Să ne amintim, ne spune Erwin Rousselle, că ultima caracteristică comună a limbajului propriu gândirii primitive și al aceluia propriu gândirii arhaice, vizează posibilitatea unei „transformări”. Omul primitiv, (ca de altfel noi în timpul somnului) reușește foarte ușor să se transforme prin intermediul imaginației într-o altă ființă; de exemplu, în sacrul animal totemic. Această reprezentare este atât de puternică încât este în măsură să-i modifice, în realitate, nu numai propriul caracter, ci și propriul comportament, făcând evidentă această transformare și altora, în așa fel că ei îl vor identifica ca fiind animalul sacru totemic. Acest proces, scrie E. Rousselle, conține o serie de „absurdități” logice (evidentă fiind aici colaborarea caracteristicii de participare), sau este exprimat în ea unul din factorii importanți ai vieții, fapt paradoxal, că atât timp cât logicul apare manifest peste tot, nu este însă egal cu el însuși în orice moment, ci este într-o trasformare continuă.
Matematica a depășit în mod sigur, datorită coeficienților diferențiali, vechiul concept de mărime constantă, făcând posibilă existența în propriul domeniu a unei mărimi care va sta la baza postulatelor etice. Dacă facem trimitere din nou la „Metan ho eite”, procesul transformării continue, este nevoie, comentează E. Rousselle, ca acest proces să fie făcut posibil1.
În tot acest proces am putut observa cum funcțiile experienței participării la întreg, ca cele proprii discursului alogic, cele ale participării și ale transformării, comune pentru mentalitatea primitivă și arhaică, dobândesc pentru noi o importanță majoră, deoarece numai ele sunt în măsură să ne facă să înțelegem Sensul în deplina sa realizare. Dar nu trebuie pierdută din vedere deoarece forma mentală rațională trebuie justificată. Renegând drepturile inteligenței s-ar nega întreaga dezvoltare plecând de la omul primitiv și am asista la o întoarcere spre acele vremuri. Aceste două forme de gândire trebuie însă să se integreze, să interelaționeze și să se corecteze reciproc în așa fel ca din sinteza lor să izvorască forța adevărului și omul superior.
Ne-am putea gândi, scrie E Rousselle, că limbajul mintal rațional va sfârși prin a-l înlocui pe de-a-ntregul pe cel arhaic, datorită progresului, deoarece este mai recent și, în multe domenii, ar fi mai precis și superior față de primul. Dar nu este așa, afirmă E. Rousselle; până și conceptele noastre științifice conțin, la baza lor, elemente arhaice. Acest lucru ne-ar putea mira, deoarece asemenea concepte, ca fragmentele unor expresii lingvistice, sunt bunuri colective, ce fac parte dintr-o tradiție antică, care s-au transformat treptat, asemănător limbii.
În formele mintale arhaice simțim răsunând toată înțelepciunea și viața unor generații, care este atemporală, supratemporală, vecină cu originile, în măsură să îmbrățișeze în mod profund Eternitatea. Tocmai de aceea, omul ecumenic are nevoie de tensiunea emanată de ambele forme mintale. De cea arhaică și de cea rațională, și, în același timp, fie că se apropie de una sau că o cunoaște pe cealaltă, poate experimenta cu mare profit intelectual coexistența lor în mediul cultural.
Grija față de păstrarea formelor arhaice se identifică și se suprapune cu experiența religioasă în general, actualizându-se prin rugăciune și meditație. Mai ales aceasta din urmă este în mod particular aptă pentru acest scop, eliberează în mod metodic strada, până când reprezentările colective ce derivă din inconștientul structurat și imaginile proprii înțelepciunii populare pot să funcționeze ca organe ale înțelegerii Sensului. În mod evident aceste reprezentări și imagini nu sunt o chestiune metafisică în sine, ci unica posibilitate pe care o posedă omul pentru a experimenta pe de-a-ntregul realitatea.
Budhismul, ne spune E. Rousselle, explică cu multe amănunte, vibrațiile psihice ce însoțesc calea meditației spirituale; în ea se pot distinge patru grade ale meditației, jhâna: odată împlinită introversiunea printr-o intensitate majoră face posibilă dispariția stării de saturație proprie lumii fenomenale printr-o senzație de beatitudine, printr-o senzație de bucurie interioară; se ajunge astfel la o completă unitate sufletească, cu posibilitatea concentrării pe o unică temă, care produce înălțarea gândirii prin introversiune; chiar eul empiric va deveni parte a lumii fenomenice. Ca urmare a acestei stări gânditorul solitar va fi pătruns de o dulce melancolie. Printr-o concentrare spirituală, starea de meditație profundă dă senzația unei profunde exaltări personale: în aceasta constă cea de-a doua fază a cultivării stării sufletești prin metodele proprii meditației budhiste. Depășind această stare sufletească, survine o a treia stare, aceea a „sfintei indiferențe”. Astfel va fi ajunsă acea receptivitate în care înțelepciunea care vine și din inconștient poate să ducă în sfârșit la o stare de libertate. Acum apar intuițiile geniale și ies la iveală cunoștințele creatoare, ca premise imediate ale unei eliberări imediate2.
Forma mintală arhaică, continuă E. Rousselle, face deci posibilă epopția3, care apare, am putea spune, într-o stare intermediară dintre iluminare și uniune. Se produce astfel un fel de ruptură între ultimele stări spirituale ale eului individual, adică o schimbare a eului sub influența cunoașterii transcendentale. Acestui grad al inițierii i-a fost dat inițial numele de dedițiune și s-a putut vedea că este o stare care este dincolo de viață și de moarte, care conform formulei lui Dsuang Tse, este o cunoaștere asemănătoare purității pe care o are roua dimineții, prin care budhistul obține cunoașterea, sau tripla știință, care face posibilă revelarea liniei vieții împreună cu transformările de care este legată, ca de exemplu cea a legii cauzalității etice a activității omenești în general și cea a legii proprii devenirii cosmice; yoghinul ajunge după aceea la o stare de cunoaștere atotcuprinzătoare. În această stare și suficul islamic este capabil de epopție (ma’rifa) și în aceeași măsură călugărul practicant. Formularea catolică expune foarte bine caracteristica acestei cunoașteri, prin prezentarea celor cele șapte daruri ale Spiritului Sfânt/ Duhul Sfânt (Jes.II, 1-3, Vulgata) și în particular, vorbind de darul înțelepciunii, al intelectului și al științei. Cu darul înțelepciunii se înțelege acea posesiune a cunoașterii care vine dinspre Eros, intimitate care se poate avea numai cu Dumnezeu, din punct de vedere mistic; „darul intelectului” ce semnifică intuiția4.
În fața acestor daruri stă „darul științei”, element rațional. Acțiunea celor trei daruri reunite face ca din reciproca lor interacțiune să rezulte o adevărată cunoștință, acea profundă știință, care este înțelepciunea.
Obiectul acestei cunoștințe este totdeauna o triplă înțelegere a Sensului propriei vieți, a istoriei și a lumii. Eul empiric, comentează E. Rousselle, devine pe calea definitivă a scenariului asupra căruia acționează cunoașterea creatoare o entitate în sine de natură spirituală, aceasta deoarece acțiunea care se răsfrânge asupra lui, nu mai apare ca operă a eului, ci este rezultatul acelei consistențe a Logos-ului la care s-a ajuns prin practicile meditative. Omul însuși, care ajunge la această stare de perfecțiune spirituală, se face Logos.
Personalitatea, scrie E. Rousselle, este „persoana”, masca ce vorbește a actorului, prin intermediul căreia se manifestă Logosul, „Cuvântul5”. Înălțarea la calitatea de Logos face posibilă o înțelegere creatoare mai profundă și mai bogată; tocmai aici se întâlnește Marea schimbare. De aceea este nevoie de intervenția Erosului în acest moment, care capătă funcția de oponent dotat de o putere proprie. Dacă însă este apanajul unor vibrații cu un grad redus, ca în cazul Taoismului, la indieni, sau la o parte dintre suficii mahomedani, individualitatea lor poate să dispară de tot. Ultimele cuvinte ale „Celui care nu se mai reîntoarce”, ajung la noi, ca și cum ar veni de foarte departe, în mod misterios; ele sunt universale și tot mai slab perceptibile, înainte ca urmele lor să dispară în noaptea uitării.
Dorința lui Buddha s-a făcut realitate. Cine „cunoaște” s-a topit în mod complet în fundamentul originar al lumii; în locul său a apărut un gol neliniștitor. Brahma, Dumnezeul care se bucură de propria creație, tremură când vede că dispare o ființă în fața propriei sale forțe creatoare și încearcă să se întoarcă la non-creație. În acel moment Brahma prezice că va veni o zi în care până și el va apune. Și o dată cu el se vor prăbuși în gol nenumăratele lumi pline de viață. Întreaga dezvoltare proprie devenirii poate deveni un joc lipsit de sens…
Fii lui Eros plini de bucurie se opun acestei concepții. În zilele noastre nimeni nu mai știe să aducă laude acestui zeu, de o fascinație neasemuită, cum a făcut Klages6 în Imnele sale dedicate Erosului cosmogonic. Astfel mulțimea credincioșilor, cei cu sufletul curat, trec printr-o stare de curățenie spirituală asemănătoare unei extasi mistică. În mod natural, eul însuși nu este decât vocea individualității conștientă de Logos, sau Logos-ul însuși care izvorăște; el este vocea unei vieți impersonale pe care lumea o face să devină arzătoare în diferitele sale ipostaze.
Nietzsche cunoștea bine aceste stări de efeverscență spirituală, din care a gustat de multe ori cu propria sa stare de „știință voioasă”, dar a știut să recunoască în sine același pericol care-l amenință pe cel ce-și apleacă urechea numai la dulcele flaut al lui Pan, care îl predispune stării de nebunie. Până și Sfânta Tereza ne sfătuiește să nu ne încredem prea mult în jocul iluzoriu al viziunilor extatice; ea ne trimite la viziuni imaginare (visio corporalis et imaginaria), la colaborarea eului și la suprapunerea lui cu o viziune lipsită de imagini (visio intelectualis).
În realitate, scrie E. Rousselle, acest nivel spiritual corespunde „sferei lui arupa”, cum spun indienii, în care numele și figura trebuie să aibă valoare numai ca mijloace, ca iluzii ale eului, în măsură să aibă finitudine. Manifestările grotești în cazul extazului în maniera făcută de eleni, sau ca în unele manifestări ce au fost prezente în anumite rituri creștine, nu au dus deloc la un progres spiritual în plan individual. Cei necumpătați în planul Erosului nu sunt capabili să progreseze, în timp ce înțelepții lipsiți de individualitate din India sunt incapabili de dorință. Noi occidentalii suntem mai degrabă animați de dorința de a influența lumea și viața asemănător zeilor.
„Logosul istoriei nu lucrează conform rațiunii, dacă oamenii, lucrătorii săi, nu sunt pregătiți să împlinească o operă specială, printr-o dedicație totală7”.
Ultima etapă care ne mai rămâne de parcurs, aceea a uniunii, constă în ultimă instanță într-o concentrare asupra etapei precedente. Omul perfect nu se limitează la posesiunea Sensului, ci este el însuși Sensul. Aceasta este transformarea care unește omul în scopul urmăririi dorințelor sale spirituale. Este momentul revelării diversității, cauzată de factorii psihologici, specifici fiecărui popor; chinezul se unește cu Tao, buddhistul intră în Nirvâna, platonicianul experimentează enosisul, en kai pan-ul, iar suficul se identifică cu neantul, anihilându-se (fena) în divinitate. Ființe impersonale, sfârșesc toți în mod pur contemplativ; în timp ce alte curente nu sunt pătrunse de această mistică a infinitului, focul propriu activității lor nu se stinge, ci dimpotrivă se înalță imediat ce sunt pătrunse profunzimile spirituale.
În măsură ce se petrece transformarea prin unirea cu Binele, se dezvăluie diferențele existente în concepția Sensului suprem și al fundamentului primar al lumii. Chiar dacă concepțiile sunt diferite, procesul, care trebuie înțeles în adevăratul său sens, rămâne același, la fel ca semnificația sa originară profundă, unită cu Sensul etern.
Așa cum ne spune textul biblic, „fiul risipitor” se-ntoarce la casa părintească; dar nu ca să rămână inactiv în ce privește administrarea bunurilor casei părintești, cum fac unii din orientali, continuând să trăiască într-o continuă sărbătoare, ci să încerce să mărească ceea ce i-au lăsat părinții, fiind conștient că tot ce are nu este al nimănui, ci al său. În fața lui se arată o lume mai frumoasă ca oricând, cu bucuria părintească cu tot, ca în ziua Facerii. Ca orice auroră, el împlinește o nouă creație, deoarece s-a făcut „fiul” lui Dumnezeu, iar tatăl său i-a dăruit toate lucrurile cerului și pământului.
El posedă în același timp Ethos-ul, Logos-ul, și Eros-ul, cele trei forțe ale întreitei căi dumnezeiești. El devine un Sfânt, diferit de un simplu om drept; un iluminat, diferit de un simplu credincios; un om iubitor, diferit de unul superstițios. În aceste trei transformări și exaltări ale forțelor originare ale sfințeniei, ale certitudini și unității, sunt instituite cele trei etape ale uniunii, și astfel perfecțiunea omulu este împlinită. El s-a făcut purtătorul Logos-ului lumii, sau cum ar spune Maestrul Eckhart, l-a urmat pe Isus Hristos și nu pe discipolii săi.
Pentru el are valoare fraza biblică din I, Petru, 2,9:
„Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu; ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”.
Acum, când parcursul nostru lung privitor la creșterea noastră spirituală ne transformă, plini de o nouă putere supremă, ne putem întoarce să acționăm în lumea externă. Preoțească și regească cum era într-o vreme viața, s-a transformat în una contemplativă și activă, într-o unitate de nedespărțit. În noua personalitate se va înfățișa cuvântul promis:
„Eu vreau să te binecuvântez, iar tu vei deveni o Binecuvântare”.
Aceasta este ultima culme spirituală a umanității, accesibilă pentru puțini oameni, ce este dăruită celor aleși. Aceasta este plenitudinea spirituală la care suntem chemați cu toții.
Am văzut, deci, conclude E. Rousselle, că spiritul omenesc este unul, că religiile popoarelor civile, la fel ca filosofiile sintetice, au în comun nu numai factorii intuitivi și cei religioși, ci însuși dinamismul dezvoltării interne, propriu purificării spirituale, prin intermediul iluminării și care tind spre uniune și perfecțiune:
„De mult timp a fost găsit adevărul
care a știut să unească o nobilă înlănțuire minunată de spirite:
înnobilează-te, deci, cu frumusețea vechiului adevăr!”
În loc de concluzie
După ce E. Rouselle a dezvăluit ritmul cosmogonic în manifestările sale individuale, el procedează prin deducerea a ceea ce omul are de împlinit și care în mare măsură corespunde Sensului, acela de a nu se împotrivi acestui dinamism, ci de a-l conserva pe cât posibil și mai ales de a-l promova. După ce Rousselle a vorbit de poziția spirituală și după ce a pus-o în legătură cu scopul, pe cât a fost posibil și necesar, i-a rămas obligația de a examina și întări ritmul propriu în starea sa de continuă transformare. Acest lucru a fost tot timpul recunoscut ca fiind starea de contemplație, cea în măsură să ne facă să vedem lucrurile așa cum sunt.
Contemplarea este terenul care se adaptează cel mai bine „cunoașterii creatoare” (Keyserling). În această cunoaștere nu este vorba, așa cum știm, de a ajunge la un anumit grad de cunoaștere, ci la aprofundarea, nu a științei, ci a înțelepciunii, care nu se poate obține prin intermediul reflexiei, cu o gândire exteriorizată, în care orice conținut este imediat exteriorizat subiectului, ci printr-o înțelegere intuitivă și o dedicație specială. Numai în așa fel subiectul poate fi pregătit să primească Erosul. Este o modalitate de influențare a sinelui individual, prin detașarea de orice preconcepte care pot să ne țină departe de fenomenele deranjante și fără importanță.
Numai așa putem deveni capabili să avem o atitudine în măsură să dobândească receptivitate și deschidere spre intuiția și experiența Erosului; nu este o frenetică concentrare a gândirii, ci o dedicație totală stării de contemplare, mijlocul cel mai eficace pentru a ajunge la înțelepciune. Din plenitudinea cunoașterii creatoare poate izvorî forța superioară pe care o dă înțelepciunea. Deja reprezentarea progresului în sine, dacă este îngrijit în mod suficient, este în măsură să o genereze în mod efectiv.
„Reprezentarea creează realitatea” ( Keyserling)
Acordând o atenție deosebită acestei atitudini mintale înseamnă a evita ca această energie să fie pierdută, consumând-o în cuvinte fără sens, deoarece nimic nu are mai mare forță distrugătoare decât o gândire exteriorizată, fără ca auditorul să priceapă cele enunțate într-un discurs de o asemenea anvergură spiritulă. De aceea cea mai bună atitudine este tăcerea.
Mijloacele particulare care dezvoltă capacitatea de contemplare, scrie E. Rousselle, și care stau la baza cunoașterii creatoare constau în diversele exerciții pe care le-am văzut de-a lungul excursului nostru analitic. Am văzut importanța meditației, pe de altă parte importanța rugăciunii, ca o cale esențială întru contermplație. Amândouă au același scop, într-o deplină conștiință metafisică, acela al unei profunde perfecțiuni spirituale.
Fr Heiler8 a făcut o analiză punând față în față cele trei stări ale contemplației împreună cu cele ale rugăciunii.
Printr-o coordonare a procesului contemplativ, în vremurile moderne, se poate face o distincție netă între un examen al conștiinței conform rațiunii9, unul conform sentimentului și unul propriu contemplației intuitive.
Succesiunea lor constituie calea cea mai bună pentru a fi pregătiți în vederea cunoașterii intuitive. O asemenea cunoaștere, scrie E. Rousselle, deschide posibilitatea de manifestare forțelor creatoare proprii Erosului, le mărește energia vitală și le conduc în modul cel mai autentic conform Sensului experienței spirituale.
Este foarte interesant, ne spune E. Rousselle, cum medicina modernă ne învață să înțelegem rezultatele acestui mod de a practica contemplația. Concluziile multor psihanaliști merg în direcția afirmării faptului că autoeducația face posibil acest parcurs, cu condiția transformării vieții psihice, la intevale regulate, spre un nivel moral mai înalt, încercând să ne motivăm din punct de vedere rațional aceste salturi de ordin psihic. Atunci este posibil să găsim în noi, printr-un examen rațional, o temă etică sau metafisică importantă, care se poate regăsi într-o frază sau într-un concept cu o înaltă relevanță spirituală.
În acest mod este posibil să ne asigurăm o conștientă și manifestă prezență a sensului celui mai profund, care să ne lumineze conștiința. Acest procediment, subliniază Rousselle, va avea eficacitate numai dacă factorului rațional îi va fi adăugat unul cu caracter sentimental. Inconștientul sau ceea ce contează cel mai mult în educație va fi stârnit nu numai în clipa de față, ci va influența în mod definitiv cele mai vii impresii sentimentale. Aici este citat psihanalistul francez, Charles Baudoin, care a demonstrat că inconștientul se opune oricăror comenzi ce vin din partea conștiinței și că este în măsură să reacționeze pentru a se apăra.
Dacă se vrea transformarea voinței în chip definitiv, nu este nevoie ca să fie îndreptată împotiva conștiinței de tipul „Eu trebuie”, ci spunând cu o anumită încărcătură sentimentală: „Da, sunt sigur că va fi astfel!” Depășită reflexia rațională, adică suspendată orice gândire discursivă, de care am vorbit la început, putem ajunge la o stare sufletească de un nivel superior; este important să știi cu certitudine că poți realiza și pune în aplicare învățături pe care prin procesul meditației și al contemplării le-ai intuit în mod creativ.
Repetăm, după Keyseling, că reprezentarea creează realitatea! Chiar în materie de sentimente, este dificil să tragem o linie de separație între „ceea ce este reprezentat” și „ceea ce există fără nicio îndoială”. De aceea este necesar să ne oprim îndelung la meditația care corespunde sentimentului; acest lucru este necesar mai ales că ea este îndreptată spre sentimente și senzații apropiate de cele proiectate de tema asupra căreia suntem concentrați. Eficacitatea lor se îmbunătățește odată cu reprezentarea lor. Fiecare imagine posedă avantajul de a influența inconștientul, mai mult decât știe să facă o gândire abstractă, și are de aceea puterea de a acționa îndelung și în măsură să producă transformarea, la fel cum face contemplarea rațională și cea sentimentală. Un alt avantaj al imaginii este că ea, ca simbol irațional, este în măsură să producă o schimbare interioară, deoarece se referă la un simbol propriu, care prin semnificația sa este în măsură să strângă împreună oameni care aparțin diverselor configurații spirituale.

 

 

Note
1 Cf. Erwin Rousselle, Il Mistero della trasformazione, Fratelli Bocca Editori, Milano 1951, p.133
2 Cfr. lui Heiler, Die buddhistische Versenkung și Franz Alexander, Der biologische Sinn psychicher Vorgange Ueber Buddhas Versenkungslehre, în revista „Imago,” IV vol., 1923, fascicolo1.
3 Inițierea proprie misterelor din Eleusis, ajunge la culme prin epopție, o viziune mistică de beatitudine și purificare, care într-un anumit fel poate fi numită „cunoaștere” cu caracter special.
4 Cfr. lui Grabmann, Wesen unGrundlagen der katholischen Mystik.
5 De aici un fapt puțin remarcat, Cuvântul este mijlocul prin care se manifestă Logos-ul.
6 Ludwig Klages, Dell’ Eros cosmogonico, opera pune problema Iubirii totale ca o mistică a iubirii care pune împreună sufletele între care la început era o prăpastie de netrecut.
7 Erwin Rousselle, Il mistero della Trasformazione, Fratelli Bocca Editori, Milano1951, p. 142
8 Fr. Heiler, Das Gebet, pp. 312, 313. La sfârșitul parcursului său inițiatic, aceste trepte ne fac să trecem de la starea de iluminare, căreia îi aparține, la cea de” transformare”, și la „uniunea spirituală” de care am vorbit.
9 Același lucru se petrece în cazul practicării exercițiilor yoga, cu diferența că în locul examenului se face apel la concentrarea asupra unui obiect (de natură vizuală în principal).