a rezultat și erodarea poziției imagologice. Prăbușirea a fost dureroasă în special pentru cei care beneficiaseră anterior de privilegiile oferite de societatea comunistă prin tăria rostirii cuvântului DA și nu prin valoarea operei. Scriitorul s-a trezit, în plin capitalism sălbatic, fără sprijin. Piața de carte nu exista, ci doar vagi urme ale unor reguli ale pieței. Subvențiile de stat au fost înlocuite cu sponsorizări, tirajele au scăzut dramatic, vânzarea cărților a devenit un lux, iar notorietatea s-a prăbușit. Abandonat de stat, scriitorul a devenit frustrat, însingurat, neîmplinit. Instituțiile culturale au suferit și ele prin tăierea subvențiilor, nevoite fiind a se adapta la logica pieței. Dintr-o dată, ceea ce însemnase alinierea scriitorului la sistemul puterii a devenit caducă într-o societate care începuse să-și devoreze elitele și propria producție culturală. Adaptarea ideologică a însemnat, în esență, înțelegerea noilor câmpuri de forță. Logica alinierii la stat a lăsat locul logicii alinierii la piață. Un nou câmp de influență a împărțit literaturile după 1989. S-au adaptat mai întâi scriitorii din așa numita categorie a teleintelectualilor, care, pentru menținerea (sau câștigarea) nivelului de notorietate au devenit comentatori politici sau sportivi, membri de partid, apoi s-au adaptat cei care și-au înființat edituri sau care au preluat edituri de stat cu tot cu portofoliul acestora, apoi cei care au identificat cerințele de nișă și s-au adaptat lor. Pe noile coordonate, literatura română, un corp neunitar și presupunând ritmuri diferite de viață, s-a exprimat printr-un set de patru literaturi paralele, în baza aceluiași tip de angajament (1. DA; 2. nici DA, nici NU; 3. și DA, și NU; 4. NU), dar în raport cu un alt câmp de forță: piața. Oportuniștii, cum ar fi Ion Țugui sau Pavel Coruț, evazioniștii, printre care Gabriela Adameșteanu sau Eugen Uricaru, subversivii incluzându-i pe Mircea Cărtărescu sau Dan Lungu, respectiv disidenții, dintre care s-au distins Gheorghe Crăciun sau Gheorghe Iova, pentru a enumera câțiva dintre cei pe care i-a identificat Ion Simuț (pp.442-445) în reorganizarea literaturilor române, au conturat niște tendințe. Literaturile s-au coagulat, întrucâtva, în baza acestor tendințe, în special în raport cu literatura subversivilor, aparent refuzând alte criterii decât cele de natură estetică, în realitate admițând alinierea la logica pieței.
Chiar dacă reorganizarea ar fi însemnat un soi de limpezire a apelor, deruta a rămas caracteristica de bază a literaturii postcomuniste. Din această derută au rezultat contestări, conflicte, alunecări spre genurile minore, procese, rupturi ideologice majore. Instituțiile care nu au dispărut imediat după decembrie 1989 au fost atacate public și asociate, în mentalul colectiv, cu regimul anterior. Într-o asemenea atmosferă de derută în planul producției în literatura română contemporană, o instituție precum Uniunea Scriitorilor din România, chiar dacă moștenitoarea de drept a Societății Scriitorilor datând din anii de dinainte de Primul Război Mondial, a fost târâtă în scandaluri publice de neimaginat. Întrebându-ne care ar fi motivul ar trebui să ne referim imediat la câmpul de forță dominant în societate actuală. Adică la piață, la piața de carte în principal. Uniunea Scriitorilor, o instituție independentă în raport cu logica pieței, furnizează prin criticii săi expertiza, analiza de calitate a producției literare a ultimilor ani. Înțelegând Uniunea Scriitorilor în simbioză cu publicațiile literare cele mai importante, cu nucleele în jurul cărora s-au organizat și structurat curentele (sau generațiile) literare, care au configurat sistemele de valori literare, care au proiectat canonul realizând ierarhii sau clase valorice în care se încadrează produsele literare, logica pieței se vede incapabilă să dicteze. Uniunea Scriitorilor și revistele ei devin instrumentele unei disidențe instituționalizate. Piața nu poate răspunde altfel, în intenția propunerii propriilor ierarhii în raport cu vandabilitatea cărților (nu cu valoarea lor intrinsecă) decât prin șubrezirea rolului acestei instituții, care a căpătat prea multă libertate de manevră. Nu întâmplător, marile edituri (marii jucători pe piață) au contestat legea timbrului literar (nu pentru sumele de plată, ci pentru instituirea unei forme de contorizare a tirajelor). Nu întâmplător, marile edituri publică cu predilecție scriitorii care se opun fățiș (mai mult sau mai puțin violent) instituției numite Uniunea Scriitorilor. Nu întâmplător, autorii deveniți subversivi în raport cu logica pieței se transferă treptat, prin asumare, în literatura oportuniștilor pieței.
Evident, acest conflict nu poate să facă bine societății. Prin desființarea Uniunii Scriitorilor, ceea ce își dorește piața, s-ar pierde pentru o perioadă de câteva decenii raportarea corectă la principiul îmbătrânit, dar valid, al autonomiei esteticului. Prin îndepărtarea Uniunii de piață s-ar crea un cerc închis de creatori literari, inadecvați realităților pieței. Probabil că statul ar trebui să-și asume negocierea culturală între marii jucători pe piața de carte și Uniunea Scriitorilor și să acorde subvenții primilor în raport cu criteriilor celor din urmă. Dar statul nu-și dă seama ce i se întâmplă, iar înțelegerea mecanismelor pieței și a principiilor meritocrației în cultură este o cerință mult prea mare pentru un stat deja obosit de alte provocări: economice, sociale, politice, juridice. Poate că cineva ar trebui să spună că prin cultură și educație se poate ajunge la bunăstare, pace socială, consens și legalitate.
Notă
1 Ion Simuț, 2017, Literaturile române postbelice. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. p. 44.