Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Logodnicul

Logodnicul

 

I
Gică era intelectual. Citise chiar Metoda lui Roger, a lui Guy de Maupassant, o povestire în care distinsul autor francez descrie cum Roger, un libertin notoriu, şi-a petrecut noaptea nunții.
Roger ăsta îşi iubea viitoarea nevastă, nimeni nu-l silise s-o ia, dar se posomora tot mai mult acum, când liota asta pestriță de nuntaşi zâmbăreți şi mieroşi se uita la el cu subînțeles, îi făcea cu ochiul, ba şi cu tot capul, arătând la mireasă şi zâmbindu-i complice,
Aşa că în loc să se ducă la camera nupțială, o şterse de-acasă şi se duse la o casă de toleranță, unde folosi pe una din favoritele sale pe post de înlocuitoare de mireasă.
Se-ntoarse a doua zi şi nu mai călcă tot restul vieții în vreun local de perdiție şi desfrâu. Ba fu chiar un soț model. Dar apropiații aflaseră ce făcuse Roger în noaptea nunții şi vorbiră de-atunci încolo de metoda lui Roger, ştiută numai de ei, bărbații…
Dar cu Gică, eroul nostru, altfel şedeau lucrurile.
Gică n-o iubea pe Fericirea. Uitasem să vă spun că cea care avea să-i devină logodnică se chema Fericirea Popescu, părinții ei fiind soții Popescu. Ei se gândiseră să-i dea din start un nume, care să fie ca o emblemă. Şi nu numai pentru ea, ci şi pentru cel ce se va învrednici s-o ieie.
Şi-o luă acum Gică.
Spre deosebire de Roger, care trăise în alt secol, Gică trăia deja cu Fericirea.
Făceau naveta amândoi la Giurgiu, unde ea era profesoară şi el profesor.
Dar nu chiar în Giurgiu, mai hacana puțin, prin nişte sate de pe drumul ăla spre Giurgiu.
Gică era şi el fiu de intelectuali, tatăl – un fost avocat, iar mama – casnică, dar care făcuse în loc de liceu la pension, că aşa era pe-atunci şi era şi ea fiică de avocat…
Dar acum nu prea mai era nevoie de avocați, că statul democrat-popular era el singur şi judecător şi procuror şi avocat. Nu mai trebuia să se despartă cele trei calități. Ajungea una singură…
Treaba se petrece prin anii ’60, când tatăl de mult nu mai profesase avocatura şi lucrase, totuşi, într-un serviciu destul de bun, de unde de curând se şi pensionase. Mama, deşi doar casnică, fiind foarte activă, se manifestase în cadrul comitetului de părinți, cât timp Gică fusese elev şi ajunsese chiar vicepreşedintă la liceul ăla mare, unde învățase băiatul, remarcându-se şi cu prăjiturile teribile pe care le făcea pentru bufetul şcolii. Totul era însă din entuziasm şi pe veresie, întrucât regimul făcuse oamenii destul de ruşinoşi, când era vorba de câştiguri în bani.
Toată lumea, cu excepția aşa-zişilor bişnițari, care mai făceau câte o găinărie de afacere, o ducea prost, adică la limita subzistenței. Mâncare cât de cât era, dar cu îmbrăcatul şi cu altele, mai nasol. Iar să ai maşină, era un lux, că una nouă ca s-o iei, trebuia să stai câțiva ani la coadă, iar credite nu existau, doar pensionarii se mai creditau între ei, într-un fel de aşa zisă roată, la care îți venea rândul, tot aşa, după nişte ani de aşteptare. Iar dictatorul, cel mai iubit dinte pământeni, era capul, fără de care picioarele şi mâinile nu se mişcau, stomacul nu devora, nici plămânii nu respirau şi nici gurile nu mai mâncau…
Vorba vine…
Dar căcat se mânca. Cu lingura mare. Şi chiar cu polonicul.
Dar nu despre asta e vorba aici, unde ne ocupăm doar de Gică şi de Fericirea…
El o aducea pe Fericrea şi acasă şi părinții lui o plăceau foarte tare.
Ba şi pisica familiei, motanul Goguță, un patruped mare, foarte leneş, dar cu un IQ mult peste medie, o adora…
Cum apărea Fericirea şi cum se-aşeza, Goguță îi sărea în brațe şi începea imediat să toarcă.
Avocatul, un om foarte blajin, devenit şi mai blajin odată cu vârsta, cădea în extaz, văzând afecțiunea extraordinară a cotoiului.
Câteodată, Fericirea era invitată la masă, iar mama lui Gică, doamna Eleonora, mai pe scurt Nora, se uita cu mare drag la cea care-i va fi în curând noră. Căci aşa se hotărâse.
Şi veni marea zi, ziua logodnei, sau, mai bine zis, seara logodnei.
Fără prea mult fast, că oricum, erau şi ei destul de strâmtorați, după cum am mai observat şi fură doar ei patru în sufrageria familiei, dar şi cu motanul Goguță, desigur, care de sub masă se tot freca languros de picioarele descălțate ale Fericirii, lăsându-şi chiar acolo pe covor o mostră din prețiosul său lichid seminal.

II
Cei patru mâncau, udau totul cu şpriț, mânca şi Goguță ce mai prindea de sub masă, dar la şpriț, acum, ca dealtfel niciodată, nu poftea, că nu le-avea cu băutura asta….
Bătrânul Gică, avocatul, ca şi cucoana Eleonora, erau numai zâmbet şi fericire. Ar fi fost ca ei şi Fericirea, dacă nu l-ar fi privit din când în când pe cel care acum era logodnicul ei, pe Gică cel tânăr, profesorul, care se ridica din când în când şi ieşea afară la o țigară.
Gică se simțea de parcă ar fi fost capturat şi deja se gândea cum să evadeze.
Nu-i plăcea nici veselia tatălui, nici a mamei şi cu atât mai puțin a Fericirii, care gângurea ca o păsărică şi de care i se părea că-l priveşte acum ca pe un bun achiziționat. Şi era aşa de sigură de ea şi de încântată că-şi luase în fine ce i se cuvenea de fapt, dar şi de drept, că se transformase toată în ceva prea dulce şi prea lipicios…
Fericirea era cu cinci ani mai bătrână, ea – 30, el – doar 25. Şi distracțiile ei nu prea se potriveau cu ale lui. Fericirea îl tot târa pe Gică pe la tot felul de prieteni, adică de perechi. Şi stăteau în cur toți patru la televizor şi flecăreau.
Gică se plictisea şi se considera un martir, fiind prea tânăr pentru chestii d-astea.
— Ce să mai vorbim? se gândea el. Ce să mai bârfim? Ce să mai batem apa-n piuă?
Şi la toate reunirile astea, Gică tot tăcea, Fericica şi ăilalți tot vorbeau, tot sporovăiau şi iar vorbeau şi iar sporovăiau şi Gică tot tăcea, tăcea şi se-nvenina. Era de parcă ăilalți vorbeau într-o limbă pe care el n-o înțelegea.
Dar el nici nu propunea alte feluri de distracție, doar se complăcea şi doar se băltea în mizeria asta de viață! Fără orizont, fără perspectivă, practic, fără niciun chichirez!
Şi-acum iar, la masa asta, Fericirea tot vorbea, mama tot vorbea, iar Gică şi taică-său tot tăceau. Taică-su însă era numai zâmbet şi lumină, iar Gică numai fiere şi întuneric…
Dar mai era şi o chestie foarte, foarte serioasă: Fericirea mințea!
Uneori fără motiv, alteori cu, dar ea tot timpul părea că minte, chiar dacă nu mințea tot timpul!
— De ce mă-sa dracului tot minte? se-ntreba Gică, dar nu deschise deloc acest subiect, n-avea niciun chef să intre cu Fericirea într-o comunicare prea profundă.
Vroia să evite o plictiseală în plus.
Doamne! Ce mai plictiseală! Şi masa asta de acum, care nu se mai termina şi motanul ăsta de sub-masă, care numai la ea trăgea şi maică-sa, care tot râdea şi Fericirea asta, care tot sporovăia şi tatăl care tot zâmbea…
Şi-n fine, masa se termină şi tinerii se retraseră în camera lui Gică.
Deşi profesor, tânărul Gică era un non-conformist. În contrast cu toată casa, care era mobilată cât mai burghez şi mai interbelic posibil, la el în cameră era dezastru. Tot felul de afişe, cât mai colorate, o saltea pusă direct pe jos, rafturi cu cărți, destul de multe, pe vremea aia cărțile erau ieftine şi-n nopțile lungi de iarnă, altceva decât să citeşti nu prea era. Televizorul era acaparat de dictator, radioul era mai bun, dar Europa liberă nu se prindea chiar atât de uşor. Însă cartea rămânea de bază. Cu ea zburdai prin alte lumi, cu ea te desfătai la şoapta de dincolo de moarte a marilor oameni care au fost, cu ea speranța într-o lume mai bună, mai normală, îşi prindea lăstarii, în a cărei dezmierdare stăteai până te cuprindea somnul izbăvitor…
Dar acum lui Gică nu-i ardea nici de femeie şi nici de somn. Îi venea mai degrabă să urle, să urle ca lupul înfometat în noaptea lungă de iarnă, după ce a rămas izolat de toată haita şi prins într-o cursă ticăloasă, din care scăpare nu mai putea fi.
Şi-atuncea Gică îşi lăsă logodnica pe salteaua aia mizerabilă, care stătea direct pe jos şi plecă în oraş.
Era vară. Găsi unul din foarte rarele autobuze de noapte şi ajunse în centru.
Bucureştii erau încă Bucureşti. Dictatorul nu apucase încă să-i tansforme într-o capitală de tip sovieto-asiatic.

III
Ajunse în față la Lido.
Sus era berăria aia miraculoasă.
Aici puteai oricând, la orice oră din noapte, să întâlneşti amici.
Mai ales dacă erai băiat tânăr, fără obligații conjugale şi stăteai acolo până pe la patru dimineața, dar nu pot să jur cu mâna pe cruce că era chiar aşa. Dar era bine şi era vară…
Atunci când se răcea, te puteai duce la Berăria Central, pe vizavi de Sfântu Gheorghe şi unde am văzut eu cu ochii mei clienți duşi de guler şi aruncați în stradă efectiv. Toți sau mai toți care scăpau din puşcărie, acolo se duceau şi-şi făceau veacul, dar veneau şi intelectualii şi tineret şi curve şi tot ce vrei…
Dar să ne-ntoarcem la Lido. Jos era celebrul ştrand cu valuri, ma-mă! Ce chestie! Şi asta chiar în inima oraşului şi loc de taină mai era aici, la parter, în restaurantul propriu-zis, unde în fiecare noapte se-nființa cu nelipsita lui lavalieră Taşcu Gheorghiu, sau Nea Ciuli, cum i se mai zicea, nu ştiu de ce, bătrânul boem, traducător din cele mai frumoase versuri ale lumii… El era un matein, adică adept al lui Mateiu I. Caragiale, cel cu pecetea tainei şi autor al celui mai superb roman românesc, nu mai lung decât o nuvelă. Cel mai superb, cred că merge spus, nu? Totuşi…
Intrase, deci, Gică sus, la berărie şi aşa cum spera, dădu peste niscai amici. Adică peste Ion Marai, un profesor de franceză, peste unul, Costel Secuianu, economist, parcă şi mai era şi-o muiere acolo, pe care Gică n-o cunoştea. Şi care era destul de mişto. Vorbea ea mai mult. Veni până la urmă şi Tavi Stoica la masă. Fata povestea că fusese măritată c-un ospătar.
— Păi, de ce l-ai luat? se miră Tavi.
— I-am simțit-o pe aia de dimineață, mărturisi fata.
Încercă şi Gică la un moment dat să spună ceva, dar Tavi i-o tăie:
— Taci, bă, că nu tu ai p.. la masa asta!
Se referea desigur la organele genitale ale tipei ăleia.
Gică înghiți afrontul, dar nu reacționă, fiindcă Tavi, deşi se spunea de el că e scriitor, mai era şi cunoscut ca bătăuş, având o alură ca atare, de bătăuş, nu de scriitor…
De aceea nici nu mai stătu Gică prea mult şi o luă pe jos către casă. Vroia să lase să treacă noaptea. Nu era vorba să-şi liniştească gândurile, fiindcă era acum destul de senin şi vroia numai să se simtă bine, aşa cum era acum, sub adierea uşoară a nopții, cu berea din creier, care-l băgase într-o reverie uşoară, ca o mângâiere de puf de pasăre, ținută lângă obraz, în timp ce inima micuței vietăți se aude cu ritmul ei de ceasornic de lux.
Lângă un gard, se opri şi se uşură. Apoi privi cerul, pe care norii se mişcau încet, descoperind în fine luna, pe care se pare că tocmai atunci Neil Armstrong cobora.
Ruşii se zgâriau pe ochi.

IV
Şi Gică se tot gândea. La Fericirea asta se gândea, care acum, chipurile, era a lui.
El înțelegea că Fericirea îl iubeşte şi că îi este credincuioasă, dar dacă el n-o iubea, ce să facă?
Numai aşa, s-o suporte? Şi unde mai pui că Gică ăsta era un tip destul de nărăvaş. Nu se putea lăsa călărit…
Totuşi, ea nu-l înşela, dar ce? Trebuia neapărat să-l înşele? Şi ea-l iubea…
Dar Gică nu prea-nțelegea ce-i cu dragostea ei. Iar de iubit, putea să-l iubească şi alta… De ce numai asta şi de ce să se cantoneze numai în ea? Care la-nceput e drept că-l interesase, dar acum povestea prea se cam zaharisise. Sigur că fusese comod cu ea, fiindcă-i organiza şi programe, ca să-ncerce să-l scoată din plictiseala asta… Ba se duceau în câte-un week-end la Sinaia, ba-l ducea la mare, unde-avea ea o soră măritată cu un inginer de-acolo, ba nu ştiu mai ce, ca să nu mai vorbim de la câte teatre şi la câte cinematografe îl tot ducea. Şi el se tot lăsa dus.
Altceva era dac-ar fi fost Geta. Idila cu Geta fusese cu trei ani în urmă. A fost ceva devastator. Era definitiv şi crâncen cu Geta… Care mai şi pretindea că-i fată. Poate şi era. Oricum, în toată dragostea lui ea-l ținea în şah etern. Era studentă în anul întâi şi abia trecuse de majorat, dar era atât de talentată la fente, că bietul Gică nu se descurca deloc. A mers pân-acolo că s-a dus la ea acasă şi a cerut-o de nevastă, dar maică-sa i-a râs în nas şi l-a dat pe mâna fetei, care ba îl săruta de-l înnebunea, ba se uita la el ca la un străin şi-l întreba, cu o privire fixă, de mort, ce mai vrea. Şi el nu mai putea în felul ăsta, aşa că rupse relația cu brutalitate. Dar mai cădea de multe ori pe gânduri şi uneori trecea chiar dinadins pe sub geamurile ei, că doar-doar întâmplarea i-o va scoate în cale. Dar întâmplarea sau poate chiar Geta însăşi nu se-ndurară de el.
Aşa că acum era în problema asta cu Fericirea, care i se părea cam stupidă, nu numai Fericirea, dar şi toată problema cu ea… Iar Fericirea cam semăna cu Geta, că şi una şi alta erau blonde şi cu ochii verzi, Geta puțin mai înaltă şi c-un zâmbet cam batjocoritor, înfipt mereu în stânga buzelor ei.
Cu gândul la Geta, ajunse acasă, când tocmai noaptea începuse să se ridice de pe oraş.
Gică pica de somn. Dar n-avea unde să se culce, decât în camera lui. Se lăsă obosit pe unul din cele două fotolii antebelice, care stăteau acolo cam de formă, fiindcă dacă nu erai atent riscai să-ți intre vreun drot în cur.
Pe saltea dormea Fericirea răscăcărată.
Şi privindu-şi cu dezgust logodnica, profesorul încercă să se gândească iar la Geta. Şi-şi închipui că ea coboară, în fine, din casă, că se aruncă în brațele lui şi că-l întreabă, ca într-un film, pe care îl văzuseră amândoi cândva:
—Unde ai fost până acum?
Şi apoi îl luă cu delicateță somnul şi se lăfăi în brațele lui generoase până aproape de prânz.

V
Logodna s-a rupt cu greu. Deşi la-nceput, Gică era dispus să cadă la pace. Dar cum mergea el într-o dimineață pe navetă, îl întâlni pe procurorul V. Fuseseră camarazi de armată, la şcoala militară de ofițeri de rezervă. Şi V. îi povestise de ce pățise el. Cum rămăsese într-o pană mare de bani, dator la cel care trebuia să-i devină socru cu o sumă foarte mare şi cum se băgase iar în armată şi tocmai la paraşutişti, unde salturile se plăteau foarte bine…
— Păi, tu eşti jurist…
— Eram înnebunit. Şi nu mă mai puteam însura, că socru-meu vroia banii… Dar stai să-ți spun cum a fost…
Şi descriind situațiile prin care trecuse, reuşi să-l impresioneze şi pe Gică. Apoi, Gică îi zise de problema lui: că se-nsoară ca să divorțeze.
La care, V. îi spuse:
— Mai bine te spânzuri!
Şi-i arătă cât de greu se divorțează, că veniseră nişte legi, care dacă erai legat, era foarte greu să te mai dezlegi. Şi Gică se sperie de asta mai tare decât îl speriase V. de salturile alea cu paraşuta. Şi dacă ajunse acasă, îi zise maică-si că nu mai divorțează.
— Eşti un Ionescu! îi strigă maică-sa.
Am uitat să vă spun că pe profesorul Gică îl chema de fapt Gheorghe Ionescu.
Dar profesorul nu se impresionă şi nu ținu foarte tare să demonstreze lumii întregi ce însemna să fii un Ionescu autentic, aşa că maică-sa se mai întâlni cu Fericirea vreo două-trei luni de zile, până veniră ploile reci ale toamnei şi până fata se-ncurcă bine de tot cu un inginer silvic şi cu care se duse în Ardeal, unde şi muri peste câțiva zeci de ani.
Iar Gică nu se mai logodi niciodată şi nici nu se-nsură, deşi dacă i-ar fi spus cineva în tinerețe că va ajunge aşa, i-ar fi râs în nas.
Dar, uite, că aşa e viața, nu tu o faci cum vrei, mai mult ea fe face şi te desface, cum nici cu gândul n-ai gândit vreodată şi parcă e totul aşa, ca un vis, în care nu ştii cum ai intrat şi din care nu ştii nici cum mai ieşi sau dacă mai ieşi vreodată, cumva…

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg